Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1921 (Anul 2, nr. 19-21)

1921-04-03 / nr. 19

dt SS. Neclintit, puternic și dumnezeesc In credința aspră și ’n răbdarea mea, Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc, vornic mă înalț Și cresc, și cresc Sub sori de foc ca sub furtuna grea... Și ’ncăpăținat și taciturn și crunt, Pe asprul piept de stâncă, unde sunt. Cu liniștea-mi și visere și fulgere înfrunt Și ’n războirea ăsta zilnică, mocnită, fără pace, Ce mă învolbură — și-mi place, Eu cresc tot mai puternic, Cresc mir­eu așa, Sălbatic, tânăr, beat de seva mea... Călit la soare și mușcat de geruri, Eu, Singuratec, dîrz, crescut ca din bazalt, Simt furnicând prin trunchiu-mi seva — și tresalt Și ca dintr’un profund, miraculos isvor, îndărătnic, nud, biruitor, M’avânt ca ’n vis, înalt tot mai înalt, Căci nepătrunsul rost și-adâncul vis al meu E să mă ’nalt spre cer, să cresc, să cresc mereu!... A. COTBUȘ Toate aceste se admitea și Gara­ j giali. Eminescu însă, care cunoștea atât de bine trecutul neamului ro­mânesc, era pătruns de convingerea, că românii s’au susținut în luptă cu cele mai mari greutăți și­ au ajuns încetul cu încetul cel mai însemnat dintre popoarele de la răsăritul Eu­ropei pentru că timp îndelungat a fost" păstrată buna rânduială morală atât în massele poporului, cât și în clasa conducătoare. Atât în massele mari, cât și în rândurile boierilor tot mai erau oameni, care stăruiau cu nădejdea, că cei mai destoinici din­tre oameni i eșiță din popor se­­ vor uni cu cei mai cum­se­cade dintre boieri și aristocrația intelectuală prind umărul cu cea tradițională va produce reacțiunea națională, care ea singură mai poate scăpa Româ­nia de „americ­an te are". Idealul lui erau Atena, care ea singură a făcut pentru omenire mai mult decât în­tregul popor elin, și Florența cea,de tot mică, a cărei înrudire culturală a fost mai hotărâtoare decât a restu­lui­­ mare din poporul italian. Caragiali stătea la îndoială. Oameni cum se cade, care țin la păstrarea bunei rânduieli morale, sunt după părerea lui totdeauna și pretutindeni până chiar și între „grecotei” și „bulgărei”, dar ei sunt prea puțini și prea lipsiți de vlagă pentru­ ca să poată produce o reac­țiun­e hotărâtoare. Hotărâtori sunt oamenii de rând, care sunt mulți și se solidarizează, ca să se ridice dea­supra și să-și facă treburile dând la o parte pe cei ce îi supără stăruind asupra bunei rânduieli morale. Ili­e peste putință să nu reproduc aici părerile unui om, ca­re vorbește despre Caragiali fără ca să fie în­ stare a-1 înțelege. „Imoral « Tipărescu 2» viața pu­blică și (în cea) privată s imorali (sunt) Zoe, Veta,­Dandanache, Eromiac, imoral (e) Cațavencu plastograful" ; imorali (sunt) și interlopi toți eroii din „D’&îe Carnavalului” ; bând nu simt cu totul imorali, sunt imbecili ca Trahanache sau (ori) jupân Du­­mitrache. Unul singur « cinstit, și acela e un vicios îi (un) bețiv . Cetățeanul turmentat, un adevă­rat simbol. (E. Lovinescu. Criti­ce, vol. I, pag. 22). Cu alte cuvinte , Caragiali ne pre­­­­zintă pe oamenii comuni, care după părerea lui erau atunci hotărâtori în viața comună. Cu toate aceste ceva mai jos ni se mai spune, că a răscolit Caragiali , rănile „pentru ‘plăcerea de a le răs­coli'", apoi urmează: „Caragiali n’a fost lipsit numai de idealism și de generozitate, dar­ și de poezie. Eroii săi nu au niei cea mai mică­ umbră de f­erm­ec, nici o eroină nu aduce cu ea o nelămurită mireasmă de femi­nitate, o notă de duioșie, pretu­tindeni chipuri deformate și gro­tești, pretutindeni dragostea vă­zută prin prisma mahalalei”. . Foarte firește !. . Pe el nu-l inte­resau coșurile de tot rare, ci cele co­mune, de la care atârnă desfășura­rea socială. El era­ nu numai „generos", ci tot­odată și om cinstit, care spune lu­crurile cum în adevăr le vede, iar a­­ceasta nu pentru „plăcerea” de a fi răscolit, rănile, ci dorind ca ele să fie vindecate. E cu totul altă ce­va întrebarea, dacă el vedea ori nu bine. Deocamdată știm, că tot ca el ve­dea și Eminescu, ba chiar și astăzi, după cincizeci de ani aproape, sunt oameni, care le văd tot așa și să însoțesc pentru­ că prind umăr la u­­măr să lecuiască rănile ,și să fie și la noi mai multă , umbră de far­mec" și o mai lămurită „mireasma­­­ de feminitate". Cel ce se va fi îndoind despre a­­reasta n'are decât să citească oare­care discursuri rostite în Cameră și unele dintre articolele publicate prin coloanele ziarelor de azi, a bunăoară cel publicat în fruntea „Adevărului” (io la 12 Martie a. c., unde ni se zice între altele ): „Nu vedem decât grija stomad­u­­lui. In toate administrațiile se fură. Zilnic sunt descoperiți înal­ți funcționari, cari au prezervat milioane. Măriți deodată cu ta­lia nouă a țării, micii borfaș­i au pierit spre a lăsata locul marilor deturnători... Dezorientarea mo­rală a de speriat. S’a pierdut a­­proape noțiunea lucrului moral H acelui imoral... Un mercanti­lism respingător, care a luat masca luptei legitime pentru tram, a gonit din socettatea ro­mânească idealul”. , Așa n’a scris nici Caragiale, nici­ Eminescu pentru că atunci, când scriau dânșii, lucrările n’ajunseseră încă, precum se vede, atât de de­parte. Dar altc ceva e întrebarea, dacă cei însoțiți spre a vindeca rănile ..răscolite” au ori ^ nu au să reu­șească. Eminescu nădăjduia că da, iar Caragiali zicea : „Suntem cum î­­i au fost și teamă mi-e ca nu cumva j tot așa să și rămânem". Ziua de mâne ne va dumiri, care j­­ între amândoi vedea mai bine lu­i erorile." Deocamdată pare că mai mult Ca­ragiale decât Eminescu, to­v .Slavici "Ar putea să dispară și vioara și pianul și harpa, ar putea să dispară pentru urechea sa și sunetul — cum a dispărut pen­tru Beethoven — și încă George Enescu ar rămâne un mare mur­­ician, căci urechea e și ea nu­mai un instrument de transmi­siune. George Enescu nu are nevoie insă ca muzica săli fie transmisă. El o are în suflet de unde o revarsă fie pe strunele vioarei, fie în clapele clavirului, fie în notele manuscrisului. Solist, Enescu e în acelaș timp și omul-orchestră. Intimii lui povestesc cu uimire cum, rezumând, la pian o partiție, imită, șuferă diferitele instru­mente redând întreaga polfo­­r­­ie. Enescu mai rezumă orchestra în vârful baghetei sale de diri­jor, precum, lăsând arcușul, vi­sează pe clapele pianului. As­cultând mi ai impresia că auzi o interpretare. Ai senzația că asiști la o improvizare, atât de mult are interpretarea sa pul­­sid- creațiunei. Ca memorie muzicală, Enescu prezintă­­ o enigmă: nu există muzician care să reție, să exe­cute și să dirijeze pe din afară un repertoriu de întinderea fa­buloasă a aceluia al lui Enescu. Cunoscut pretutindeni în stră­intate, destul de cunoscut și în țară, unde însă muzica lui Ene­scu e confundată de unii cu muzica... dela Enescu! Yobik George Enescu ^T,-WH68B«BM©yVWMM5B!WBBWWWUBIMM»MKIWa ACORDURI LIRICE Pribegesc pe drumul străbătut cu tine, Pribegesc pe urma pașilor de ieri, O melancolie vagă, de ruine, Îmi așterne’n suflet mistice poveri... Pribegesc pe drumul celor dintâi glume, Celor dintâi șoapte spuse 'afiorat, Am ajuns la locul când ți-am spus pe nume, Răsărise luna ’n cerul luminat Și vorbia o vrajă tainică de stele, Picurând în suflet lacrimi de rubin­iți aduci aminte stolurile-acele ce sburau dorite de un cer senin !... iți aduci aminte stolurile albe, Prin nemărginirea nopții de opal, Sufletele noastre rătăceau în salbe Către înflorirea blondă­ a altui mal...