Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1921 (Anul 2, nr. 1)

1921-11-28 / nr. 1

apoiregiuimi © y de EMIL ISAC „Bade Toa­der, în subiectul banal , al banalului poet ardelean, tu, al cărui sânge sau băut de atâtea ori la banchet „fruntașii“ tăi—tu blând și bun bade Toader, ascultă vor­ba mea. In toate plaiurile și dealu­rile lumei a trecut un nou svon, pe aripa șoimilor și în strălucirea ste­­lelor, pe undele de apă și în șoap­tele vânturilor, să duce noul svon.­­ Și clincănește în calicea florilor un nou clopoței și răsună în codrii un nou și frumos plâns : bade Toader, noul svon este al sufletului ome­nesc... Acest suflet nu are nicii pă­tat, nici întindere, nici trecut—este viata. Și bade Toader, te chem pe [Tine mărturie, că tu cinstești via­ța. Tu împărechezi doina ta cu creșterea spicului de grâu — tu legi cunună de flori din cântece«« tu nici­odată n’am greșit în potrivă ra­­zeilor de soare.... bade Toader, de­­asta te admir pe tine, pentru ochii tăi frumoși, te­­ iubesc în care încălzește focul iubire­. Iubesc tă­cerea tai și te-aș îndemna, să a­­runci sacul de bolovani de pe spa­­te, cu care te-au încărcat farisăii și vameșii Ardealului frumos“. ■Ant rupt aceste file dîntr’un car­­net a­­meu, scris când era încă stăpânire ungurească și viața­ noa­stră românească să scurgea în ®r­­■ina monotonă a vieții de provincie... Pulsul uriaș al vremei era strâns în brațul românesc, să pregătea trătznetul să se descarce. Norii ne­gri porneau pe firmamentul Habs­burgilor și simțea buna inimă ro­mânească: sfârșitul și începutul. Sfârșitul unui proces istoric, care a sclăvit elementul latin și începutul unui nou și cuminte „raison“ de stat. Acum­, nu mai e lipsă de argu­mentul lui Horea, Cloșcă și Cri­­șan. Și nu mai e necesar, că inte­lectualul român din Transilvania, să joace jocul hibrid și rușinos al oportunizmului. Supt măștile că­zute recunoști fața înlăcrimată a lui badea Toader, devenit în forța împrejurărilor un. Teodor! Scla­vul de odinioară își trântește furios opinca și apucă ghetele de lac, fără să­ î se potrivească poate și imi­tând pe celebrul negru din Kame­run, al cărui joben acopere între­­gile lui lipsuri de îmbrăcăminte. Și tot astfel, din letargia intelectuală, în care s’au îmbâcsit procurorii zbirii unguri — de­ odată intră în și „chaire-voyence“-ul unei culturi, care nu-î aparține, căci imită pe Potemkin și pe Schmerling«« După eliberarea Ardealului de sub robia politică, trebue să­ ur­meze eliberarea lui de tradițiile romanțioase — și mai ales, trezi­rea unei conștiințe culturale în viata acestui bogat corp al țării. Dar dacă „trezirea lui“ nu va în­semna de­cât o transplantare a ve­chilor concepții de cultură, dacă în Ardealul­ eliberat politicește, să va înjuga iar ideia progresului numai firmele străzilor și numai etichetele sufletești să vor­ schim­ba, sufletele, creatoare de-o nouă societate, vor rămânea aceleași cuiburi de odihnă ale întunecimei. Nu doresc să-l văd caraghios pe badea Toader, cu joben în cap și cu nimic altceva, în genul lui­­ Cook... dar vreau ca ardeleanul să fie român, deplin contopit cu lătura­­îicește cu toți frații lui, o forță considerabilă pentru progresul o­­menirei, căreia numai compacte și unite, pot să-l popoare folo­sească. * Trezirea unei noui conștiințe în sufletul ardeîenesc, o poate face ușor de tot­ arta. Cât de adevărat, Cuvântul lui Byron, frumosul , poate citi ori­cine. Dați-i acestui Ardeal, căldura Culturel! Dați-i avântul de aur al poetu­lui, visiunea colorată a pictorului, marmura gânditoare a sculptoru­lui, tăcerea divină a operei savan­tului. Dar fericim de-a fi California „desperaților“ — feriți, a face a­­manet din dragostea de pământ a țăranului și a clădi castele de