Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1921 (Anul 2, nr. 6)

1921-01-02 / nr. 6

I ■S5S 2H ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC» E foarte, din vechiu cunoscut că1 omul e un amestec de viții și de pasiuni, de calități și de virtuți. Dar care au fost întâi ? După Biblie ca­litățile și virtuțile, astfel în­cât car­tea sfântă ne duce la concluzia ab­solut stupefiantă că din așa de ex­celente ouă au eștt atât de ticăloși pui, ca pasiunile și viziile, de­oarece acestea au venit mai târziu. Știința pare mai rezonabilă și mai consolatoare. Ea așează răul la obârșie în­cât avem măcar mân­gâierea de a putea crede un progres. Dar ori­cum ar fi, cred că, în ce privește viziile, ele ocupă astfel cele patru puncte cardinale ale firei noa­stre, în ordine descrescândă după simpatia ce le-o putem acorda, da­că viciile sunt în stare a ne smulge vreo simpatie : Prea-curvia (expre­sie luată din cărțile­ sfinte și pe care e păcat s’o perdem), deci prea-cur­­via, cartoforia, beția și stârcenia. In jurul acestor patru puncte , car­dinale vine să se așeze toată roza­­,vânturilor soartei noastre de muri­tori plini de păcate. Despre sgârcenie am pentru as­tăzi de spus un fapt copiat de pe natură, despre sgârcenie care stă la fundul iadului defectelor noastre, d­espre acest vi­ziu atât de aricios și respingător care n’are nici măcar o serioasă virtute precumpănitoare căci dărnicia e încă mai rară decât »gârcenia. * * * Eroina e coana Frosa:. Singura înfățișare grasă și rotun­da în persoana d-sale e numele. Nu ,vă pare că „Frosa“ sună gras și ro­tund? încolo numai unghiuri, oase și sgârciuri. Fără pretenții, dar urmărind mo­delul cu ochiul de sus și până jos cât și de jur-împrejur, iată portre­tul fizic ai coanei Frosa: Cap mic rotund, păr rar, cafeniu, ius firul gros și neted, frunte joasă și largă încrețită înainte de vreme, nas subțire cu vârful ascuțit făcut parcă anume numai spre a da um­bră, fără a sluji la altceva, ochi ro­tunzi căpri­ cu fire galbene și cu o vec­nică ceață pe dânșii, gura larg răscroită cu buzele cât o muche de cuțit, vinete, și mobile și cu cre­țuri ca mărginite urnei pungi țără­nești, bărbie n’are. Dinții însă mi­nunați, mărunți, deși, tot­ de-o po1­tirivă, albi, strălucitori. Pielea in genere, cât se vede și se vede foarte puțină, tăbăcită, vreau să zic fără culoare definită. Coana Frosa n’are ten nici de două parale și nu se drege numai fiindcă costă; alt­­mintrele ar avea mare nevoe. Trupul, cu umeri, cu șolduri, cu talie, otova. Insă putinței, încât e lesne de hrănit cu­ te miri ce—spate’n dos, spate’n fată, nici o urmă vizi­bilă­­ de maternitate. Dovadă cari cldîtiă fără copii, Mirare, mâna e mică, frumoasă, bine proporțională, încât dacă­ coana Frosa ar arăta-o manal pe ea peste un gard, un ne­­cunoscător al restului ar fi tentat să-l cadă în genunchi și să năzuia­scă în această mână extra­ordi­­n­ară. * * * Dar firea coanei Frosa ? Ei, aci mă dau bătut. Noroc că nu scriu bucăți literare, că n’am­ pretenție ■ de artă ci numai în șir ,note veridi­ce, căci în punctul acesta aș da de bucluc. Ca să analizezi firea coanei Frosa se cere conden­t nn glumă, trebue să te simți psiholog adânc și meșteșugar de ăl de unul la zece mii de duzini. Așa­dar noroc cu mi’s și deci tentația îmi lipsește prin urmare și șansa de a fi mai pre­jos de subiectul meu. Mă salvează însă faptul, singurul de care mă țin, faptul care va vot­ai deja sine cu mare putere și va­­ dovedi ori și cui că coana Frosa merită să fie cunoscută. Să vi-l po­vestesc în toată sublima și oribila lui simplitate. * * * Sgârcitul se aseamănă intru a­­ceasta