Ziarul Călătoriilor, 1910 (Anul 11, nr. 661-712)
1910-01-06 / nr. 661
mMS iYii .'if m 'm ..........- - IIAKUL CALAfCKilLCft ___ . . 404* Umilinței, căci nu poţi ridica capul fără să te loveşti di boltă şi cel mai mândri trebue să şi’l plece jos. Ajunserăm acum la Capela gotică, oarecum o miniatură descrisâ mai sus, şi în sfârşit ne oprirăm uimiţi înaintea Scaunului Dracului, un cristal imens in formă de scaun strălucitor, atârnat deasupra prăpastiei numită Prăpastia fără fund. Era o privelişte minunată şi iigrozitoare în acelaş timp. Gangul cel strâmt se întrerupe deodată ; sub picioarele noastre se iveşte o prăpastie adâncă, o prăpastie deasupra capetelor noastre. Deasupra ei, o punte de lemn. O tăcere mare domnea, o singurătate şi un aer înăbuşitor de mormânt. Multe legende ne povestesc despre «Prăpasta fără fund» (Boitocules pitt) Fiecare conducător îşi are legenda lui. Iacă o istorie tristă pe care ne-a povestit-o unul din conducători şi care, după cum zicea, se petrecuse acum câţiva ani în acest loc înspăimântâtor: — Doul log djivi tineri, despărţiţi prin voinţa nestrămutată a părinţilor lor, în loc să se adreseze unui popă mai indulgent că să-i căsătorească, preferaseră să se unească prin moarte şi se aruncară în prăpastie, legaţi unul de altul printr’un brâu de mătase , o scrisoare şi o batistă a fetei, găsite în sală, descoperiră adevărul trist. Părinţii nenorociţilor voiau să aibă cel puţin cadavrele tinerilor, oferiră sume mari de bani a celui care va încerca să se scoboare în plăcastia fără fund. Un conductor încercă, legat de o funie groasă, dar ajuns la o adâncime de 200 metri, fu înspăimântat şi ameţit de nişte zgomote misterioase şi de un miros de pucioasă şi se sui repede îndărăt... Vom povesti încă o istorie dramatică auzită de la un alt negru, istorie ce s'a întâmplat încă pe timpul când erafl sclavi, negrii din Statele-Unite. Doul sclavi, cari frgise dinr’un oraș— A’abama, veniră într o noapte să se ascundă în peșterile Mamutului, sperând că astfel oamenii trimiși sâ’l urmărească le vor pierde urmele. Dar aceşti vânători sălbateci de oameni, erau ajutaţi de nişte câini răi, crescuţi şi învăţaţi anume pentru această vânătoare. De aceea nu puţin după ce negrii se ascunseseră într’un colţişor depărtat al peşterei câinii aduşi de vânători, prin instinctul lor sigur, dădură de veste la intrarea peşterilor de prezenţa prăzei căutate. Atunci în nenumăratele ganguri ale întunecosului labirint începu o vânătoare sălbatică. Această goană teribilă ţinu o zi întreagă. In sfârşit fugarii, urmăriţi din gang în gang, fură goniţi până la galeria care ajunge la prăpastia fără fund .. Acolo ei n’au mai stat la îndoială, îndărăt erau lanţuri şi chinuri, înaintea lor—moartea. La urletele câinilor furioşi, sclavii răspunseră printr’un strigăt de triumf... Un moment s’au văzut la lumina torţelor, stând la marginea prăpastiei, mână în mână, apoi se aruncară în prăpastia aşa de adâncă încât căderea nenorociţilor nici nu se auzi. N- afirm încă riscaţi de istoriile dramatice ce auzisem şi în tăcere, înaintarăm mai departe până la domul Uriaş, are are o înălţime de 300 metri; bolta lui e aşa de mare şi înaltă, încât nici nu se mî zăreşte în întunericul adânc. Cea mai departe înaintea noastră se defişură priveliştea cea mai minunată a frumoasei pişeri: Camera stelelor. Eşisem din galeria cea largă a cărei boltă nu se vedea în întuneric; pereţii peşterei se depărtase şi deasupra capetelor noastre se zărea cerul. Intr’adevâr acela să fie cerul ? Ejisem oare din pământ. Sus nu e lună, dar e întunericul unei nopţi liniştite, senine, cu o uşoară lumină, albăstrue. înaintăm puţin. Sus vedeam par’că strălucind o stea, două,—acum au pierit. Ni se pare că pe cer trec nişte nori uşori, albi. Ce tăcere adâncă! Ce nemişcare în această noapte senină! Nici un vântuleţ! Unde suntem oare ? Trecurăm apoi prin Aleea Clernlaut—pereţii căreia păreau acoperiţi cu cele mai frumoase flori. Abia se sfârşeşte prin Sala de Pui, cu pereţii albi ca zăpada. Apoi printr’un foarte accidental gang, cand larg, când strâmt, ajunserâm