Spa­nia în loc de case de cultură. Ex­perimente nu să fac cu­ o provincie cum este Ardealul, acestuia nu i­­se poate da, decât ceia ce cere, o nouă viață românească. Viața ro­mânească pe care însă nu­ o poți izola de celelalte vieți ale popoa­relor. Și poate de­ aceasta, îl fe­resc pe badea Toader de... joben Căci i se potrivește de minune jo­benul de Leon — dar numai după ce l’ai tuns. Dar să nu-1 tunzi ca pe-o oaie. Și dacă în Ardealul frumos se vor revărsa valurile luminei cultu­re­ moderne.... dacă în colibele de lângă Criș, nu va mai fi musafir statornic pelagra și Diavolul, dacă vor urui rotative în orașe... vor clincăni trenurile de curent«, vor spumega râurile la f­ugă, că să frângă voința naturii și să prindă în jug forța, ca să lumineze... să încălzească«­, să răslețească gra­iul«, să micșoreze depărtarea«, da­că se vor aduna, într’un uriaș mormânt pletele de anah­orete și se vor arde c­enodile unei lunmi de robie și fantezie..« — atunci vom putea vorbi de­ un nou Ardeal,« Dar pân’atunci, drum greu, drum lung. Cucuta a crescut pe affend­­ul Toth. Să învârtesc în „templul muzelor“ discipolii­­ lui Cagliestro. In oficinile, unde să prepară nutre­țul sufletesc — salahorii cântă iso­nul minciunilor. Unde al crede, că se naște în Betleemul său Hristo­­sul nostru ardelenesc — e poate un embrion de satur diform, cu capul pleoștit­iș cu ochii mucoși. Din depărtare pornește însă vân­tul liberator, care va măturai pa­noramele și mâinile viitorulîi iî, vor clădi mărețul templu al culturii ro­mânești: „Bade Toader, prin ce vor sosi vremea astă,« să tragi brazdă, cu plugul de lemn... să-ți încârligi spi­narea, ca să asculți graiul pămân­tului,« să lauzi în bisericuța din răzoare, sub icoanele albastre ale sfinților milostiva vreme și înțe­­țelepciunea ei, care te-a ferit să pieri... să fii tu, coeficientul răbdărel în marele logaritm al vieții ome­nești, să fii tu, subiectul banal al banaliului poet ardelean, care își prepară deja „harakk­î-uî“..« Căci Teodor.... te vei numi.... și Ardealul vă fi inima românească, care va încălzi trupul României... Numai vampirul, reacți­unea, să nu-i amenințe sângele! Emu. Isao S' Poetul Fiorilor Cinci ani da la moartea Sa! Sunt oameni a căror viață Începe după moarte, și Angliei e dintre aceștia. Atâția ani de la trecerea vii neașteptată in altă lume spre care-i mâna e fatali­tate ce n’o mai putea îndepărta, nu sunt, poate, un prilej de comemorare. Ce vreți Insă. In ultimii ani au dispărut atâția scriitori din mijlocul nostru, și vechiul adagiu că morții sunt repede uitați nu mi se mai pare adevarat. In câțiva ani, D. Anghel și-a câștigat o notorietate și numele lui, îndeajuns de cunoscut și in păturile largi cărora nu se facea nici o concesie în scrisul lui, era iubit, era admirat și era și temut. O copilărie fericită in casa bogată a tatălui său din Iașii ce-și păstra încă împotriva vremii fața de odinioară, anii tinereții petrecuți In călătorii și in lu­minoasa capitală a Franței, unde con­trar celor de o seamă cu dânsul găsise că există ceva mai nobil și mai înălță­tor deasupra plăcerilor trecătoare s re­întoarcerea în țară, după o lungă ză­bavă printre străini și Începutul activi­­tății literare, iată In câteva cuvinte viața lui D. Anghel. De la Sămănătorul unde-și începuse activitatea fără a se stabili, cum e in obiceiul multora, a co­laborat la marile reviste și cotidiene. Subiectiv, căruia nu-i lipsește sensi­bilitatea, gingășia, sensualitatea și nici puțină lenevie, caracteristica visătoru­lui, Anghel este un îndrăgostit de mu­zicalitatea și culoarea frazei pe care le cultivă, ca un adevarat maestru, și in care a ajuns a fi de neimitat. Caracteristic firilor ca a lui, simțea nevoia de a reacționa împotriva lumei