cu perfectul, altruist întru­cât și unul și celălalt strâng necontenit averi fără de folos. Deosebirea sta numai in aceea că perfectului al­truist nu-I simt de nici un folos a­­verile de­oarece le destină, altora, pe câtă vreme sgârcitul nu se bu­cură nici chiar el de dânsele. Sgâr­­cenn­a e poate mai mult și mai rău decât un vi­zir, e o pură nebunie. • . Coana Frosa era și ea o demență. Bani, bijuterii, stofe, adesea lu­cruri de cea mai infimă valoare se grămădeau necontenit în lăzi, în dulapuri, în cutii, chiar prin unghere și locuri pe unde nu te așteptai să le găsești. Să îi pierii opiul la ușa ei. n­’a­r fi dat o surceluști de lemn, un ban­tic nichel, o nimica toată, și o cred capabilă să reziste la torturile cele mai rafinate al­e in­chiziției, până la moarte, decât să declare unde-și ține odoarele ce nu i sunt de nici o treabă și de nici o bucurie. Dar ne-am deprins cu această veche și destul de răspândită ma­nie a sgârceniei în­cât ea nu ne mai mira și aproape nu ne mai in­teresează. Totuși coana Frosa a găsit într’o zi mijlocul să fie ori­ginală chiar in această învechită materie. Ti dăduse D-zcu un frate. De ce i-i dăduse, nici ea nu înțelegea, în­trucât el era o ființă care nu se pu­tea Închide in ladă, nici păstra sub stătea, nici trage vreun folos dein dânsa. Dimpotrivă. Ființa aceasta era numai prilej de necazuri și d pagube, bea, mânca, și când îi calea din an în Paști casa nu se putea și nu-i dea măcar o linguriță cu dulceață și­ un pahar­ de apă. O pot fi vârata pacoste pe capul ei. A voit însă soarta ca fratele să plece în iunie pe unde a rătăcit ani de-a rândul în cele din urmă sorise ei surorei lui că se reîn­toarce, dar suferind, plin de neca­zuri, rut sărac totuși. Se vede că o fibră din inima coa­nei Frosa tot mai exista, și asigu­rar­ea că de sărăcie nu poate fi vor­ba, o făcu să-și aștepte cu oare­care plăcere și chiar emoție pe singura ființă de un sânge cu ea. In ziua sosire! făcu chiar masă în toată regula, cheltui câțiva fe! ca să-și cinstescă­ fratele cel crezut pierit. Sufrageria coanei Frosco văzu pentru întâia oară prezența unei farfurii cu cotlete, o adevărată mi­nune ! ?i se puseră să ospăteze, ca ui­țică bunăvoință și ceva bucurie. Era o zi rară, unică pot zice, o zi când hidoasa­ sgârcenie se lasă a fi înduioșată și smulsă de 4 lei și 50 de bani, costul mesei ca toate ale sale. Dar Diavolul păzea. Pe când fra­­te-său își trăsese pe farfurie una din cotlete, coana Frosa observă că el o luase din întâmplare pe cea mai mare din cele patru și se cu­tremură din fundamente. Și pe când musafirul întoarse un moment capul într’o parte, gazda făptui actul cel mai inutil chiar pen­tru ur­ zgârcit, economisi chiar ceea ce nu durează, se bucură la ceva care nu se putea strânge nici la ladă, nici la dulap, nici în pod, nici sub saltea, nicieri, ceva care nu-l mărea cu nimic comoara și prin aceasta săvârși un act de originală zgârcenie pe care nu-l veți găsi în nici un autor, nici măcar în Molibre­­ și pe care nu cred să-l mai fi auzit cineva vreodată; cu iuțeala fulge­rului schimbă cotieta de pe farfuria lui frate-său, punându-l la loc, fără ca el să fi prins de veste, pe cea mai mică dintre toate. Iar ea nici nu gustă din ele că nu era deprinsă. I. Teokoplîsoc Povestiri adevărate Despre sgârcenie Rondelul Clavirului Clavirul marmoră ’ri suspine Un vis al lui Schumann sah lună Un fică"­at ritmurile Pline De sprită ce-aleargă nebună. Pe degete albe și fine Pe gănduri ce vor să aptină, Clavirul marmoră V* suspine Un vis albă Schumann sah smiit „ Tiros face ăn versuri cunună Ca roze, ca crbtt si verbine. Dar viata in