Ziarul Călătoriilor, 1911 (Anul 12, nr. 713-764)
1911-01-05 / nr. 713
1873 /AVVSA/WWWV ABONAMENT „ZIARUL CĂLĂTORIILOR” Pentru 1 an 5 lei, jum. an 2.60 LA ZIARUL CĂLĂTORIILOR CHINURILE LA INDUŞI Legănarea In cârlig Sacrificiile umane ale hinduşilor, mai cu seamă incinerarea văduvei cu bărbatul defunct şi stâlcirea credincioşilor de către carul sfânt, au fost de multă vreme interzise de guvernul Indiilor şi nu mai sunt acum în uz. Dar mai este încă o ceremonie religioasă care dă englezilor mult de lucru, căci, cu toată interzicerea formală, ea încă se practică: este legănarea întrun cârlig fixat în spinarea credincioşilor. Două asemenea cazuri de groaznică martirizare au fost descoperite de curând, unul în templul lui Martanda, la Indora, şi altul în satul Panopottar, din provincia Bengal. Indora este un stat indigen, sub juridicţia maharajahului Ildlkar, şi guvernul Indiilor nu se amestecă în afacerile interne ale acestui stat. Acest soiu de martirizare pare a fi tolerat acolo, întru cât e practicat în public, într’un templu, și mai cu seamă de către femei. Penitenta merge în procesiune, sub un baldachin dus de membrii masculini ai familiei el; ea tine în mână un cuțit de 15 c. m. lungime, ascuţit la amândouă capetele. La templu, ea se închină idolilor şi dă preotului cuiul împreună cu o sumă de cel puţin 7 rupi, care trebue să acopere cheltuelile ceremoniei. Cuiul este răsucit apoi în formă de U şi vârfurile îi sunt băgate în carnea spatelui, de cele două părţi ale şirei spinării. Instrumentul de tortură de care este apoi suspendată femeia, consistă într’o bârnă orizontală, lungă de 4 metri, care se învârteşte pe alta verticală. La capătul bârnei orizontale femeia este atârnată de o frânghie legată de cârligele din spate, pe când un bărbat, de obicei, fratele ei, se aşează la celalt capăt ca să facă cumpănă. Bârna este atunci pusă în mişcare de învârtire şi, după asprimea pedepsei, face 10—15 ocoluri, fiecare de o durată de câte un minut. Femeia nu trebue să se atingă de frînghie şi în timpul învârtire aruncă monete spectatorilor suferinţei ei. Femeia, susţinută de credinţa ei, îndură supliciul cu o forţă şi un curaj demne de o cauză mai bună, şi dacă n’ar fi cuta de durere abuzelor, ai zice că nu simte nici o suferinţă. Afacerea dela Panopottar, care s’a petrecut în partea ţării administrate de guvernul Indiilor engleze, s'a terminat într’un chip tragic. Însufleţiţi de aceiaşi credinţă, doi credincioşi îşi disputau gloria de a merge cel dintâi la supliciu. Partizanii unuia din ei, ca să întrerupă pregătirile adversarilor, siliră pe preotul şi pe bărbierul care prezidau supliciul să mănânce orez, atunci când ei trebuiau să ajuneze până la sfârşitul ceremoniei. Stratagema nu ie reuşi decât pe jumătate. Legănarea avu totuşi loc, dar penitenta leşină şi vina fu pusă în seama bărbierului care nu ajunase. Tinărul care dăduse orez preotului şi bărbierului, trimise doui oameni în ajutorul acestuia din urmă, dar fură rau primiţi şi trebuiră să fugă în faţa a 500 de săteni furioşi cari ameninţau să dea foc casei tînârului. Acesta, crezându-se în primejdie, trase un foc de puşcă în vânt, ca să intimideze pe agresori, dar descărcă apoi două focuri în mulţime şi răni 14 oameni, din cari unul mult la puţin timp. Tânărul fu osândit la un an închisoare şi 500 rupi amendă. Legănarea în cârlig este interzisă, dar se vede că