Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, 1922 (Anul 26, nr. 1-51)

1922-01-03 / nr. 1

Ho. i. SARUL STlÎNŢiLQR f0i­uL*Ra Si AL CÁLÁICftIILOR • Marţi 3linnari. Wfi O POVESTE ^Din cerul mohorît se lasă fulgii de zăpadă li­niştiţi. Apele tremură învio­rate sub podul de ghiaţă, ce iarna le-a întins de­a­­supra, iar din tainile ne­pătrunse vine săgetând fiorul zilelor mari şi îm­bărbătare de vieaţă şi nă­dejde. Din­spre răsărit o rază de lumină alunecă spre Pământ şi din frământa­rea ei se răşlueşte un Moş­ Neag cu barba albă şi lungă, cu ochii blânzi din cale-afară şi în spate cu un sac plin de bună­tăţi. Şi Moş Neagul calcă uşor ca un vis pe tărâ­mul nostru. De­asupra unei prăpăs­tii un pod stă gata să se prăbuşească, în timp ce din apropierea lui se aude flueratul unei locomo­tive. Moş-Neagul vede pe maşină fochistul plin de cărbuni şi de înădu­­şeala, şi i-a fost de-ajuns atâta. Aluneca sub pod, pune um rut sub stin­ghiile şubrede şi stă ca un stâlp de granit, până ce trenul a trecut din­colo de prăpastie. Şi mergând, Moş-Nea­gul aşa, întâlneşte un drumeţ ce vemia de la târg spre satul lui. Dru­meţul purta în desagi de ale gurei şi jucărioare pentru copii. Moş-Nea­gul atinge umărul dru­meţului şi pe dată acesta se pomeneşte în tinda casei lui. Iar când Moş-Neagul a ajuns în oraş, s’a oprit la o casă din margine, înăuntrul căreia se jucau doi copilaşi, în timp ce părinţii lor îşi ştergeau pe furiş lacrămile şi se uitau la mititei. Din ca­sa aceia un vlăs­­tar curat ca şi o floare şi mândru ca şi bradul plecase spre Tăriile Ce­rului în anul acela chiar şi în ziua când Primă­vara se lăsase pe Pământ. Şi Moş-Neagul a intrat în casă. Mititeii l-au împresu­rat ca pe un bunic, iar părinţii ca pe un tată. Şi Moş-Neagul a luat copii pe genunchi şi i-a sărutat pe frunte şi în­dată casa s’a umplut de lumină şi de bucurie. Şi după aceia a luat din sac un mânunchiu de flori şi l-a aruncat spre răsărit şi îndată peretele s’a mistuit şi pânzele Cerului s’au topit. Iar sus de tot, vlăstarul lor, mân­dru ca şi bradul şi curat ca şi o floare, şedea în­conjurat de raze de lu­mină şi la o laltă cu în­gerii bucuraţi. — Să nu-i mai plân­geţi, le spuse Moş-Nea­gul. Şi s’a mistuit bătrâ­nul ca de cuvânt, iar de sus de tot ca un tremur de vioare s’auzi­t îndem­­nătorul: Fiţi miloşi cu cei slabi, învăţători ai tineretu­lui, nu drămuiţi nota şco­larului cu cântarul far­maciei ; judecători, nu osândiţi iară dovadă vă­dită; neguţători, nu luaţi câştig la câştig; stăpâni, nu stoarceţi ofilirea ce­lui care vă munceşte; copii, nu abuzaţi de bu­nătatea părinţilor şi a profesorilor; iar voi muncitori, fie-vă milă de agoniseala stăpânului şi nu o risipiţi cu duşmănie. Fiţi miloşi unii către alţii. Inălţaţi-vă cugetul spre fapte curate, căci suntem în preajma Naş­terii Domnului. D. Dimitr­ on oare cine auzind de ma­rea invenţie a lui Edison, a şi luat drumul Americei spre a vedea cu ochii minunea şi a-şi comanda tovarăşa, care, ca chip să întrupeze visul lui de tine­reţe, iar ca suflet să poseadă cele mai înalte calităţi, să nu vorbească de­cât când trebue și ce trebue, să meargă chiar înaintea gândurilor lui. lată ce scrie, între altele, acel „oare cine“. — Edison mă duse în fundul unei grădini subterane, cu pomi artificiali, în care păsărele cân­tau cele mai fermecătoare ani. Una chiar mi se adresă cu cu­vintele „Bine ai venit, străine, în împărăţia noastră!