Ziarul Călătoriilor, 1912 (Anul 13, nr. 765-809)

1912-10-24 / nr. 807

5832 ZIARUL CĂLĂTORIILOR ZIARUL CĂLĂTORIILOR. ^Pentru un an lei 2,60 în toată țara Samoanii si zeii porcești Samoa numită și Insulele Navigatori­lor, număra patru sute tie mii de lo­cuitori. Astăzi insă, zdrobită de albi, rasa samoană agonizează și se stinge. Samoanii au un rege care nu-l guver­nează. Sărman regel El e sub triplul pro­tectorat al Angliei, Germaniei şi Statelor- Linite. Atâtea protectorate l-au anihilat şi astăzi nu mai înseamnă nimic. Sub acest climat paradisiac visarea fu ocupaţia principala a Samoanilor. De aici mitologia lor a foarte complicată şi pli­nă de legende. Iată cum explică el origina lucrurilor: La început era lin, şearpeie. El luă pe Mampa distanţa şi avură ca copil pe Los soarele, Masinia luna, Sami marea, Vai apa dulce şi Papa stâncile. Ei au patruzeci şi trei zei superiori şi douăzeci şi unu zel de al doilea rang. Fiecare copil care se naşte e pus sub­ protecţiunea unui zeu al cărui nume i-l dă. Ei se nutresc cu un fel de pâine fă­cută cu fructe, banane şi taro. Taro a fost adus din cer de un zeu. Afară de aceste vegetale campanii mănâncă şi peşte, pă­sări şi mai ales porci. Dar tăind şi mâncând un porc el îl fac onoruri divine. 11 pun pe un pat de frun­ze şi încep în jurul victimei dansuri şi simulacre de luptă pentru posesiunea a- I cestui ospăţ preţios. Acela căruia îi a­­parţine animalul e învingătorul. El se a­­propie de porc, îl face o mulţime de salu­tări ceremonioase şi ÎI înfige un cuţit lung în gât. Atunci ceilalţi invitaţi s’ai toţi şi acoperă animalul cu frunze şi îl pârlesc. In sfârşit fac pentru cadavru o litieră şi îl duc în triumf. Samoanii sunt mândri că pot oferi ma­­sa­firilor carne de porc. In vreme de război Samoanii mănâncă câteodată pe prizonieri. Dar cum aceştia sunt consacraţi zeilor, călăii lor încep împlinirea riturilor cari au ca scop să re­dea victimele odioase în faţa divinităţilor protectoare. După aceasta le pot tăia şi mânca. Şamoanii au ca talisman rechinul alb tabu. E un rechin fabricat din scoarţa u­­nui arbore de culoare albă şi care se aga­ţă deasupra porţii spre a fi funest hoţi­lor. Aceştia când se apropie de el, con­tractează un rău care ÎI duce de sigur la moarte. îndată ce un bolnav e In agonie, toată familia părăseşte casa. El rămâne singur ca să moară în linişte şi în părăsire. Nu există coşciuguri de­cât pentru şefi. Simplii Samoani sunt îngropaţi în pă­mânt. Deasupra mortului se pun toate hainele care le-a avut în viaţă. In urmă se taie un porc, animalul sacru, şi i se mănâncă capul în onoarea mortului. Samoanii trebuesc înmormântaţi cu capul spre răsărit şi picioarele spre apus. O altă poziţiune ar atrage nenorocire asupra satului. Une­ori Şamoanii sunt îmbălsămaţi. A­­ceastă atribuţie e rezervată femeilor. Ele deschid abdomenul, scot intestine­le şi urmate de un cortegiu mare, se duc şi le îngroapă cu aceleaşi onoruri ca şi când ar duce cadavrul întreg. Pe tot restul­­corpului, operează punc­­ţiuni. In urmă îl îmbălsămează cu ulei şi aromate. Dar, cu curiozitate, ele umplu cavitatea abdomenului cu hainele de­functului. Când îmbălsămatul are pântecele pline cu vestmintele sale, îl îngroapă. Dacă e un şef, se aprind focuri în cele patru col­ţuri ale coşciugului. Cu cât a fost mai glorios, mai puternic, cu atât focul e mai mare şi durează mai mult. Atunci bărbaţii cântă imnuri războini­ce. Când femeile s’au stins, cântecele în­cetează şi Şamoanii acoperă cu pământ rămăşiţele şefului lor. C. Arg. Amintiri din Tonkin Debarcasem la Haiphong, ca un soare arzător de funie. Pe măsură ce soarele apunea, străzile oraşului deşarte când am sosit, se umple­au de lume. Eşti şi eu şi mă instalai la o masă din frumosul oţel Gaudaubert spre a aştepta, sorbind un pahar de absint cu ghiaţă, pe amicul la care primisem să fiu găzduit. Soarele dispăruse când gazda mea veni