tara-mi adună Durere si doua­ mine. Clavirul marmoră *n suspine*. At. Sohescu Soaks lecturile lui Tolstoi Se întâmplă te fteratura, ceea ce se te petrece și te viață. Pretu­tindeni cari peste afurisita gloată, care mișună prin toate părțile și murdărește totul, ca muștele în timpul verei. De aci vine și puho­iul de cărți proaste, acest belșug de neghină, care înghite semânța sănătoasă. Aceste cârti fură omului timpul, banul si atenția pe care ar între­­buința-o cu folos pentru operele a­­lese, ce urmăresc un scop cinstit. Omenirea ar trebui să-și între­buințeze existenta e scurtă și atât de sgârcât măsurată, cercetând pe maeștrii din toate vremurile și de toate naționalitățile, pe artiștii de geniu care se ridică întocmai ca niște turnuri deasupra maselor, per­petuând nume încununate de­ o glo­rie nemuritoare. Numai acești scriitori sunt în sta­re să te învețe ceva și să-ți dea ei educație. Nu vom citi niciodată prea puține cărți proaste și nu vom ajunge nici­odată să citim destule bune. Schopenhauer Fa­or G­il Stea, l­reind peste cuprinsuri frământate de fartonă Ochii­ ecrcetători fn noaptea când nu-­ nici o stea pe ecr­­ând-călăuzind prin ceața înserării fără lână la Nădejde depărtată a cotardului stingher. Câte brațe înspre tine din a palorilor spanio Se întind — și câte glasuri din adâncile vâltori un blăstemul desnădejdii și al groazei fără nume Rape­oaera­ sălbatec șî te chiamă ancori .* • Când în îalia clocotindă grea se sbaciamă taîazal Și arlând se svârcolește către întunecate zări. Peste apa d­înaltă ec­hemând șî-a rupt zăgazul Steaua ta liniștitoare tremură în depărtări Ca o candelă plăpândă care moare șî în pic Chemî rătăcitoarea navă ca an licărit în port Pe ram­e plutitoare raza­tă mai întârzie Blândă, ca o mângăere peste pleoapa anul mort.... Din oceanele durerii, arși de lacrămi se ridică Șî așteaptă ochii celor ce se tângue 'n zadar, Bînecuvântata’ți geană de lumină, ca despică Negările și adâncai nopților fără hotar Mabia Pană “ . €> dc.clca.arci.'ț'IL«» irul -------- ■ —------- ” SCHIȚA DIN RASBOI .— Să vie aici caporalul Frunză ! zise, înecân­du-se de mânie Căpita­nul, comandantul companiei. . — Sa-1 chem prin telefon sau să trimet un agent de legătură? întrebă­­ sublocotenentul Petrescu. -- Cum o fi, numai să vină mai repede. Sublocotenentul strigă iute „plu­tonul 3“ și­ dădu ordin ca „într’o clipă să vie caporalul Frunză la pos­tul de comandă al compăni. Abia răsuflând, caporalul Frunză prin șanțul venea dinspre tran­șee, intră în bordeiul căpitanului, fără să mai bată la ușe. — Să,... trăiți dom­’...le căpitan ! — Acum să vine ?, îi taie vorba căpitanul.­­­­ Păi......cu­m’a­die...mai, domi.Ie căpitan. — Tu ești din plutonul 3. Da ? — Da, să trăiți! — Cum a fost cu sergentul Ma­nui eseu V — Păi, dom’le căpitan, eu... Ce eu ?.. Să-mriT dai o decla­rație ! — Nu eu domir căpitan.... ci... — Ce vrei să zici, că­ci ? întrea­bă scurt căpitanul. — Da, domic căpitan, că el sin­gur s'a dus, zise încet caporalul Frunză. — El, atunci dă-mi declarație, așa cum "știi, ca fost! — Dom’le căpitan... mai bine s-o spui, că de scris... acolea și cu... . ~ la, să scrie domnul sublocote­nent ,și tu să-T spul. Și caporalul Frunză începu : ^ — Păi dom’le căpitan, să vedeți: Era pe la ceasurile patru, patru ju­mătate. Noi stăm toți în tranșee, a­­dică don’ sergent Marin, don’ ser­gent Matei, bietul răposații și mai erau vreo câțiva soldați din gru­pa 2... Din una­ din alta veni, vorba ..că cine e mai­­ curajos ?“, când bie­tul don’sergent Manolescu­ zice . ..Știți cevai măi ?... De când mă muncește pe mine gândul de Neam­țul ăla mort, de lângă b­rațele“... Trebue să­­ fie ofițer. Noi de colo: „Da ce vrei să-l faci ?