­­zi, târzii regrete, vin pe căi străine Și-mi învie ’n suflet veacuri de dureri, pribegind pe drumul străbătut cu tine, Pribegind pe urma pașilor de ieri... Mircea Gheorgsic i. „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC» SCHIȚA Nu-i scriitor, oricât de mediocru, care să nu-și aibă un anumit cerc de admiratori. Așa apoi, m- am, și eu pe-al meu: înainte de toate, fi­rește, rudeniile mai apropiate, apoi toate categoriile de prieteni și în sfârșit — mai câte-o femeie... Nu tă­­găduesc, toți cad bine elogiile lor, vă­d cel puțin că m’a citit și pe mi­ne cineva. Rar, rar de tot luni dau seama­, că admiratorii mei nu m’ar — Cu ajutorul­­ bătăturilor“. Ceva ne­mai pomenit. Cred că în toată li­teratura mondială nu se mai pome­nește­ de așa ceva. — Așa­dar — i-am replicat — va fi o nuvelă ne mai pomenită? •— Da. Jucam cu soția subprefec­tului... ea nu dansează cu oricine, îi citit, dacă nu le-ași îi radă, ori­i precum știi, prieten, ori... Cred că toți „ncmiito­ 1 .Aici am fost Mit să tușesc, pen­­nii“ de categoria mea sunt la fel. Când însă laudele lor sunt prea exagerate, mă apucă o plictiseală te­ribilă. Atunci fac ce fac și scap de ei. Numai de Mache nu puteam să m­ă mântui cu una cu două, măcar că și era cel mai plictisitor. Mai de mult îl chema Mish­ai, dar de când cu România mare s'a făcut și el Mache. I-am făcut cunoștința în­­tr’un restaurant, a venit de-‘a drep­tul la masa mea și mi s’a prezen­tat. Mi-a spus că a dorit te ■ [UNK] [UNK] [UNK]­ *­ noască, pentru că îi plac nespus de mult foiletoanele mele din „Trom­peta Democrației“. Și s’a apucat să ’mi­ laude tocmai acele foiletoane, caii erau mai puțin reușite. M’a fă­cut să roșesc și ca să schimb vorba, i-am îmbiat prietenia mea. A primit firește, cu multă bucurie, mi-a de­clarat că aceasta e cea mai fericită clipă din viața lui și cu un cuvânt, atâta a exagerat importanța acestei prietenii, cât m’­a făcut să roșesc din­ nou. Când s’a apucat să-mi po­vestească vitejiile lui de la Mărtă­­șești, am răsuflat ușurat. De-aic­i încolo îl întâlneam mereu, mai ales în cafenele. După apariția câte­ unui nou foiieton, venea să-mi strângă mâna cu putere și să m’a­­sigure, că foiletonul meu a fost un „eveniment literar“. Atunci îi a­co­­peream gura cu palmele. — Mache, și ziceam — bagă de seamă... te mai aude cineva și..., nu vreau să creadă lumea eu eu pri­mesc laude cari nu le merit... El bătea masa cu degetele. — Ce copil ești frate! —­ îmi re­plica cu pathos — eu spun numai a­­devărul și... de ce să nu cunoască adevărul lumea întreagă ? M’am dedat cu el în sfârșit. Atâta numai, că acest prieten mă costa și bani. Consuma și el câte-un șvarț și la plată... îmi dădea totdeauna mie întâietatea . Intr’o seară era îngândurat și nu vorbea nimic. Muțenia lui mi-a prins bine. Intr’un colț al cafenelei ședea un om pleșuv și cu nasul roșu, un tip de tot interesant, pe care plănui­­sem că-i fac eroul unei povestiri.... și așa­dar puteam să o contemplez în deplină libertate și sfi-i urmăresc mișcările... Așa ca intr-o coară, i-am zi» și prietenului: — € ©-i cu tina, Mache? Psrick nu ți«s toate oile acasă— Mache a tresărit, părea că nu tre­zește dintr-o dulce reverie, își puse un deget pe frunte. — Măi gândesc frate, — tot răs­punse oftând din taber­e inimii... La un subiect de „nuvelă“. — Doar om vreai ea scrii vre-o nuvelă? — Eu? Doamne ferește! 