exterioare, de a da proporții ridicolului altora și a-i pune in evidență, de a răs­turna zeii și a rupe in miiă de bucățele o scară socială pe care el o socotea ne­dreaptă. Era o necesitate sufleteasca la el acea explozie de pasiune, care mer­gea uneori până la netoleranță și care-i făcea pe mulți să-l teamă, și multele săgeți pe cari le arunca nu-și greșeau ținta. Portretele lui literare, ale acelor pe care i-a cunoscut îndeajuns, sunt o pildă vie. Caleidoscopul lui A. Mirea a făcut școala. Mă demobilizasem și m’am dus să revăd lașii. Era o zi caldă de început de primăvară. La Eternitatea, unde își doarme somnul veșnic prietenul nostru, i-am găsit mormântul acoperit de flori pe care le iubise și se cântase în viață! Ghiveciuri de albe și roșii, și albăstre flori ii Înconjurau locuința. Și dacă l’am întrebat pe paznic cine ie’a adus, el mi-a răspuns că „multă lume vine la mor­mântul acestui mare poet“. Și acesta e prinosul de dragoste al morților iubiți, a căror viață Începe după moarte. Vasile Savei. »ADEVERUL LITERA H și ARTISTIC* Memoriile lui Titu ioBescu Cine va incerca sa scrie biogra­fia lui Titu Maiorescu ? Ar fi o lu­crare vrednică de pana unui literat de mare talent, ar putea deveni o operă de artă, nu numai o lucrare de specialitate istorică. Figura lui­­ V­atorescu nu e numai una din cele mai interesante din viața României moderne, ci e de un interes uman mult mai general, pentru că se înalță și se deosebește dintre co­munii m­uritori și strălucește și lu­minează la întretăierea a două e­­poce și două lumi de gândire și simțire. Aspectul lui fizic mi-a apă­rut întotdeauna ca o oglindă a spi­ritului său extrem de cuprinzător. Capul mare în raport cu restul tru­pului, craniul maiestuos pare că lăr­git sub presiunea mulțimea ideilor ce adăpostea. Dar simțurile, nervii, stăpâniți de rațiune. Un cerebral, nu un nervos, nu un sentimental. Un om din vremi de renaștere sau deasupra vremei, interesat de tot ce este omenesc și producție a ge­niului uman , îndrumător al poeziei și literelor, diplomat, om politic, bărbat de stat, profesor, avocat, li­terat și nu în cele din urmă, filo­sof, trăindu-le și gustându-le pe toate, dar nu un pasiv prin fire, ci tocmai dimpotrivă, activ în toate aceste direcțiuni atât de deosebite și oriunde se produce, lucrând cu pricepere, temei și rost. Un stoic dublat de un epicurian. Nu putea fi deci pesimist, după cum îmi spune într’o zi, dar a tradus pe Schoppen­­hauer pentru a atrage atențiunea asupra unui mare scriitor și asupra unei originale gândiri. Tot așa nu e Ibsenian, dar în mijlocul multiple­lor sale ocupațiuni, găsește vreme să traducă „Copilul Egoli“. Astfel Intelectualul adevărat înțelege să împărtășească din ce-i interesează pe toți cei susceptibili de a înțele­ge, gândi sau simți frumosul ideal și plastic. In mijlocul luptelor poli­tice cari scoborau și scoboară la noi, și nu numai la noi, totul, el ră­mâne senin. Din mocirla ei se înal­ță în contactul permanent cu ge­niile omenirei. Astfel în dimineața când ca președinte de Consiliu și ministru de externe remite decla­rația de război Bulgariei, — citește în „Convorbirile lui Eckermann cu Goethe“. In asemenea clipă fără să vreau îmi venea în minte Mach­ia­­vell, marele florentin, atât de rău înțeles, diplomat și literat, autorul „Principelui“ și al „Madragalei“, care se îmbracă în haine de gală, când se duce să lucreze în biblio­teca sa. Memoriile una! Titu Maiorescu, care a desfășurat din joc de frunte, o activitate atât de multilaterală, care a fost un callefactor, un îndru­mător, care a ferit limba noastră literară de un dezastru și a dat li­teraturei noastre moderne o direc­ție sănătoasă, care a ilustrat tribu­na parlamentului și a fost ameste­cat o