“ Eh „ia, o să­ mă duc astă sea­­ră, că e întuneric și luna răsare târ­ziu și o să-l aduc aici... Trebue, să aflăm multe din buzunarele hit... Noi: „ia vezi­ ți de treabă o­­mulle, că te omoară și ei pe tine ? Nu știi că au un post de observație aci, în nasul nostru ?“ El de loc: „Mă duc și mă duc“... Așa, văzând că nu se înțelege cu noi, a plecat la secția lui. Cum să înoptă grai bine mă po­menesc iar cu el. —­­Frunză !... Ai grije, să mă a­­peri cu focuri, dacă o fi ceva ! Ce era să-i fac ? — De ce n’am venit să-mi spui mie ?, întrerupe căpitanul furios. — De dom’le căpitan, dacă nu m­aiî chemat domniavoastră !?... Cum era să părăsesc poziția fără ordin. ...Și-apoi nici bietul don’ser­­gent nu m’a lăsat... Zicea să facă o... „suprinză“. ...­— Și așa... și-a luat arma după gât, vreo cinci granate în buzunar și-l văzui pe brânci... Se tara ca im­n cârpe... Ca să vedeți, c’a avut el o toacă de cap.... Nu știu de unde luase o sfoară lungă. Zicea, c’o să-i fie greu să-i ia ’n spinare el pe neamț­­—că era departe — și ei numai o să-l lege bine cu sfoara și după ce l’o lega,... noi să tragem căzi tranșee. — Dar de unde vedeațî voi când să trageți ? Parcă spuneai că era întuneric, întrebă căpitanul­­­ Păi, ne spusese el, că după ce l’o lega, o să sgâlție sfoara, semn să tragem noi... Și-a sgâlțâit-o. Trage noi odată cu putere.... Când colo ce să vezi? Din tranșeele Nemților, o lumină s’a îndreptat spre don’ sergent și, i’a luminat ca ziua. El s’a trântit jos. Lumina mai luare pe el... Ei se scoală să fugă... Deodată o ploae de gloanțe începu după el și cât era de mare, îl văzurăm lungit la pământ. Încetaseră focurile, dar lumina nu se lăsa, căuta mereu. Atunci, tragem și noi spre locul de unde venea lumina și... tac. S'a stins ! Acum se potolise totul și ne gân­deam toți ce să mai facem, când auzirăm niște fâșii tur­i. " Toți odată : „Cine e ? Cine e ?", dar în loc de răspuns primirăm fo­curi... Trăgeau ci, trăgeam noi din tranșee, trăgeau și cei din postu­rile înaintate. Dar no­i... Răsărea luna ,și începu să se lumineze locul.... Vedeam bine de tot, mai ales că încetaseră fo­curile. Șase nemți trecuseră dincoace de gătelile­ lor. Jr— că ei fraților! strigai eu și Sim’n! N’a­ma mișcat unul. Lângă viu­l fag, don’se zycut era cu fața în jos și cu capul spre noi Ca prto minune îl Văzurăm, că se scoală și-o ia la fugă spre noi, îm­­pleticindu-se. Din f*­nșec Nemții „doc, poc“ după el și-l dau iar jos. El se scoală și răcnește­ odată­: „Doamne, Doam­ne“... șî dă năvala în rațelile noas­tre, și aici a rămas mort pe rațele cu spatele spre Nemți. — De aci cum era să-l luăm nu­mai­ decât?!... Ați văzut și dumnea­voastră ce lună era.... Noroc că pe la patru s’a ’nourat și l’am tras șî pe el și pe Neamț, iar acum zac unul lângă altul, fără să-și zică o vorbă. " Atâta știu ! IOAN GaROFOIU Jî­­lflu­l Pilii unui ofițer român fiascova, 29 Martie 1917 Săptămâna Mare, săptămâna Patimilor. Pentru noi săptămâna foamei. Starea noastră de foame permanentă, cronică, a fost pres­chimbată în cursul acestei săptă­mâni a patimilor într’o stare de foame acută, chinuitoare. Note fiv­mele, pe cari nu mai am puterea să le aștern în carnet de­cât printr’o neînchipuită sforțare a voinței, se întorc mereu, mereu, la aceeași tânguire. Uneori mi-e silă de mine însumi. Dar eu pot fa­ce împotriva acestei senzații care a întunecat în fi­nta mea orice al­te simțim!nte ? Cum să scap de ob­­sesiunea­­ foamei, când o simt acti­vă în toate fibrele, când o văd rân­jind pe toate fețele scheletelor ambulante cari colindă