Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, 1922 (Anul 26, nr. 1-51)
1922-01-03 / nr. 1
Ho. i. SARUL STlÎNŢiLQR f0iuL*Ra Si AL CÁLÁICftIILOR • Marţi 3linnari. Wfi O POVESTE ^Din cerul mohorît se lasă fulgii de zăpadă liniştiţi. Apele tremură înviorate sub podul de ghiaţă, ce iarna le-a întins deasupra, iar din tainile nepătrunse vine săgetând fiorul zilelor mari şi îmbărbătare de vieaţă şi nădejde. Dinspre răsărit o rază de lumină alunecă spre Pământ şi din frământarea ei se răşlueşte un Moş Neag cu barba albă şi lungă, cu ochii blânzi din cale-afară şi în spate cu un sac plin de bunătăţi. Şi Moş Neagul calcă uşor ca un vis pe tărâmul nostru. Deasupra unei prăpăstii un pod stă gata să se prăbuşească, în timp ce din apropierea lui se aude flueratul unei locomotive. Moş-Neagul vede pe maşină fochistul plin de cărbuni şi de înăduşeala, şi i-a fost de-ajuns atâta. Aluneca sub pod, pune um rut sub stinghiile şubrede şi stă ca un stâlp de granit, până ce trenul a trecut dincolo de prăpastie. Şi mergând, Moş-Neagul aşa, întâlneşte un drumeţ ce vemia de la târg spre satul lui. Drumeţul purta în desagi de ale gurei şi jucărioare pentru copii. Moş-Neagul atinge umărul drumeţului şi pe dată acesta se pomeneşte în tinda casei lui. Iar când Moş-Neagul a ajuns în oraş, s’a oprit la o casă din margine, înăuntrul căreia se jucau doi copilaşi, în timp ce părinţii lor îşi ştergeau pe furiş lacrămile şi se uitau la mititei. Din casa aceia un vlăstar curat ca şi o floare şi mândru ca şi bradul plecase spre Tăriile Cerului în anul acela chiar şi în ziua când Primăvara se lăsase pe Pământ. Şi Moş-Neagul a intrat în casă. Mititeii l-au împresurat ca pe un bunic, iar părinţii ca pe un tată. Şi Moş-Neagul a luat copii pe genunchi şi i-a sărutat pe frunte şi îndată casa s’a umplut de lumină şi de bucurie. Şi după aceia a luat din sac un mânunchiu de flori şi l-a aruncat spre răsărit şi îndată peretele s’a mistuit şi pânzele Cerului s’au topit. Iar sus de tot, vlăstarul lor, mândru ca şi bradul şi curat ca şi o floare, şedea înconjurat de raze de lumină şi la o laltă cu îngerii bucuraţi. — Să nu-i mai plângeţi, le spuse Moş-Neagul. Şi s’a mistuit bătrânul ca de cuvânt, iar de sus de tot ca un tremur de vioare s’auzit îndemnătorul: Fiţi miloşi cu cei slabi, învăţători ai tineretului, nu drămuiţi nota şcolarului cu cântarul farmaciei ; judecători, nu osândiţi iară dovadă vădită; neguţători, nu luaţi câştig la câştig; stăpâni, nu stoarceţi ofilirea celui care vă munceşte; copii, nu abuzaţi de bunătatea părinţilor şi a profesorilor; iar voi muncitori, fie-vă milă de agoniseala stăpânului şi nu o risipiţi cu duşmănie. Fiţi miloşi unii către alţii. Inălţaţi-vă cugetul spre fapte curate, căci suntem în preajma Naşterii Domnului. D. Dimitr on oare cine auzind de marea invenţie a lui Edison, a şi luat drumul Americei spre a vedea cu ochii minunea şi a-şi comanda tovarăşa, care, ca chip să întrupeze visul lui de tinereţe, iar ca suflet să poseadă cele mai înalte calităţi, să nu vorbească decât când trebue și ce trebue, să meargă chiar înaintea gândurilor lui. lată ce scrie, între altele, acel „oare cine“. — Edison mă duse în fundul unei grădini subterane, cu pomi artificiali, în care păsărele cântau cele mai fermecătoare ani. Una chiar mi se adresă cu cuvintele „Bine ai venit, străine, în împărăţia noastră!