la Munţii de Stâncă unde trebuia să înaintăm printre nişte bucăţi mari de stânci rupte. Acum eram în Grota Junilor unde stalactite numeroase forma, şiruri lungi de coloane şi bolţi, au o înfăţişare feerică. In toate părţile picura apă şi într’una auzeam sgomotul produs de aceste picături. In fundul sălei văzurăm un stalactit care avea cu totul forma unui palmier. Crengile plecate mlădios, pareau că au fost sculptate într’o bucată de alabastru oriental. Luminile torţelor aratau cât de transparente erau acele formaţiuni, cari toate nu sunt decât nişte depozite de calcar, ce au fost produse de natură în mod întâmplător. Acest grup delicat se numeşte «Palmier». Acum, în Grota Junilor, ne aflam la 16 kilometri de la intrarea in peşteră. Ajunsesem la partea cea mai de jos a peşterei Mamutului la care conduce o mulţime de ganguri neregulate, din care cel mai strimt se numeşte cu drept cuvânt Nenorocirea omului gros. Scoborâdu-ne mereu, trecurăm prin Grota Bandiţilor şi ajunserăm la Marea Moartă, un lac mare, subteran, în comunicaţie cu Sigrul, un mic râuleţ, care curge mult timp sub pământ, creşte, primind mertil ape de ploae precum şi acea a lacurilor subterane şi curge pe lângă muntele în care se afli peşterile. Aci ne suirăm într’o barcă care ne aşteaptă să ne ducă pe celălalt mal. Marea Moartă are câte 0datâ vreo 30 metri adâncime şi 200 lărgime; în unele locuri apa e aşa de transparentă încât se văd stâncile din fund, şi luntrea pare că pluteşte în aer. Ce minunate jocuri de lumină se produc aici în întuneric, prin lumina torţelor reflectată de apă ! După mai multe cotituri, ajunserăm sub o boltă înaltă, frumoasă, unde vocile noastre rasunau ca într’o catedrală gigantică. Câte odată Marea moartă se ridică foarte sus, încât toată sala se umple de apă. Eșisem din luntre și mergeam pe nămolul locului infernal. Ici colo se auzea câte o broască singuratecă, rătăcită nu ştii cum, în această lume stranie. Aci se pescueşte peştele orb, unicul locuitor al peşterilor. Acest animal curios e cu totul alb şi n’are decât nişte urme de ochi cu cari nu vede nimic. In «Syx» se mai găsesc raci—orbi ca şi peştii. Mai departe, în prăpastia numită Mailstrom, s’au prins gusganimari câtepurii, cenuşi); tot aşa s’au găsit şi nişte greeri mari, galbeni, cari nu sareau şi nici nu cântau, ci se târau ca nişte viermi; în sfârşit s’au mai găsit şopârle cu nişte ochi eşiţi afară. Se crede că în fundul prăpastiei trebue să fie vr’o deschizătură, prin care să fi pătruns strămoşii acestor locuitori misterioşi. Prăpastia «Mailstromului», de care am pomenit, a fost exploatată pentru prima dată de către un tânăr din Louisvil. Acest tânăr, om fără nici o teamă, a încercat primejdiile cele mai mari; de multe ori au crezut mort; ajunse totuşi în fundul prăpastiei unde îşi scrise numele pe un vârf de stâncă şi se întoarse îndărăt pe marginea prăpăstiei unde l-aşteptau patru tovarăşi mai îngroziţi decât dânsul. Noi ne oprirăm la râul «Syx» unde se opresc de obicei călătorii. Dar peşterile se întind de aci mult mai departe;—până acum n’au fost exploatate până în fundul lor. S’au numărat până acum în peşterile Mamutului 226 ganguri, 57 domuri, 11 lacuri, 7 râuri, 8 cataracte şi 32 prăpăstii foarte adânci. Pătrunzând printr’un gang foarte îngust, eşirăm din peşteri la câţiva cilometrii de la intrare. Cu ce plăcere revedeam lumina zilei, după lunga noastră călătorie subterană !eşind din gangul întunecos, după 6 ore de plimbare am rămas un moment ca orbiţi. Verdeaţa, pirile, florile, toate parcă împrăştiau o lumină orbitoare. Pământul ni se părea ca o scântee. Aerul era aşa de cald şi dulce şi cerul nespus de strălucitor. Nu pot să vă descrul bucuria plăcerea ce am resimţit eu cât şi tovarăşii mei, în primele momente; mi se părea că înviasem şi eşeam dintr’un mormânt ! V l.niloşanu T I i» r II I I : R E O L E Un călător francez care a umblat mai multe luni printre locuitorii insulei Madagascar, şi-a însemnat toate observaţiile făcute acolo—observaţii nespus de interesante, şi a colecţionat o sumedenie de vederi şi tipuri din acea insulă.