tabăra cu mișcări de automat ? In zilele acestea, când printre rân­durile ziarelor bulgărești nerăbda­rea prizonierilor descifrează numai știri bune de pe câmpurile de bă­­tae, sufletul nostru ar avea moti­ve temeinice să tresalte și să se bucure. Dar aripele întinse sunt frânte de greutatea trupului ținut în noroiu de preocupări materiale. Avânturile înfiripate pier sugru­mate de chinurile foamei. Astăzi nu ni s’a dat nimic de mâncare. Nici măcar jumătatea de pâine de 300 de grame. Eri, jumă­tate pâine și câteva linguri de a­­pă fiartă în care pluteau două, trei firicele de praz vechiu șî bălos, li­chid cald, fără grăsime, fără nici o valoare nutriti­tivă, șî pe care bu­cătariiî leH turna în Hghene cu gesturi batjocoritoare. Cu o zi mai înainte, drept orice nutriment pi s’au împărțit câte trei căpățâni de usturoiu! Iar astăzi nimic. Za­darnic dăm târcoale în jurul bucă­­tărei: vetrele sunt stinse, coșuri­­le’s fără fum, iar catârul care adu­ce apa pentru cazane paște liniștit pe costișa de după vâlcea. Nădejdea ne-a rămas la pâine. Dar căruța în curs se aduce de o­­biceiti panica "din oraș, stă neclin­tită în fața magaziei de provizii. Căința aceasta e obiectul unei a­­sen­țiuni deosebite din parte-ne. Mereu se învârtesc captivii în ju­rul ei, ca și cum ar nădăjdui că privirile lor împ­orătoare o vor face în cele din urmă să porneas­că singură în oraș, ca să aducă pâi­nea cea mult așteptată. Ofițerii din baracă sunt ținuți din cinci în ciflci minute în curent cu cele ce se petrec la magazia de provizii. Oricine intră în baracă e întrebat: — Tot n’a plecat căruța ? Și răspunsul e același. — N’a plecat. Deodată se răspândește în la­găr un svon eludat Astăzi pâinea se va aduce cu o căruță a regimen­tului din oraș. Cine a pus svonul I circulație ? Nimeni nu poate ști. Dar toți îl cred. S’a născut așa din­trio supoziție, dintr'o do­rință nebunească, și acum a luat forma precisă a unui fapt sigur. Și toți sunt încredințați că așa va fi. Pândim acum sosirea căruței. In fața cantinei e un dud din vârful căruia se poate vedea un crâm­peiu man ridicat din șoseaua ce vi­ne din oraș. Un ofițer s’a cățărat în dud și așteaptă să vadă apă­rând pe șosea căruța binecuvân­tată, Stă acățat de o creangă, cu ochii țintă. In jurul dudului, câte­va zeci de ofițeri stau muți, în chinurile așteptărei, ai ocúi în ob­servator. Când acesta obosește, se dă jos și focul i­ 1 ia altul, dintre cel mai în putere. Alți prizonieri s’au strâns lân­gă poarta de sârmă ghimpată, pe unde e să între căruța. S’au trân­tit pe iarbă și așteaptă. Vor cel puțin să fie mai aproape și să va­dă pâinea ca un minut mai de­vreme. Dar căruța nu mai vine... In starea de înfometare grozavă în care ne găsim, reducerea sau lipsa firimiturilor obișnuite pro­voacă adevărate crize. Unii au amețeli continui. Cei mai mulți zac culcați în baracă, ferindu-se de a face­ mișcări, ca să nu cheltuiască energie. Alții colindă tabăra cu în­frigurare, hotărâți parc­ă să lupte, să nu se lase. Privirile lor iscodi­toare scotocesc în toate părțile. De-ar avea de unde, ar fura, de-ar avea cui cere, ar cerși. Am văzut un sublocotenent alegând din gu­­noiu sâmburi de corcodușe arun­cați acolo într-o zi când aceste fructe ne-au fost servite fierte în apă. L’am văzut apoi așezându-se de o­ parte, spărgând sâmburii mâncând miezul cu poftă. Am ră­și­­ut pe altul strângând tot din gu­­noiu cozi de ceapă aruncate dela bucătăria gărzei. Dar am­­ văzut ceva și mai grozav . Am văzut pe un macedonean, pe care foamea îl redusese la cea mai complectă animalitate, coborând râpa din do­sul latrinei și alegând din murdă­rie boabe de