“ Maestrul mi-a explicat că toate sunt îm­păiate şi un fo­nograf intern le transformă în păsări cu glas omenesc, ca cele din poveşti. Deschizând apoi un fel de sicriu în mahon, zâini între perne şi perniţe un fel de ca­dână acoperită la faţă. La atingerea uneia din pie­trele nenumăratelor inele ce purta, ca o fiinţă ce se deş­teaptă din somn, cadâna păşi din sicriu şi cu înclinare gra­ţioasă, cu mâinele la pept mă salută. Ne oferi câ e un pahar de vişinată şi ţigări, apoi se aşeză pe scăunaşul unui piano. Nici la cea mai desâvârşitâ femeie nu am putut vedea mişcări atât de graţioase şi de nu aş fi văzut-o întinsă în sicriu, aş fi crezut că e fiinţă vie, că Edison vrea să-şi râdă de mine. După o scurtă convorbire, maestrul învita adânc să se aşeze pe o masă de porfir. A­­pasând pe una din pietrele bo­gatului colan ce purta la gât, respiraţia încetă. Atinse unul din inele şi spre groaza mea, partea superioară a bustului se desfăcu de la mijloc, şi ca două capace căzură uşor de o parte şi alta a mesei ! Ori­ce îndoială dispăruse: eram în faţa unei creaţiuni omeneşti, având electricitatea ca vieaţă, îngheţasem! Maestrul, foarte liniştit, în­cepu să-mi dea lămuriri: Andreida, precum vezi, e al­cătuită din patru părţi: Partea vie, internă, cuprin­zând Echilibrul, Mersul, Vocea, Gestul, Simţurile, expresiile feţei şi mişcarea regulatoare sau vieaţa. Mediatorul-Plastic, adică în­velişul metalic, izolat de piel şi carne, un fel de cea­v ci mii de articulaţiuni, de care e prinsă pa­cea vie. Carnea­­ lipită pe mediato­ra e străbătută de fluidul vite şi i se dă forma dorită. Epiderma sau pielea, cu ev­a­luarea, liniile, surâsul, expresia, părul, privirea, etc. a mode­lului ales­Atingând capul de sus al şirei spinarei, continuă descri­erea: — La om aci e centrul vieţeî, aci e măduva prelungitâ, aci e nodul vital. O inţepâtură de aci şi omul cade trâ­nti, fiindcă aci e rădăcina tuturor nervilor respiratorii: atinşi, murim înă­buşiţi. Eu am respectat natura­l aceşti doi inductori isolaţi, comandă jocul plămânilor de aur ai Andreidei. Să vedem mai întâi ansam­blul o­ganismului. Din discu­rile acestea de metal porneşte misterioasa el­ctricitate, care răspâ­ndeşte căldura, mişcarea şi puterea în întreg corpul, prin acesta ţesatura de fire, care copiază exact nervii nostrii, vinele şi arterele noastre. Dis­curile acestea mititele,de sticlă aşezate între curent şi reţelele de mai sus, fac ca mişcarea să înceapă sau să se oprească într’o parte a corpului ori peste tot. Aci e motorul electric mag­netic, foarte puternic, dar foarte mic şi uşor: de el se prind toţi inductorii. Curentul elec­­tric produce respiraţia, cu a­­jutorul electro­magnetului a­­cesta aşezat vertical între cele două ramuri şi care atrage lama aceasta de nichel, prinsă de un burete de oţel, lama revine după fie­care’ clipă la loc, din cauza intreruperei regu­late a isolatorului de aci. M’am gândit chiar şi la susp­nele pe care întristarea ni le smulge. An­dreida fiind blândă şi tă­cută, le cunoaşte ori­ce fe­­mee să poate asigura că imi­tarea suspinelor e foarte uşoară. Artistele le vând cu duzina, un cuvânt pe cele natur.' Uite și cele două fonozr * de a­ur, înclinate iu ungniu sp. k centru peutului; ele sunt plâ-^t mânii. Foile metalice pe cari sunt imprimate convorbirile plăcute, pot spune cereşti, — trec de la unul la altul, cum trec foile de hârtie de Autopsia femeei Ideale

Next