fanatismul la mulţi hinduşi este atât de puternic încât trece peste orice interzicere. LEGENDĂ ISLANDEZA ZEUL VULCAN Intr’un sătuc din Islanda trăia odată o femee bătrână, împreună cu nepotul sau. Amândoi erau săraci şi munceau din toată inima ca să-şi întreţie existenţa; dar vremea era aspră şi banii erau destul de rari la Linka, femeea sărmană. Intr’o zi, când Boldo, micul ei nepot, se dusese să strângă lemne din pădurea vecină, îl apucă o furtună teribilă, pe când se afundase în crângul cel mai des. Udat şi tremurând tot, pâşla înainte pe sub arborii cei stufoşi, sperând să dea de vreun adăpost, când deodată se găsi în faţa unui castel vechiu în ruine. Fericit de această descoperire, înainta pe sub zidurile şi meteresele stricate de vremuri. S’ar fi zis că este opera unui gigant faimos care frământase nişte lavă în mâinile sale puternice. Mărăcini atârnau într’un mod sălbatic, despletiţi, ferestrele fără geamuri, prin tavanurile găurite se putea vedea muşchii cari îi adusesem în această stare. Aproape de el, Boldi zări o mică crăpătură prin care aluneca într’o boltă întunecată. După câțiva pași, ajunse într’o cameră care era luminată de nişte criminale. Apropiindu-se de una din ele zări la licărirea luminilor o vale strimtă şi închisă, iar pe iarba care o acoperea el văzu din locuri in locuri, cercuri mari palide, uşor trase ca şi cum hore misterioase de noapte ie-ar fi format! Boldo se sperie, şi se aşeză pe una din s petrele cari erau la picioarele lui. Cum reflecta trist, aşteptând sfârşitul furtunei, un zgomot, cu lovituri de tun depărţit, se auzi dedesuptul lui, pe urmă totul reintră în linişte. Foarte indignat, copilul îşi ascuţi urechile o clipă, pe urmă, voind să-şi dea seama de felul zgomotului auzit, ridică în sus piatra pe care era aşezat, căci credea că sgomotul vine din jos. După ce ridică piatra, văzu deschizătură adâlcă, un aer cald şi umed isbi faţa lu Boldo, care ameţit căzu în groapă. Speriat î nchisese ochii ; în acest timp nema simţind nici o durere din cauza cădereî, el îi deschise în timp ce un strigăt de uimire eşi de pe buzele lui. Intr’o saă dreptunghiulară, susţinută în miloc de doi stâlpi de piatră, împrejurul unei mese lungi, prost luminată prin torţe de reşină, erau aşezate spectre stranii. Erau ulmi palizi, umbre diforme ca norii. Un miros puternic de pucioasă se dagaja din ei. In capătul de sus al mesei, şedea o fiinţă palidă, care turna găleţi mari de apă într’un cazan mare. Nici unul din personagiile acestea misterioase nu zicea vreun cuvânt. Boldo înaintă către ei, şi cum era politicos din fire, îi salută cu respect; nici unul din ei nu păru că-i observă prezenta. In fata acestei mândre indiferente, Boldo nu se descurajă, ba din contrăapropiindi-se de masă onoră spectral? cum se cine. Acela care părea că este șeful tuturor, ameseca într’un cazan mare, un lichid albcios, care părea că fierbe în clocote, fără să scoată totuşi aburi. Când credea că este destul de bine preparată licoarea, ridica o trapă de sul masă şi golea acolo conţinutul vasului care aluneca cu un zgomot surd, însoţit de un fum des. După citeva momente,,lui Boldog ura cu acest spectacol, căci deschizâi o mică portiţă dintr’un zid al sălei,;i afară. In curând se află îitr’o mirodăiţă, destul de asemănălare cu oomacie, căti o mulţime de borcani de sticlă erai aranjate pecânduri, urtând inscripiuni uimitare: „A de