fasole nedigerate . Unii ofițeri au cules din iarba săracă și călcată în picioare a cu­prinsului taberei firicele de ștevie sau urzici, le-au fiert în aspă fă­­nici un adaos și le-au mâncat­ cu lăcomie. Dar ștevia și urzeile s’au sfârșit și ele. La cantină se găsește ciorbă de fasole de post, dar ei sunt prea numeroși aceia cari mai pot să-și îngădue cheltuiala aces­tei mâncări de lux. E­e au sosit de la Kirdjali o ..sută cincizeci de ofițeri trimiși să în­locuiască pe cei mutați la Sliven. Ne revedem cu drag camarazii cu cari am împărtășit suferințele tor­turilor din munții Rodopi. Dintre ofițerii superiori n’a­ venit nici unul. Deși au făcut două zile de drum ,greu pe jos, nici lor nu i se dă nimic de mâncare. S’au speriat de halul în care ne-au­ găsit. Seara se lasă grea și posomo­râtă. Observatorii de la dud și de la poartă au pierdut orice nădejde și s’au strâns triști în baracă. St au lungit pe pătură și ascult în silă convorbirile din juru-mî. Discuții aprinse, apostrofări, iz­bucniri de mâinie. Omul flămând e răutăcios. Un gest, o vorbă îl iri­ta. Toate le ia în nume de rău. Certuri se iscă din te miri ce, vor­be tari zboară dela unul în altul Deodată, pe la ceasurile soapte seara, cineva strigă din ușor ba­ră ccî : — Delegații la pâine! Toată lumea sare în picioare. Să te păcăleală? Glumă de prost gust ? N’are a face. Toți dau buz­na afară ca să se încredințeze sin­guri. Nu, nu e păcăleală. Pâinea a so­sit în adevăr, câte o jumătate: împărțirea se face cu înfrigurare. Pâinea e smulsă de flămânzi din manile delegaților grupelor. Se­rioși, tăcuți, fiecare se duce la lo­cul lui șî îmbucă împăcat. Certu­rile au încetat ca prin farmec, i­­rascibilitatea s’a topit. Sătul, capti­vii au redevenit buni, iar pacea și frăția s’a coborât iar în baracă. A înoptat de tot. In baraca scu­fundată în întuneric e liniște de­plina, întreruptă doar de hăpăitu­­rile câte unuia care-șî prelungește deliciile mâncare!. Iosif? Nădejde Zamfir, băiatul lui Bulbuc, plugar din Malul Spart, avea mare tragere de inimă pentru carte, dar nu voia s’audă de oraș. De­ aia când i-a spus învățătorul că-l va trimite la semi­narul din București, l’a prins o ade­vărată groază ca și când i-ar fi spus că-l trimite în închisoare. Nici tatul, nici mama lui Zamfir nu­ s’au bucurat de loc la vestea asta. Nu s’au bucurat e drept, da nici nu s’a putut împotrivi. Cui să se împotrivească ? Boierului, prima­rului și domnului învățător? Dacă toți voiau să facă popă din băiatul lui Bulbuc, putea oare Bulbuc să-și țină băiatul la oî sau în porci ? Mult ajutor l-ar fi adus Zamfir, dar ce să-l faci dacă vreau boierii. — i­i-l dau! — a Încuviințat Bul­buc. Dar vili dau gol, cum s’a năs­cut Nu-l dau nici o țoală». Că n’am de unde. Țoale d-a dat, de prisos, boierul. Și așa într’o zi ploioasă de Septem­brie, micul Zamfir se înfățișă la Se­minar, adus de mână de chiar d-l învățător. Băiatul ișî rotunji ochii cu spaimă când văzu camerele mari, prea încăpătoare,­­ cu băncile cari mi­roseau a văpsea preoaspătă, cu par­doseala lustruită ca oglinda -i lune­coasă ca ghiața. Peste tot locul mi­rosea a acut „leline", și Zamfir avu închipuirea că-l adusese într’un spi­tal, șî că, dintr’un moment într’altul, trebue să vie doctorul să-I opereze la inimă unde simțea o durere ascu­țită. Cum nu era învățat să mănânce cu furculița și cu cuțitul, la masă, au râs toți copiii de stângăcia lui Dar băiatul de țăran a răbdat batjocura fără să plângă și nici n’a clipit din ochi, când pedagogul­­ a amenințat că-l va pedepsi dacă „nu va avea o conduită frumoasă în timpul mesei“. A răbdat cum rabdă oricare țăran, întărit