“ Maestrul mi-a explicat că toate sunt împăiate şi un fonograf intern le transformă în păsări cu glas omenesc, ca cele din poveşti. Deschizând apoi un fel de sicriu în mahon, zâini între perne şi perniţe un fel de cadână acoperită la faţă. La atingerea uneia din pietrele nenumăratelor inele ce purta, ca o fiinţă ce se deşteaptă din somn, cadâna păşi din sicriu şi cu înclinare graţioasă, cu mâinele la pept mă salută. Ne oferi câ e un pahar de vişinată şi ţigări, apoi se aşeză pe scăunaşul unui piano. Nici la cea mai desâvârşitâ femeie nu am putut vedea mişcări atât de graţioase şi de nu aş fi văzut-o întinsă în sicriu, aş fi crezut că e fiinţă vie, că Edison vrea să-şi râdă de mine. După o scurtă convorbire, maestrul învita adânc să se aşeze pe o masă de porfir. Apasând pe una din pietrele bogatului colan ce purta la gât, respiraţia încetă. Atinse unul din inele şi spre groaza mea, partea superioară a bustului se desfăcu de la mijloc, şi ca două capace căzură uşor de o parte şi alta a mesei ! Orice îndoială dispăruse: eram în faţa unei creaţiuni omeneşti, având electricitatea ca vieaţă, îngheţasem! Maestrul, foarte liniştit, începu să-mi dea lămuriri: Andreida, precum vezi, e alcătuită din patru părţi: Partea vie, internă, cuprinzând Echilibrul, Mersul, Vocea, Gestul, Simţurile, expresiile feţei şi mişcarea regulatoare sau vieaţa. Mediatorul-Plastic, adică învelişul metalic, izolat de piel şi carne, un fel de ceav ci mii de articulaţiuni, de care e prinsă pacea vie. Carnea lipită pe mediatora e străbătută de fluidul vite şi i se dă forma dorită. Epiderma sau pielea, cu evaluarea, liniile, surâsul, expresia, părul, privirea, etc. a modelului alesAtingând capul de sus al şirei spinarei, continuă descrierea: — La om aci e centrul vieţeî, aci e măduva prelungitâ, aci e nodul vital. O inţepâtură de aci şi omul cade trânti, fiindcă aci e rădăcina tuturor nervilor respiratorii: atinşi, murim înăbuşiţi. Eu am respectat natural aceşti doi inductori isolaţi, comandă jocul plămânilor de aur ai Andreidei. Să vedem mai întâi ansamblul oganismului. Din discurile acestea de metal porneşte misterioasa elctricitate, care răspândeşte căldura, mişcarea şi puterea în întreg corpul, prin acesta ţesatura de fire, care copiază exact nervii nostrii, vinele şi arterele noastre. Discurile acestea mititele,de sticlă aşezate între curent şi reţelele de mai sus, fac ca mişcarea să înceapă sau să se oprească într’o parte a corpului ori peste tot. Aci e motorul electric magnetic, foarte puternic, dar foarte mic şi uşor: de el se prind toţi inductorii. Curentul electric produce respiraţia, cu ajutorul electromagnetului acesta aşezat vertical între cele două ramuri şi care atrage lama aceasta de nichel, prinsă de un burete de oţel, lama revine după fiecare’ clipă la loc, din cauza intreruperei regulate a isolatorului de aci. M’am gândit chiar şi la suspnele pe care întristarea ni le smulge. Andreida fiind blândă şi tăcută, le cunoaşte orice femee să poate asigura că imitarea suspinelor e foarte uşoară. Artistele le vând cu duzina, un cuvânt pe cele natur.' Uite și cele două fonozr * de aur, înclinate iu ungniu sp. k centru peutului; ele sunt plâ-^t mânii. Foile metalice pe cari sunt imprimate convorbirile plăcute, pot spune cereşti, — trec de la unul la altul, cum trec foile de hârtie de Autopsia femeei Ideale