0*35 toL. — Și care-i acel labieit ? — E Lteelte, frate ! — murmura cu jumătate glas și insoțindu-și cu­vintele cu tocă trei ofraturi. — Steerta L, am bombănit și era TM Bi, »pune-mi repede: doamnă? dom­nișoară ? artistă? cocoț*? — Steette, frate, — tot replică Ma­ch« cu glas tremurător«, c­um îngeri Am zâmbit, zâmbetul acela, care mi ac furișează pe buze de câte ori cineva, numește pe fem­e« „înger“ Știți, sunt om căsătorit. Mache mî­na răstălmăcit.­­­ Zâmbești? Nu, frate, asta nu-i o istorie de șablon. Lisetta a aprins în inima mea focul sfânt, care nu se va mai stinge niciodată! Își sortii erariul dîntr’o sorbitură și s’apucă să mi-o descrie: ochi ne­gri, păr bălai, etcetera și în sfârșit — Un chip de-apurari adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din vremurile vechi... Aceste le recita fredonând, iar eu îl ascultam «trângitndu-mi buzele cu dinții, ca să toți zâmbesc iar. Continuând, devenea din ce in ce mai sentimental, începu să­ facă a­­naliza poe­ziei „Pe lângă plopii fără soț“ și vorbea cu atâta patimă, în­cât aim început să-l ascult cu încor­dare și nu-mi amî era plictisitor. — Acum înțeleg eu pe Eminescu, acum, mimai acum! Și... mai ceru încă două șvarțuri. — Mache, —■ î­are zis — a fost desfid cu descrierea, îmi închipuesc acuma pe Steetta, pare că o văd îna­inte-mi: „un chip de-ațpurari ado­rat“, cum zici tu. Dar... spune-mi, cum a fost treaba ? Acum scoase al cincilea oftat — La balul pompierilor, frate ! A­­c­olo a fost începutul fericirii­­ mele. — Un început romantic, desigur», tru­ că ,precum știam eu”, soția sub­prefectului nu dansează nici cu Ma­che­. ...„și cum »duram legănați de acordurile valsului, deodată aud înapoia mea un drăgălaș și ascuțit „vai!“— Eva Lizetta, juca și ea cu un amploiat de la direcția financiară și eu o călcasem pe „bătături“. Cum se spunea Mache astea, Își mișca picioarele sub masă, iar eu mi-iam tras repede pe ale mele. Am și eu ,bătături“ și — mi le cam, fe­resc. Continuarea cred că © știi- voi scriitorii aveți fantezie... — Așa­ L Te-ai prezentat la mo­ment și i-ai cerut scuzele... Tocmai... Apoi ai luat-o la joc... și ai dansat noaptea întreagă aproape numai cu ea. Tocana!.« Ați povestit multe... i-ai descris luptele de la Mărășești și rolul ce -ai avut tu pe-acolo... — Dar asta de unde-o știi?» — Fantazia, prietene, fantezia! A­­poi... amor până dincolo de... — Da, amor sfânt, dumnezeiesc și vecinic... tul.­­ Acum spune Mache am sfârși­„­­ Sfârșitul ! Peste patru săptă­mâni, prietene, în biserică.» Va fi a mea... da,... cea mai frumoasă fe­me © din univers va fi a mea... Dar ce-am zis? Sfârșit? Nu, prietene, a­­cesta-i numai începutul vieții mele, eu numai de-atunci încolo voiu trăi.. O, mult mă mir, cum am putut eu să trăesc douăzeci și opt de ani fără să gândesc că este fericire și în lu­mea asta, că este­­ raiu... și îngerul lui e... Lizeta. Un înger, prietene, un înger..." Mi-a mai descris împrejurările fa­miliare ale Lizettei, pe părinții ei și că... are avere frumoasa... colo că­­tră... o sută de mii de lei... Dar asta spune așa numai la Întâmplare pentru că el nu a fost nici­odată ma­terialist. Iată răsplata idealismului tău:­ i-am zis—n’ai umblat nici­odată du­pă avere și acum­—îți dă Dumnezeu o sută de mii... _ Da, Idealismul! Ce bine­ ar fi, dacă ar fi mai mult idealism la Ro­mânia mare. Dar să nu uit vorba: faci novela? — O să vedem, Mache... _ Te rog cu Insistență». Va fi «n cop de operă, te-asigur._ vei descria cel mai profund amor ce-a fost vre­o­dată la lumea aste... Te rog, să apa­­r& înainte de nuntă.» S*o «Ițească și Lize­ta... Ea „Trompete Democrației“* . Nu, «sta Sn „Aurora României