să mă caute. El avea una din cele mai frumoase locuinţe din Haiphong, adică o casă apărată în cele patru părţi de ve­rande pline de verdeaţă, îndată ce furăm la masă şi un mare pankah (evantaliu), pus în mişcare prin ajutorul unei sfori de care trăgea un mic servitor chinez, se balansa deasupra capetelor noastre şi ne făcea vânt. După masă gazda mă duse în odaia de fumat opium, unde mai veniră şi câţi­va de-ai lui. Văzând pe fiecare lungindu-se pe o ca­napea voii să gust şi eu din această otra­vă, ale cărei efecte minunate se exage­rează atâta. Un grefier care era din acea reşedin­ţă mă iniţie în misterele opiumului. El mi-a explicat că opium e un remediu contra desinteriei, un calmant contra durerilor, fiindcă insensibilizează nervii. Intr’o doză raţională, zece sau cinspreze­­ce lulele pe zi, procură o bună stare ge­nerală care se resumează în satisfacţia morală, şi face să dispară toate grijile. Din nefericire e aproape imposibil de a se mulţumi cu doze raţionabile; se înce­pe cu 5—6 lulele, a doua zi se ia şoapte, a treia zi opt, şi aşa înainte până la 60— 80 pe zi. Atunci opium a devenit o nevoe, de care nu te poţi lipsi fără adevărate suferinţe, fără chiar să cazi bolnav; ni­mic nu poate să oprească pe fumător ca­re, spre a se reţine, se otrăveşte încet de tot. Trebue să absorbi această otravă ne­împăcată, căci nu te mai poţi despărţi de ea. A treia zi luai şalupa fluvială care se urcă pe râul Tai Bing şi sosii în câteva ore la Ilai Doung unde mă aştepta un prieten bun al meu, coleg de şcoală, care era un inspector al misiunei din provin­cia Hal Doung, d. de Gouret. A doua zi după şederea mea la Hal Daung, traversai cu mai multe familii fluviul Kesat, care curge prin mijlocul oraşului. Cu noi se afla şi d-na de Gouret. Capetele noastre dispăreau sub nişte largi căşti învălite cu pânze. Bărbaţi şi femei, stăteam în picioare spre a nu ne umple hainele noastre pe acele bănci ca­re erau umede. Două femei bătrâne anu­­mite, vastau luntrea noastră spre a o conduce pe cel­­alt ţărm. Aci ne aştepta agentul de lucrări publi­ce şi sora sa, oficiantul poştal şi ofiţerul micei garnizoane din regiunea streină. Caravana noastră se formă repede şi pornirăm cu nişte miliţieni ca escortă în frunte, apoi noi bărbaţii călări şi cele două dame în palankin. — Sunt drăguţi aceşti miliţieni— îmi spuse d-na de Gouret, dând la o parte perdeaua palankinului sau şi privin­­du-mă. Şi mie îmi place mersul regulat al a­­cestor douăzeci de soldaţi, cari mergeau aşa de uşor în­cât puteau că calcă pe ouă. La dreapta, la stânga, înainte şi îna­poi, se vedea un câmp de orez, care se perdea la orizont. Ici şi colo sate asemenea în boschetele lor de verdeaţă, îţi dedea impresia unor insule deşarte. Ne întâlnirăm în cale cu câţiva ţărani cari se duceau la târg cu coşuri încăr­cate cu ouă. Ei mergeau unul după altul vorbind între ei şi fără să ridice capul pe care ’1 ţineau aplecat în jos. Intâlnindu-se cu noul ei ’şi scoaseră pălăriile lor rotunde ca o roată. In toată coloana noastră domnea cea mai mare veselie. După trei ore de umblet sosirăm la, Ta-Ko, unde trebuia să petrecem toată ziua şi noaptea. Noi prânzirăm cu multă poftă, în casa care aparţine şefului de post. Masa fu lungă şi veselă, la urmă am avut lipsă de ghiaţă, căci proviziunea pe care o a­­duseserăm se micşorase mult din cauza soarelui arzător, care ne-a încălzit tot drumul. La cină am stat afară şi cu toţii am ascultat pe guardul principal, care ne-a povestit cum a fost atacat de piraţi cu câteva luni înainte. — Intr’o seară d­e Ianuarie — ne-a zis el—predecesorul meu Wander închidea ca de obicei, poarta postului și se urca să mănânce pe terasa pe care o vedeţi colo sus. „Totul se petrecea în acea seară ca de obicei­, fără ca vre­o particularitate să fi atras atenția santinelelor. Noaptea veni, o noapte neagră, cum se face în extre­mul orient. aBON AKIERT La

Next