Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, 1915 (Anul 15, nr. 1-52)

1915-01-06 / nr. 1

HOR ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR Al treilea an începem al trelea an de când fostul Ziar al Călătoriilor s‘a transformat într'o re­vistă de popularizare a ştiinţei. Numărul cititorilor a crescut, multe rubrici s‘au îm­bunătăţit. Cu toate vremurile grele prin care tre­cem revista noastră şi-a făcut datoria înainte. Colaboratori numeroşi au binevoit să lie dea sprijinul lor şi ar fi greu să mai pu­tem cita numele tuturor. Le mulţumim deci aci şi-i rugăm să con­­tinue. Vom căuta să aducem acestei publica­­ţiuni şi alte îmbunătăţiri căci sperăm că munca noastră va da roadele dorite. VIAŢA LEILOR Nu vom face o descriere didactică a lei­lor, cei mai puternici representanţi ai fa­miliei pisicelor. I-aţi văzut fie desenaţi, fie fotografiaţi, fie vii pe la vre­ o mena­jerie, dar aceasta nu însemnează că aţi vă­zut pe adevăraţii lei, care trebuesc văzuţi acasă la ei, în Africa şi liberi, nu în coli­vii. Sunt prea puţini însă cei care se pot lău­da că i-a văzut astfel, şi e mult mai comod, acasă la tine, în mijlocul obiectelor fami­liare ce te înconjoară, la gura sobei, pe când afară e vremea rea, să citeşti ce spun alţii despre lei. Inmaginaţia cititorilor e destul de bogată, ca să umple şi golurile din descrieri. Ii găsim în munţii Atlaz, în Colonia Capo, în Senegal, în Persia şi în India, dar cei din cele două ţări din urmă nu sunt faimoşi ca tovarăşii lor din Africa. Viaţa leului e mai mult nocturnă şi nu­mai împins de foame iese el ziua la vânat." II găseşti ziua, numai dacă ai câini de vâ­nătoare şi dai de culcuşul lui. Arabii pretind că la prânz leul sufere de nişte friguri teribile. Nu-i place soarele în­să, asta e cert, cu pietre trebuie să dai ca să-l scoţi din culcuş. A fost însă văzut une ori, în timpul zilei, cocoţat pe câte o coli­nă, privind animalele de pe teritoriul lui, întrebându-se de sigur, pe care îl va ata­­­ca. Adesea însă, e simplu privitor şî nu are intenţii rele. De câteva ori s’a întâmplat să treacă câte un călător, cu o cămilă şi leul s’a mulţumit să privească trecerea lor. In apropierea satelor, de obiceiu, nu vine decât după ce s’a înoptat bine. Atunci sbia­­ră de trei ori, spun arabii, Ca să înştiin­ţeze pe toate celelalte animale, că el, re­gele, iese la preumblare şi prin urmare să nu-l supere nimeni cu prezenţa sa. Brehm spune însă că de câte ori a auzit mugetul leului în apropierea vreunui sat, regele a­­nimalelor era deja în­ gură cu un animal furat. Alţi­ călători spun, că leul tace chitic, când intră într’un sat, fură şi pleacă tip­til, ca un hoţ vulgar. Se întâmplă deci şi un caz şi altul, după „personalitatea“ representantului leilor, în orice caz nu anunţă animalele sălbatice cu mugetul lui, mai lesne e de crezut că mu­geşte, ca să sperie cirezile de vite ale lo­cuitorilor. A apus soarele; nomadul şi-a strâns tur­ma într o seriba, un loc îngrădit cu un gard de cel puţin trei metri înălţime şi un me­tru grosime, făcut din ramuri cu ţepi, zid ca de cetate. Se face întunerec. Oile şi vacile s’au li­niştit. Câinii, numeroşi, stau de pază. De­odată se reped toţi în aceiaşi direcţiune. Se