mari“. — O, să știi, cât îți voia fi de recu­noscător.» viața mea întreagăl­ mai adaos ® Mache ridicându-se _m de. asta datiL, a plătit «1 întreagă t­ro­­sumați« * « * — ?? de SEPTIMIU POPA —- Da, mai mult decât , romantic. Știi cum i-am făcut cunoștința? Două săpt&mân! de orândul n'am mai scăpat de ei Ori­unde mă tn tâm­­­ia, îmi strângea mâna, se pleca la urechea mea și îmi punea mereu a­­ceeaș întrebare discretă: „ E gata ? Iar eu îi dam acelaș răspuns: — încurcând, încurcând, Mache! Pe la mijlocul săptămânii a treia Tem întâlnit, era plouat peste măsu­ră și ca să-l mângâie, i-am spus: — E gata! Am trimis­ o încă o­­ la redacțe... Am spus un neadevăr, dar trebuia să scap cumva de el. Și­ apoi­ gân­diam—voiu scrie eu ceva peste noap­te și n’o să rămân de minciună. Mache mă privi speriat.» — Pentru numele tatălui!O strigă dintr’odată!—.Te rog să o revoci, nu cumva să se tipărească.... Am ridicat din umeri­­ Păcat! Ar fi fost o nuvelă „splendidă!“ — Cum? Splendidă, ai zis? Cu un astfel­­ de subiect? Devenisem acum nervos. — Prietene, — l-am­ zis punându-i măriile pe umeri,­te rog, explică-te. Ce-i cu Lizetta? — Nu merită mizerabila ala să fie subiect de nuvelă! I— Fi bine, ziceai doar că a înger? — O, lasă-mă! M'aș fi nenorocit­? Dar ochii ei? Gurița ei zimbi­toare? Farmecele ei? — Aș! Am fost orb­, iubitul meu prieteni — Dar sute de mii» — Suta de mii ? Ha, ha, ha! E o golană... ar fi așteptat s-o țin eu din modestul meu salar... Nu crezi, prie­tene, că o astfel de novelă te-ar fi compromitat pe toată viața?.. Acum Tam­ măsurat din cap până în tălpi. — Prietene,—i-am zis_ îți înțeleg durerea, Ai trimbițat în lumea largă, că în curând o să apară o nuvelă, al cărei subiect va fi amorul tău și ai indicat și locul unde o să apară. A­­cuza după ce s’a stricat treaba cu Li­zetta din cine știe ce cauze... te gân­­dești cu groază la apariția nuvelei» Ei bine, vreau să-ți dau o dovadă despre sinceritatea prieteniei mele și îți împlinesc voia ca sa nu devii ri­dicol, măcar că... aș putea să fa­c și contrarul: doar v’am pus nume fals« și ție și fostului tău îngeraș... Dar am cum nu se mai poate decât prin o telegramă „urgentă“, iar asta face douăzeci de tei.. Mache începu­ să schimbe la fete. Dar după câteva clipe de gândire scoase banii.. Apoi se depărta arun­­cându-mi o privire nu prea priete­nească. # * * Din o sută și una de cauze eu nu prea fac acte de filantropie. Acum două luni însă ați putut citi prin z­a­­re, că am dăruit și eu douăzeci de lei pe seama orfanilor de războini și y’ați mirat desigur. Au fost banii lui Mache. „Starțurile“ multe ce le-am plătit pentru el, atâta câștig mi-au adus­ un pic de renume de filan­trop. Acum mă ocolește. Am­ auzit de la alții,­ că dacă în vre-o societate vor­bește cineva despre foiletoanele me­le, el ridică din umeri și face un gest, batjocoritor: — Ah !­­> mai vorbiți de fleacu­rile ..ăluia“? O adevărate — pradă de­ bârfi și Sept­imid Popa Sonetele Vieții Plâns de Ateu Părinte, am crezut cândva, odată, Dar când, nici eu nu-mi mai aduc aminte, Pe-atuncea ruga mea era fierbinte Și toată mintea mea mi-era curată, Era ’ntr’un sat, dar unde nu țin minte, Un popă alb, cu haină argintată, Citea ’ntr’o carte-o slovă încurcată Și-i ascultam ciudatele-i cuvinte. Ingenuncheam la rând cu toți copii Și-mi netezea pe frunte pârul, mama, Când ascultam sfințenia leturghii Și când plângea în turle sus arama. Pe 'ntinsul fără margini al câmpii Plângea și ea, udând în colț năframa... I­ Apoi m'am dus departe 'ntr’o cetate Ce strălucea cu turlele în zare Și ’n razele ce se trăngeau în soare Păreau că sunt în aur