Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, noiembrie 1913 – decembrie 1914 (Anul 14, nr. 1-60)

1914-07-22 / nr. 37

ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR 571) aceasta ar fi atunci de 106 grade şi punc­tul cel mai încălzit ar avea aproape 150 grade. Din contră, polii satelitului nostru, care ca şi faţa, în aceiaşi durată de 27 zile, sunt lipsiţi de lumina solară, trebuie să fie aproape la zero absolut. Resultatul acesta concordă de altfel în­­tr'un mod foarte satisfăcător cu măsurile colorimetrice care au putut fi făcute. Cea mai vechie din aceste măsuri este cea fă­cută de lordul Rosse. El găsi că suprafața Lunei pline, complect luminată de soare, ra­dia tot atâta căldură cât un corp întunecat, care ar avea 110° C. O repetare a acestor măsuri făcută de învăţatul american Very a arătat că punctul cel mai încălzit al su­prafeţei lunare, ar trebui să aibă aproape 180°, adică cu 30° mai mult de­cât arată calculul — Satelitul nostru, — ca şi pla­neta Mercur, nu are atmosferă şi e probabil ca cifra dată de calcul să se apropie mult de realitate. In ce priveşte pe Venus, dacă atmosfera sa e cu totul transparentă, suprafaţa sa trebuie să fie aproape de 65 grade. Ştim însă că norii deşi plutesc în această at­mosferă, nori formaţi probabil din pică­turi de apă, care ne împiedică, de­sigur, să vedem coaja solidă, sau oceanele planetei. Observaţiunile lui Zöllner şi ale altora a­­supra luminozităţei ei, parcă indică faptul, că 76 la sută din lumina primită de soare e retrimeasă de nori. Cu alte cuvinte, pla­neta ni se înfăţişează albă ca şi un bulgăre de zăpadă. Razele calorifice nu sunt retri­­mese însă într’o proporţie aşa de mare. Se poate evalua aproape la jumătate canti­tatea de căldură absorbită. Aceasta e de ajuns, ca temperatura să fie micşorată cu mult, de­şi, pe de altă parte, aceiaşi atmos­feră proteguitoare, reţine o mai mare parte din căldura propie a planetei, care nu mai e trimisă astfel în spaţiu. Temperatura mijlocie este însă mult mai mică de­cât în tabloul nostru şi oscilează, de­sigur, îm­prejurul a 40'. Nu e deci absurd să credem, că părţi însemnate de pe suprafaţa plane­tei Venus, sunt favorabile vieţei organice şi mai ales cele care se află în vecinătatea polilor. Temperatura globului nostru, este şi ea mult influenţată, micşorată, din cauza no­rilor. Aceştia proteguesc aproape 52 la sută din suprafaţa totală în contra radierei so­lare. Dar chiar când e cerul cel mai senin, totalitatea luminei soarelui nu ajunge pe solul pământesc. Aerul cel mai curat con­ţine în­totdauna pulbere foarte fină. Am încercat, o evaluare a efectelor produse de această pulbere şi am găsit, că ea ne face să pierdem 17 la sută din căldura solară. Norii şi praful la un loc ne-ar reţine deci 34 la 106 din căldura ce ne vine. Aceasta corespunde cu o scădere de 28° a tempera­ture! Dar tot această pulbere, cum şi norii împiedică în acelaşi timp radiarea, aşa că, pierderea ce ne aduc se poate evalua nu­mai la vre-o 20“­C. S’a constatat, că temperatura mijlocie a suprafeţei pământeşti e de 16°, nu de 6°,5, cum reiese din calcul şi aceşti 6®,5 ar trebui să sufere o scădere de 2­1° datorite influen­ţei norilor şi pulbere­. Ar rămâne deci nu­mai - 14°, adică 30° mai puţin de­cât tem­peratura mijlocie reală. Deosibirea aceasta se datoreşte cu totul efectului proteguitor al gazelor care for­mează atmosfera noastră, după cum vom arăta mai departe. Marte nu are nori !). Atmosfera sa e cu totul transparentă și se explică astfel și temperatura sa ridicată. In locul celei cal­culate de — 37 grade, e în realitate cu a­­proape 15 grade de­asupra lui zero. Poţi să-ţi dai socoteală de aceasta prin faptul, că la polii plantei se văd în timpul iernelor marţiene, masse albe, care de­sigur sunt zăpadă. In primăvara marţiană se topesc Vederi din Slanic (Prahova) şi se transformă în apă ce apare întune­cată. Uneori, massele acestea de zăpezi polare dispar cu totul în timpul vereî, ceia ce nu se întâmplă niciodată cu ghieţurile noastre polare. Putem deci să scoatem con­cluzia, că temperatura mijlocie este dea­supra lui zero, probabil la vre­o 5 grade. Se poate deci să existe viaţă organică pe Marte. Trebuie să fii însă prea optimist, ca să crezi în existenţa ziselor canalurî şi în aceia a fiinţelor inteligente. S’a crezut că aceste canalurî nu sunt de­cât resultatul iluziunilor optice, dar fotografiile luî Lo­well dovedesc, că ele au o existenţă reală. 1) Afirmaţiunea aceasta nu se poate face, din contră, cercetările celor cari se ocupă serios cu această planetă, indică deseori presenţa norilor marţieni. V. A. Traducere de Victor Anestin Slănic (Prahova). Intrarea în salina cea vechie de la Baia Baciului, Clişeu luat de Carol Rubin­ ­ Cel mai meteorit din toate muzeele din lume este cel care se află la muzeul de is­torie şi a fost găsit la Cape York în Gro­­tori naturală american. Cântăreşte 36 jum. şi a fost adus din Groenlanda de Peary, exploratorul arctic, care în timpul din urmă a ajuns la polul nord. Astronomul Schaeberle crede că a văzut într’o noapte cu luneta ca mare a observa­torului Lick, un al doilea satelit al lui Nep­tun. Lassell credea și el că a descoperit un al doilea satelit. Nici una din acste nu a fost confirmată. Din măsurătorile făcute de Herman S. Davis și Wilsing, reiese că între cele două composante ale stelei 61 Lebăda ar fi o distanță de 2 ani de lumină. In acest caz cele două stele nu au nici o legătură una cu alta, deşi se mişcă în di­recţiuni aprope paralele.

Next