în nădejdea, că prin carte va ajunge să se răzbune odată de tot * ce a suferit, ®, * ® a * « ® ®. A doua zi ,chiar după intrarea îu­ Bulbuc în școală, profesorul de isto­rie î’a pus, ca și pe ceilalți elevi, să scrie în caiet tot ce știa el despre luptele lui Mihai Viteazul- Zamfir Bulbuc, care cunoștea, pe degete, luptele lui Mihai, se așternu pe scris. Când tocmai să iscălească, din nebăgare de seamă atinse căli­mara care se restturnă. O pată mare viorie se întinse pe pagina scrisă și înecă toată armata cu care Mihai­ Viteazul răpuse, la Călugăreni, pe faimosul general Sinan Pașa. înmărmurit de nenorocirea as­ta, se repezi cu sugativa să salve­ze ce mai era de salvat Dar cer­neala murdărise totul, și­ chiar ve­nirea în ajutor a gumei de șters, nu aduse nici un folos. Zamfir Bulbuc, tremurând și cu lacrime în ochi, și-a pus caetul pe catedră, sub ochii profesorului. Domnul de istorie îi făcu așa de rău pata cea violetă, în­cât a­­ftacă înfuriat, caetul de pe ca­tedră: — Cum vii în fața profesorului cu așa murdărie ? Cum te chia­mă? Să te însemn eu cum trebue! Elevul putu spune: — Zamfir Bulbuc!... — Bulbuc! Trebue să îîî­­ de la țară... de unde ești ? —— De la Malul Spart î—­suspină copilul. Cu un zâmbet acru, profesorul urmă: — Și când ai venit de la Malul­ Spart, peste care apă ai trecut ? —­ Peste Olt, domnule profesor ! — Mai bine te înecai în Olt, de cât ajungeai aci!... Cine te-a mai trimis și pe tine la învățătură !... Trebuia să rămâi la porci sau Ia oî!... Cioban, băiete... Nu popă ! Toată clasa răsună de râsetele ascuțite ale copiilor. Bulbuc vru să spună ceva, dar îi înăbuși plânsul. In noaptea cela, Zamfir se svâr­­coli mult până ce adormi, așa­ î necăjiră sughițurile de plâns. Visă satul, cu biserica și cu bórdeiul pă­rintesc... Se plimbă fără grijă pe imașul scăldat în soare... Văzu braniștea mănăstirească, la umbra căreia se odihneau vitele sătule. Când se apropie de ele, îl priviră cu blândețe ca pe un prieten bun care se întorcea de departe. Bul­buc mângâie grumazul alb al unei vaci pe care o știa năsâlnică și se mira acum că se lasă la mângâ­­iit... Deodată un bou plăvan se ridică și o în rasna spre lanul de ovăz care se leagănă în bătaia caldă a soarelui. Bulbuc apucă re­pede un ciomag și se repezi pe ur­ma vitei, de frică să nu facă stri­căciuni în lanul boieresc... În fu­ga lui, se împletici și căzu. Când se trezi ora ud de nădu­­șeală Un dor de sat îl prinse așa de tare, ca-î veni să se îmbrace în fugă, să se strecoare tiptil printre cei a­dorm­­tî, să iasă în curte, să sară gardul și să o ia la picior în lun­gul stradelor adorm­te. Iși închi­puia că dacă va zăbovi încă puțin în dormitorul străin, are să se î­­năbușe. „Ma bine te înecai în Olt,­­decât veneai aci la învățătură !“ Vorbele astea ale­ profesorului cu barbă sură, nu’i mai eșeau din suflet. Acum se întreba: „Dacă nu’s bun de nimic, dece m’a mai adus domnu învățător ?“ Cu o mișcare hoțesca se sculă din pat și începu­­ sa se îmbrace. In clipa ce ia lucranul gardistului răsună între zidurile caselor înalte. Bulbuc sări repede în pat și își trase pătura peste cap. Inima-i ba­tea cu putere ca și când semnalul dădea de veste că lui școlar vrea să fugă din școală. Dar lu­­i«fp­i din dormitor, îl Urs­u­ și pe el Un gând o lumină min­tea: „Dum­necă, dacă ne dă dru­mul în­ mrai, nu mă mai întorc la școală!