îmbrăcate. Și minunat de larga ei splendoare M’a prins cetatea ‘n mreje fermecate Și ani și luni s’au scurs nenumărate Când mă pierdui în larga ei vâltoare. Iar popa cel bătrân, ca o vedenie S’a șters cu ’nvățădura-i minunată Din serile târzii și zeci de denie Și fața lui de zâmbet luminată In curtea bisericuța, — cu smerenie — De mult o sta sub crucea aplecată. Sfi Părinte, simt cereasca ta mânie Ce-mi­ biciue conștiința, fără vină, Zadarnic plâng în lumea mea streină Și ’nchis­e drumul spre copilărie. Iar îndoiala o simt tot mai haină. Ași vrea să cred, dar truda mi-e târzie Și ’n drumul științei, care va să vie, Eu nu pot stânge torța de lumină... De poți, mă fură lumii ce mă minte, Asupra mea puterea ți-o coboară Și fă din mine tot ce-a fost ’nainte. JO, ia-mi din suflet știința ce omoară 's *ntors din nou în casa ta Părinte, ă cred precum crezut odinioară. Donețt. Abohbșa» De când fusese evacuat­­ din pri­cina războiului, bietul moș Mirică nu-și mai găsea tot pe străzile cu case înalte ale Bacăului. Sărmanul nu-și mai găsea locul și i se părea că totul cădea pe dânsul, făcându-l să-și ducă povara mai grea. Se gîndea la țarina lui din comuna Vi­­zante semănată cu păpușoi, lăsată în mâinele dușmanilor. Vedea pă­pușoiul, cum era acum tocmai bun de cules și bun de măcinat. Ce mă­măligă de păpușoi nou ar fi făcut ■el? Ii lăsa gura apă, mai ales că biata rație de pâine pe care i-o dă­dea cârmuirea, trebuia pentru ca s’o capete, să stea pre întregi a u­­șa brutăriei, înghețând de frig. Intr’o dimineață, nu mai putu sta locului de dorul pământului, luă un sac în spinare și o porni. Linia fron­tului nu era departe. Se va duce să vadă c­­e face păpușoiul și să ia și el câțiva tiureți, că doar era nîun­­cit de el. Nu se temea de Nemți, căci își zicea el, și ei sunt oameni și ce-o să-i facă lui om bătrân, care nu vine pe­ locul lui decât cu gân­dul de a-l vedea. Ajunse la barieră, și dădu de un post de soldați, care negând multă treabă jucau țintar pe o bancă. La vederea lor moș Mirică o cam sfe­cli. Dacă cumva nu-l va lăsa să ia­să din oraș , începu a se teme, ochind cam pe unde ar putea tre­ce fără să fie văzut. Tot făcân­­du-și socoteală, inaptă și profitând de un moment de neobservare se strecură și trecu bariera, își făcu cruce și multumid lui Dumnezeu că i-a ajutat, o porni înainte. A mers așa o noapte întreagă și către dimineață când mai era puțin să-și vadă țarina, auzi deodată un. Stă îi Strigătul santinelei împietri pe moș Mirică. Ofițerul care comanda postul ve­ni la el: „Cine ești?.... Unde te duci ?“... Moș Mirică se ploconi umilit, scoase căciula de pe cap și înce­pând a o învârti spuse: „Mă duc să-mi văd țarina“, căutând cu ochii un loc pe unde ar putea fugi. — Unde îi­ este țarina ? — Iacă, ici , peste deal, de ne-am urca pe deal se vede. Se vede și păpușoiul pe care l’am semănat și care trebue să fie tocmai de cules. — Ești într-o ureche, moșule, nu poți trece peste liniile noastre, din­colo sunt Nemții. Moș Mirică se uita la soldații cari îl înconjurau și­ cari nu-i făcu­se nici un rău, adică de ce Nemții să-l facă vreunul. Se mai gândi el și răspunse: Nemții nu sunt­­ și ei soldați ? Ofițerul luă răspunsul moșului, ca un naiv omagiu adus profesiumea armelor și zâmbi. — Moșule, nu te incre­de, poate­­ nu sunt ața de buni pe cât îi socoti.1 L­e altmintrelea sunt ordine care opresc de a se trece liniile de luptă. Mai bine întoarce-te acasă, —Dar țarina șî păpușoiul meu. Ofițerul fără multă vorbă mai a­­daose; ^hai, moșule, stânga împre­jur ș i să nu te mai prind pe aci că nu e bine“. Moș Mirică plecă. Gândul lui în­să îl