aude zgomotul unei lupte scurte, mâ­râituri teribile, e o hienă, care a fost pusă pe fugă. De-ar fi venit un leopard, pleca şi el cu coada între picioare. Iar se face li­nişte complectă. Nevasta şi copiii proprie­tarului cirezii s’au aşezat sub un cort ca să doarmă. Bărbaţii, stăpânul şi ajutoarele lui au isprăvit munca lor şi se îndreaptă şi ei spre cort să se culce. Păsările de noapte doar mai ţipă, cu glasul lor jalnic, în tre­cerea măreaţă a nopţii tropicale. Au tăcut până şi câinii, cu toate că nu doarme nici unul. Deodată par­că se cutremură pământul; în apropiere mugeşte un leu. In aceiaşi clipă, întreaga tabără e în plină teroare. Oile aleargă de colo până colo înebunite de spaimă, caprele behăiesc de-ţi iau auzul, vacile mugesc îngrozite, cămila caută să fugă pe unde va putea. Câinii, care pun pe goană hiene şi leoparzi, scot doar ţipete plângătoare şi cu coada între picioare se strecoară pe lângă stăpânul lor. Dar şi a­­cesta însuşi, mai ales, dacă e singur, nu ştie ce să facă. Arma lui e o lancie şi tre­mură cu lancia în mână stând în cort, căci cum are să iasă el înaintea unui adversar aşa de temut, care are vocea tunetului, care te străfulgeră cu privirea. Cu o puternică săritură, leul a trecut peste cei trei metri înălţime şi s’a şi arun­cat asupra unui viţel în vârstă de doui ani; o trosnitură şi oasele gâtului au fost rupte. Mormăind, se aşează hoţul jos lângă pradă şi ochii îi scânteiază de triumf şi cruzime, pe când cu puternica lui coadă spintecă ae­rul. S'a asigurat, victima a murit. Acum hoţul trebuie să se gândească la plecare, dar trebuie să-şi ia şi prada. Ii trebuie o putere colosală şi cu toate acestea găseşte acea putere. Sunt mulţi călători europeni,­­ care au căzut cu ochii lor această minune.­­ Cu viţelul în gură, leul sare peste gardul cel de trei metri înălţime. In urmă, e ni­mica toiată pentru el să-şi ducă prada la culcuş şi se vede pe nisip, urma ce o lasă animalul târât. După plecarea leului încep animalele şi oamenii să-şi vie în fire. Păstorul recunoa­şte pe leu ca rege al animalelor şi se resem­nează, căci nu are în­cotro. Mugetul leului nu se poate descri, unii îl compară cu tunul. Când sunt mai mulţi lei prin­ împrejurimi şi unul dintre ei mugeşte, mugesc toţi ceilalţi; e un concert în ade­văr înfiorător. In adevăr, urletul leului produce un efect înspăimântător asupra supuşilor săi. Hie­nele încetează cu vocile lor ascuţite, leo­pardul nu mai mormăie, maimuţele agita­te, se urcă cu repeziciune pe ramurile cele mai înalte ale arborilor, antilopele gonesc nebune prin pădure, cămila tremură şi nu mai ascultă de conducătorul ei, aruncă în­cărcătura şi pe conducător şi o rupe la fu­gă, calul se opreşte, nechiază şi sare în d două picioare. Omul chiar, mai ales când aude pentru prima oară tunetul leului în codrul tropi­cal, în puterea nopţii, se întreabă şi el cu teamă, dacă va avea destul curaj să ţină piept unui duşman aşa de impunător. Struţul strigă aproape tot aşa de tare ca şi leul, spune Livingstone şi cu toate ace­stea nu sperie nici pe oi. Dar animalele numai dacă miros că se află un leu în apropiere şi încep să tre­mure. * In numerele viitoare­ vom vorbi despre modul cum atacă leul animalele sălbatice. Br. DURATA INCOLJIREI ŞI FELUL FLAUTELOR proprietăţile şi intrelHiin­ţui­ile lor. In paranteze denumirile lor latineşti * încolţesc într’o zi: Seminţe de grâu (Tritticum sativum şi T. repens-josnic), plantă ale cărei boabe dau făina cea mai bună pentru pâine. în­velişul boabelor, transformate în tărâţe, formează­ baza hranei celor mai multor a­­nimale domestice. Se cunosc mai multe fe­luri de grâu, cari însă nu sunt decât varie­tăţi ocazionate prin diferenţa de climate, sau de căldură. Seminţe de secară (Secale cereale), plan­tă ale cărei boabe dau o făină de care­ se face o pâine grasă şi cam răcoritoare. Din făină de secară, amestecată cu miere se face turta dulce“, încolţeşte în două zile: sem. de, Caprile­­na (Lepidium sativum şi Nasturtium of­ficinale), plante cari sunt mâncate ca sa­lată, şi cari au proprietăţi antiscorbutice (o boială), încolţesc în trei zile: sem. de Bob (Faba vulgaris), sem. de Fasole (Phaseoles vul­garis), sem. de linte (Ervum lens), toate aceste plante sunt potagere şi constituesc nişte alimente foarte hrănitoare omului; sem. de Spanac (Spinacia oleracea), plan­tă care este un aliment cunoscut, fiind în­trebuinţat în diferite moduri: sem. de Muştar (Sinapis), din care se extrage muş­­tarul, produs întrebuinţat ca condiment, ori ca medicament spre a produce vezica­­ţiuni; sem. de Gulie şi de Ridiche (Rapha­­nus sativus), plante ale căror rădăcini sunt servite pe mesele noastre, încolţesc în patru zile: som­. de Lăptucă (Lactuca sativa), plantă cultivată prin grădini de zarzavat (deci este potag­ră), fiind în acelaş timp şi medicinală, sem. de Cicoare (Cichorium intybus), plantă ale cărei rădăcini şi frunze sunt întrebuinţate în medicină, şi nume a cicoarei sălbatice, iar frunzele celei cultivate se mănâncă fierte, coapte sau ca salată; sem­. de Ana­­son (Pimpinela anisum), plantă originară din Orient şi care poartă mici grăunţe ■verzui, şi sem. de pătrunjel. încolţesc in cinci zile: sem.­ de Pepene (Cucumis mela), plante cari dau un fruct răcoritor şi seminţe cari se întrebuinţează la preparaţiuni emulsive şi lăptoase, sem. de Hoţmatuchi (Scaudix cerefolium) şi sem. de Morcovi (Daucus carota), plante cari din cauza substanţelor zaharoase ce le conţin sunt căutate ca alimene. încolţesc în şease zile: sem. de Castra­veţi (Cucumis sativus), plante ale căror fructe se mănâncă ca salată sau murate: sem. de Dovleac (Cucurbita maxima sau C. pepo), plantă ale cărei fruc­te au o carne dulce, hrănitoare: sem­. de Sfeclă (Beta vulgaris),, plantă ale cărei rădă­cină groasă, pivotantă, din cauza sucului ei dulce este căutată ca aliment, şi din care se face zahăr, încolţesc în şeapte zile: seim de Orz (Hordeum vulgare), plantă ale cărei fruc­te ca şi secara şi ovăzul, este baza hranei nevoiaşilor de la Nord, unde grâului nu-i merge lene. Orzul se numeşte „curat“, când este curăţat de prima sa pojghiţă; se nu­meşte „perlat“, când este scăpat de toate cojile şi este rotunjit printr-o acţiune me­canică; împreună cu hameiul (Humulus Lupulus) orzul serveşte la prepararea be­rei, şi uite graminee, încolţesc în opt zile: sein. de Barba ța­pului (Trapogon pratensis), plantă între­buințată ca salată de iarnă, sem. de Lo-

Next