Ziarul Călătoriilor, 1907 (Anul 9, nr. 504-555)

1907-01-24 / nr. 507

ZIARUL CALETORHLOR A ^VWvVWWVW ABONAMENT — LA — „Ziarul Căletoriilor” MT* Pentru 1 an 5 leî “^gg Pentru 6 luni lei 2.60 S /WV\\^WvWW Un duel cu „lasso“ in Argentina Călătorind acum cât­va timp prin nor­dul republicei Argentina, la o distanță de câte­va leghe numai de acea imensă câmpie care este numită marele Chaco, am poposit într’o seară la un han, «o venta», unde eram de altminteri singu­rul călător. Hangiul, pe care femeea sa îl strigase de mai multe ori cu dragoste pe nume —Alfonso,—îmi făcuse o destul de bună impresie. Era un bărbat cu o înfăţişire veselă şi poseda niște mușchi solizi, care ar fi stârnit gelozia multor luptători. — Caballero, îmi zise dânsul, ajutân­­du-mă să mă cobor de pe cal, fii bine venit în a mea «ventă» ! Și soția sa adaogă: — Alfonso, «mi querido», cavalerul acesta trebue să fie însetoșat. Ce trebue să-l servim, Alfonso, «mi querido» ? — Adu, Marieto, rom, portocale şi apă proaspătă, şi fă-ne grogurî. Nu-i aşa senor ? Am primit cu cea mai deosebită plă­cere, căci, în adevăr, muream de sete. Peste puţin droptă, şi luarăm loc cu toţii în jurul unei mese simulente. Şi după ce furăm sătui, pe când eu şi don Alfonso ne umpleam pipele cu tabac, pe când senora Marieta ne turna câte un ceai ferbinte de «yerba», care este ceaiul ținuturilor sud-americane, eu l-am întrebat pe Alfonso: — Dacă nu mă înșel, ținutul acesta mi se pare acuma mai sigur ca altă­ dată; moravurile mi se par mai blânde. — Ai dreptate, senor; dar mai sunt și acuma încă, mulți reu­facători în ma­rele Chaco. Isprăvile lor ajung de multe ori până la frontiere. Și ghicind că dom­ana să aud povesti­rea unei aventuri recente gazda mea a­­dăugă :­— Acum cât­va timp, am luat eu în­sumi parte la un duel bizar; un ban­dit a fost executat de către vaqueros... Eu însumi le-am dat mână de ajutor. Tentaţia aurului — Mă întorceam din sudul Perului unde avusesem nişte afaceri cu nişte rude. Mă dusesem să’mi iau o mică parte dintr’o moştenire. De felul meu, sunt vînător pasionat... «Voiam să vînez animale mari E­­ram bine înarmat, şi d-tră ştiţi că nu sunt de loc fricos ! Intr’o zi, am întâl­nit în vale o trupă de vaqueros şi de indieni «mausos», care mă invitară să poposesc împreună cu el. Mi s’au părut a fi nişte tovarăşi veseli, şi am primit. Oamenii aceştia avuseseră norocul să descopere în timpul curselor lor de vî­­nătoare, o mică mină de argint, în care se găsia el pe ici colo şi bucăţi de aur. Acum, se întorceau, purtând cu toţii câte o mică avere. Eram la masă, când caii noştrii înce­pură să dea semne de nelinişte. Un ar­măsar necheză, ca la apropierea unei mari primejdii. Ne-am sculat cu toții, şi am pus mâna pe puști. — «Amigo»! strigă o voce răsună­toare. Un om robust apăru, un om cu fața bronzată, cu ochii licăritori, sub un som­brero deformat ; purta două cuțite și un revolver la cingătoare, o pușcă în ban­­dolieră. — Ah ! e gaucho ! strigă «el capi­taus» Belevuete. Apropie-te Ramon!... Apropie-te!... Vei avea și tu partea ta!.. Necunoscutul se apropie, salută cu mândrie, și zise : — Senor Pico, când te-am întâlnit a­­cum opt zile, împreună cu senorul Ba­­levuete, în urmărirea cailor sălbatici din Zaera Boso, mi-ai indicat o mână de aur... — Da. Ei bine ?... — Ei bine !.... Caramba !.... D-ta am minţit!.. Pico se sculă, cu cuțitul în mână. Dar Ramon î­cepu să râdâ și exclamă: — Ah!.. ah!.. ştiam eu bine că te vei supăra!.. Nu, senior, am voit să glu­mesc. Dar ascultă-me : am explorat par­tea pe care mi-aţi indicat-o și n’am gă­sit nici urmă de aur. Pico și Belevuente sunară metalul pre­țios care le umplea buzunarele. — Și cu toate acestea, zise Pico, as­cultă. — Atunci, zise noul venit, probabil că vina este a mea; nu voia fi căutat cu destulă atenție... Dar să nu mai vor­bim de asta... Mai bine să bem câte un pahar de «cana» !.. Și Ramon întinse celor două căpitani o sticlă plină cu alcoolul acela extras din trestia de zahar, care provoacă o beţie foarte repede. Pico şi Belevuente fuse­seră lipsiţi multă vreme de băutura a­­ceasta care le plăcea foarte mult şi sticla fu deșertată repede. Ochii lui Ramon străluceau, plini de o bucurie sălbatică. Ramon mă privea cu oare­care neîn­credere și la rîndul meu am recunoscut că aventurierul acela era un individ pe care îl întâlnisem de mai multe ori în cale și care îmi făcea impresia că râv­nește partea mea de moștenire. Dar am păstrat tot timpul cea mai complectă indiferență și Ramon, asigu­rat, a început să povestească peripețiile unei vânători de cai sălbatici la care luase parte. — Caramba! senor Belevuente, ex­clamă densul, d-ta ai fost în adevăr eroul acestei «recogida» (goană) Nimeni altul nu ştie să se servească atât de bine ca d-ta de un «lasso» ! — El!. Mii de bombe!.. replică Pico furios; ştii d-ta că părerea aceasta nu este împărtăşită de către toată lumea. El!.. Voia da acolo!.. Domni vaqueros, ce spuneţi despre asta? Provocarea Vânătorii şi indienii, cari pînă atunci stătuseră de-o parte, înfundaţi în iarba moale, se sculară pe jumătate şi unul dintre ei declară : —­ D-tră, Pico şi Belevuente, sunteţi cei mai buni mânuitori al «lasso-luî» din toată America de nord. Cu toate acestea credem că Belevuente nu ne va ţine în nume de râu dacă îi vom spune că noi, cari suntem cunoscători, admirăm mai mult dibăcia excepțională a lui Pico. — Ah !.. asta-i!.. răspunse Ramon, dar nu de aceiași părere sunt toți amicii din Pampas, cari l-au văzut pe Belevuente la lucru !.. Belevuente, ameţit de alcoolul pe care îl băuse, adăugă cu violență : — Nici părerea mea nu e asta !.. Ca­ramba !.. Eu nu ml cunosc nici un rival... Pico începu a rîde : — «Capitano», zise densul, ști­i că ești foarte dibaciu și puternic, dar forța d-tale este lipsită de eleganță!.. Belevuente sări în sus, ca și cum i-ar fi aruncat cine­va în faţă cea mai gro­zavă injurie. — Pe cal!.. strigă dânsul; pe cal a­­mândouă !.. Şi d-ta, d-le, (căpitanul se întoarse spre mine) şi voi cu topi, va­queros, veţi fi judecătorii!.. Haide, «ca­­pitano» Pico, primeşti acest duel?.. Pico încălicase şi învârtea pe deasupra capului solidul și elegantul șefi «lasso». Cu toate că era amețit de băutură, Bele­vuente fu pe cal dintr’o săritură. Cei două cavaleri începură să galopeze, luând po­ziție la margenile câmpiei. Un surâs diabolic ilumina fața melan­colică a lui Ramon. Toată lumea se sculase, foarte contrariată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, gata să in­­tervie pentru a opri lupta aceasta pri­mejdioasă între două oameni care traiau împreună, și în cea mai strânsă priete­nie, de mai bine de două­zeci de ani. Dar vai!... Era prea târziu ! Duelul Cele două lassuri zburară prin aer în acelaș timp. Dar fie­care dintre cei două căpitani își împlântase pintenii în burta

Next