frământa cum ar putea înșela santinela, ca să poată trece fără să fie văzut și să ajungă la țarina lui, pe care acum o simțea, o vedea și îi aprindea și mai mult fiorul. Luă alt drum și, când se credea scăpat, dintr’o scorbură de pom, o voce îl opri. Era o altă santinelă ascunsă în scorbura a unui pom. începu iar in­terogatorul și Moș Mirică spuse iar acelaș lucru, dar când fu dus la o­­fițerul care supărat îl luă la goa­na cu vorbe aspre, moș Mirică nu ffind vorbi nici un cuvânt. Moș Mirică, abătut, se porni con­tra soldaților, neînțelegând de cel nu l’o fi lăsând să-șî vadă țarina. Vorbindu-și singur își făcea Planuri cum ar putea ajunge acolo, să mai pue odată piciorul pe pământul lui. Noaptea se apropia întunecată și plină de ceață. Când socoti că nu va mai putea fi văzut, se puse pe brânci, luă drumul de mijloc, între ce două san­tine!?, care îii oprise, se târî ca un șarpe, până ajunse pe deal și apoi mert, încet coborî. Întă­i în țarina lui, moș Mirică se așeză locului și, uitându-se fără a putea vedea decât umbrele mari ale cocenilor, îl podidi plânsul, luă­m„toate câte­va știuleți de păpu­șoi, le șopti­ cuvinte bune și a­­dormi­ răsăritul, când se deș­teptă fără nici o teamă, se sculă­m picioare și începu a se plimba pe răzoare pr­intre păpușoii mai înalți ca el. Merse așa până­­ și la capul țarinei unde își văzuse căsuța a­­proape doborâtă de ghiulele și o fu­rie nebună ÎI coprinse. începu să ți- De la santinela germană care toc­mai il văzuse și începu să-i spună toata cuvintele rele: că i-au stricat mina ta­re de c­asă, munca lui de ani «■f ler?sândul acum to bătrânele fară adăpost.. Amenința santinela cu pumnul lui vânjos. Santinela puse pușcal la ochii. ■Moș Mirică văzându-l îi strigă: „Ticălosule, omoară-ma și mi­ne acuma. Trage, trage“. O detunătură. Moș Mirică pune «lâna la piept și o retrage plină de sânge, apoi căzând jos la pamul, scormonește cu mâinele pământul și um­plndu-șî pumnii, privind cu o­­chii mort­ei, strecura pământul din­tr’o mână întrapta, îl mânuia, îl a­­pro­pia de naș, îi mirosea...! Și Moș Mirică își dădu sufletul în dimineața aceea, mulțumit că va fi îngropat în pământul pe care îl dorise și pentru care murea! Satu: Voirea Spre enismism Zilele trecute, o ghicitoreasă —­ crezând că poate afla în fundul ceștii de cafea nu numai data mă­ritișului unei fete bătrâne, ci și ca­pricioasa evoluțiune a curentelor literare —­ prooroci­a o apropiată întoarcere la clasicism. Cam în acelaș timp, André Gide, răspunzând anchetei întreprinsă de Renaissance, schița aceiași afir­­mațiune, între două, admirabile definițiuni. Gide spunea: „adevăratul clasi­cism nu este rezultatul unei con­strângeri exterioare; aceasta e ar­tificială și produce nu­mai opere a­­cademice...“ „Consider clasicismul ca un armonios mănu­nchi de vir­tuți, dintre cari cea dintâi e mo­destia". Pe când „romantismul e totdeauna întovărășit de orgoliu“, „perfecțiunea clasică nu presu­­pune o suprimare a individului (a proaspa c’aș zice dimpotrivă),­­î­m­­punerea individului, subordinarea sa și aceea a cuvântului în frază, a frazei în pagină, a paginei la ope­ră. Este învederat unei ierarhii“. Și, după această magistrală schi­­țara a clasicismului, care ve te­șre, Gide lămurește procesul opțiunii unei opere clasice: „Trebui­a& ți­nem seamă că lupta între clasicism­ și romantism se dă aidoma la !