“ A doua zi dimineață intră mai puțin îngrijorat în clasă. Nu-î maî păsa acum dacă îi va veni cumva gust profesorului să-l batjocoreas­că. Nădăjduia că mai avea puțin de răbdat și că peste câteva zile, va fi departe de școală și de oraș. Se va vedea afară, în câmp, tăvălindu-se în iarbă cu alți băeți din sat Deodată, tresări. Profesorul izbise cu linia în catedră- Era foarte Ro­mul­țumit . Scosese două rânduri de elevi la tablă și nici unul nu fu­sese în stare să dezlege o problemă,­­ de altfel nu tocmai ușoară. Bulbuc se uită repede la cele câte­va numere scrise pe tablă. Socoti puțin în gând, și inima-! veni la când se încredința c’a înțeles desri­­garea-Profesorul mai chemă încă un rând de elev!. Tot­ rămaseră mag în fața numerelor albe cari nu spo­­neau nimic. Necăjit, domnul de arit­metică învălui într’o privire cnmtii pe toți elevii din clasă . — Care din voi știe? Să iasă hi tablă. < Nimeni nu se mișcă dela locul lui Bulbuc dacă văzu asta, se ridică ■năși hotărât în­spre tablă. Cu vc­lul limpede arătă cum trebue făc deslegarea:’Când începu să facă so­cotelile, izbea cu așa putere în tablă, încât sărea fărămfturi albe din creta pe care o ținea strâns în mână. Pro­fesorul se uită la el încântat șî case băiatul isprăvi de socotit, îl chemă să se apropie de catedră. — Foarte bine băiete­l, Ctea M chiamă ? — Zamfir Bulbuc ! — Ești de la țară ? — Da, domnule !.„ Sunt dels Sfe­tul Spart de peste Olt. ” Profesorul se ridică te­stetesne și bătu pe umăr­­ t — „O să ajungi departe dacă fii fii de învățătură-Și întorcându-se către ce! O fii clasă .. . — Vedeți ... Băiat de țăran și vag întrecut pe toți... Să luat! rildS De Ia el! în noaptea cola, Bulbuc ras mai visă satul șî îmasul de vite, pentru el adormi gândind la vorbele profeso­rului de matematică: „O să ajungi departe dacă fe­i de învățătură“. Când veni Dumineca, ma­­teri băeții se cerură în oraș.Bulbuc însă rămase în școală să-și învețe lecții­le toate. Astăzi Zamfir Bulbuc e un om În­vățat Deși e bătrân, totuși, când e vorba de școală, nu poate uita pata de cerneală, și se înfiorează în gân­­­dul că din pricina ei era să se în­toarcă la Malul Spart, să pască oîk sau porcii. At. Cazat* at? Toti. Bulan­dra idelor de rasă și -m> de Cei înzestrați cu mai puțin d­­e pricepere în teatru, văd la el numai mănușile și impecabila dungă de la pantaloni. Ceilalți, însă, văd sufletul care se trans­pune de la un erou la altul, că­rora le împrumută, când trebue, mănuși, care le merg... ca o mă­­nușe Și pantaloni la cari nu se bălăbane genunchii, ca limba unui clopot în neastâmpăr. Actorul, care joacă azi pe „Marchizul de Priola“ și mâine pe „Prometeu“ sau pe Mircea­ Florini din „ăiajenul“, are o intuiție scenică, rară, la noi. Ta­­lentul lui dramatic variat, d j o vioară pe care virtuosul Tony Bulandra știe să cânte cu o singură coardă, când plânge­m lacrimile lui Armand Duval și cu toate coardele de­odată, când vrea să dea rezonanța din su­fletul eroilor lui Porto-Riche și Henry Bataille. Tony Bulandra mar­e și di­rectorul de teatru, care și-a­ tras răbojul în evoluția teatrului ro­mânesc și mai e ș­i directorul de scenă, ale cărui realizări tech­ni­­ce îl pun alături de cei mai is­cusiți regizori. Cel mai puțin cabotin dintre toți actorii noștrii, nu vorbește de rău pe nimeni, și — mare calitate, — se bucură de suc­cesele altora. Îmbrățișează cu căldură pe toți care au vrut să-l dărâme cu o zi mai înainte și­­, în viața de toate zilele, uni copil, — un copil cuminte — cu fotografia căruia sub căpătâi, a­­dorm atâtea femei și­ atâtea fe­te ce-și leagănă visele în popdți amintind, lăsată de o representa­tație cu Bulandra Hassi . Pata de cerneală de AL. CAZABAU NUVELĂ — La vitrina Libranei Ai. Cazaban, U­n om supărător, roman. Ed t- Pavel Surit-Dominic, Revolta SI Răstigniri, poezii* Socec-L. Tolstoi, Idiiv'r­e și Povestiri, traduse de Nicolae D. M had Socec-

Next