ă­­untrul fiecărui spirit Din această luptă chiar trebue să nască opera; opera de artă clasică aduce trium­ful ordinii și al măsurii asupra ro­mantismului interior. Opera este cu atât mai frumoasă, cu cât du­crul supus era la început mai răz­vrătit. Dacă materia era supusă dinainte, opera este rece și fără in­­teres”. Gândul limpede al lui Gide con­turează fericit problema. * * * Dacă cercetătorul literar ar privi — peste o sută de ani — având «pe cea perspectivă, pe care o dă vre­­mea, — epoca noastră, ar statorni­ci o singură trăsătură dominantă în domeniul literaturii: romantis­­mul, care—luând caracterul social — devine umanitarism uneori sau, fără acest caracter, îmbracă haina ■ poeziei nouă. Dincolo de naturalismul roma­nelor lui Barbusse, ca și în fondul operei lui Zola, vom găsi același romantism deghizat. Ba chiar în tentativele de teoretizare ale orga­nizatorului lui „Clarié“, (de pildă în „La lueur dans l’abline") vom găsi același romantism năvalnic, etalarea ace­luiș eu debordant, re­ferit la mulțirm, — după cum în cele mai multe poeme, din câte se scriu cotidian, vom găsi etalarea eului propriu, intre epoca aceasta, in care individul se suprapretuește în momentul creatiunii artistice, nesocotind restul universului, — și epoca de la 1850 de romantism exa­gerat și decadent — există foarte multe asemănări. Artistul reduce azi, ca și atunci­, omenirea întreagă la sine însuși­și chiar când încearcă să vadă massa, involuntar Îl atriime pro­­priul său suflet. Iar ca formă, retorica — ieftină sau meșteșugită — predomină În vers ca și la proză, fiindcă abia câțiva păstrează acea „măsură",— din care cu drept cuvânt Gide face o caracteristică a clasicismului. Arta a ajuns la un punct mort. Mai poate stărui câțiva ani în a­­cest stadiu, dar nu mai poate va­ria, în aceiași direcție. Și o repede ochire asupra istoriei artei, îți va impune concluzia că un nou cu­rent trebue să se ivească, după cum—când o religie se prăbușește — asta trebue să-i ia locul. Pentru aceasta nu e nevoe să ghicești în ceașca de cafea... Și fiindcă în epoci de acestea, se simte nevoia acelei „ierarhii", ace­lui „triumf al ordinei și al măsurii asupra romantismului interior“, — curentul care va reînvia va fi cla­sicismul, singurul în măsură să dea „hierarhia“ și „ordinea". Când poeții pleiadei închinau ■ steagul, nu­m­­ neoclasicismul fran­cez, când romantismul degenera, apăra parnasianismul, care este o reîntoarcere la clasicism. Azi, ace­iași revenire se vestește. Dar revenirea aceasta nu este numai o necesitate estetică, ci și una socială. Curentele literare —­ cele mai puternice, firește — cores­pund totdeauna unei certați a massei; înainte de război, intelectualiza­­rea artei — esența clasicismului — era cerută de un restrâns număr de cititori rafinați, cari preferau — lamentării exagerate și strigătu­lui nestăpânit — sentimentul reți­nut până la înăbușire. Astăzi, când și visul comun „a suferit în tăcere" dureri mult mai mari, pentru el, decât închipuitele dureri ale poetului, — e firesc să-i pară fără noimă o carte, în care un om își cheamă desnădăjduit și um­flat o iubită necredincioasă sau o nuvelă, în care o amantă înșelată își plimbă jalea nefiresc mărită, în cuprinsul buduarului parfumat. Sentimentul „modestiei" în etala­rea sufletului, cum zice Gide­­aș crede mai nimerit spiritul de „dis­crete"­ — este azi tot așa de cu­noscut visului mediu ca și rafina­tului cetitor de ieri. De aceea massa, ieșită din răz­boi complect prefăcută, cere o artă dacă nu cu totul impersonală. în orice caz mai obiectivă, mai inte­­lectualizată. E firesc, deci, ca — mai curând sau mai târziu — să fim de față și o reînviere a clasicismului. Și vom privi buimăceala rătăciților tineri de azi, cari cred că — distrugând orice „măsură“' în formă' și negăm ” orice discreție în fond, au­ realis" maximum de artă. .Aheeej Bravi*-'

Next