jumătate de lac, în viața politică a țarei, notoriile unui a­­semenea om au mai mult decât un interes personal, ele sunt, fără de nici o exagerare, un avut, un bun național. Maiorescu și-a dat seama de aceasta: înainte de a muri, el le-a revăzut. Sunt note, făcute zi cu zi, de la vârsta de 14 ani, făcute cu în­grijire, cu metodă. Mi-a spus odată că în capul notelor de fiecare zi, a indicat regulat starea atmosferică, temperatura, încă o dovadă a va­­riati și preocupărilor sale. Și revă­­zându-și memoriile sale, a fost o bucată de vreme chinuit de o în­doială. Mi-a vorbit și rde dânsa. Notând zi cu zi cele ce trăia, ce su­ferea, vedea și auzea, el nu s’a mulțumit numai să înregistreze ma­rile evenimente politice, întâmplă­rile de un interes general și public, nu, el a înregistrat și micile întâm­plări private, culisele istoriei mari, raporturile $] fricțiunile oamenilor, jocul galant al dragostei și influen­țele lui nebănuite asupra lucrurilor celor mai serioase, intrigile și can­canurile, în fine tot lanțul meschi­năriilor care constitue, mai mult de­cât credem și de­cât evenimentele mari așa cum apar mulțimei, pâr­ghia vieței sociale și politice, îndoiala care­­ l-a muncit pe Ma­iorescu, atunci când și-a revăzut memoriile pentru a decide asupra eventualei lor publicări, a fost dacă să mențină, dacă să suprime aceste însemnări ale sale. Și după matură judecată a decis să se menție. Ce am ști noi, spunea el, despre epoca lui Ludovic XIV, fără memoriile lui Saint Simon. Pentru priceperea ue­nei epoci este necesară cunoaște­rea fondului aceluia social, pe care evenimentele mai importante, cele cari marchează etapele de dezvol­tare ale unei vremi și ale unui po­por, capătă abia relief, arătându-se sub lumina lor adevărată. Tot așa, păstrând proporțiile, vremea pe care a trăit-o era Maiorescu, cea în care s’a zămislit și dezvoltat Ro­mânia nouă, ar fi foarte puțin cu­noscută, foarte­ incomplect cunos­cută, dacă nu s’ar putea vedea ca într’un caleidoscop, ciocnirea mă­runtă a patimilor zbuciumul slăbi­ciunilor om­ene și fondul moral sau imoral al actorior, același­ peste tot ’i în toate timprile și totuși atât de deosebiți, joacă dramele, tragediile și mai ales comediile în piesa mare a îstriei, a cărei figu­rație și ai cărei n­ectatori în acelaș timp, îi fu­rnizeafi mulțimile. .„Acum mulți vor înțelege de ce executorii voinței lui Maiorescu nu pot încă începe publicarea memo­riilor. Dar unui biograf conștiincios și de merit, ele ar putea fi puse la dispoziție, ca material din care să se documenteze asupra omului și a vremei în care a trăit. B. Beroișteasu ■Mh SALOMEIA In seara asta tristă de spreen și nostalgie, Când flutură !n umbră al viselor norod, Aș vrea, desprinsă dintr’o sălbatică piele, Să vii ca Salomeia !n fața lui Irod... Dar nu te vreau sub rochii cu străluci­i stelare Și nici sub eleganța costumelor de ba , Să nu pășești superbă, sub scumpe b­­ănuri rare De chestii, ce’mi evoacă Oceanul Glac­­is. Voiesc, în seara asta să vii la mine goală, Pe sânuri cu podoabe și diademe’n păr Și să’mi aduci cu tine splendoarea Ideală A Evei care ’ntinde din pom întâiul măr ... Doar cele șapte văluri aș vrea să te­’nfășoare Și’n leneșe spirale de fum să’ți modelezi. In ritmul ce te poartă cu legănări ușoare, A ridică ței albă sclipire de zăpezi, Voesc, sub baldachinul de zări nazaritene, ludeica splendoare din vremuri s’o șvoc — Și sfărâmând decorul de viziuni mondene, Să simt frumosul biblic în trupul tău de foci Avid de-al gurei tale parfum de fructe coapte Și legănat ca’n visuri pe brațe de ninsori. Aș vrea să mă adoarmă a părului tău noapte Ca noaptea de orgie a falnicei Comori... In dansul voluptăței ce sângele-țî frământă, Alături de smochinii ș cedrii din liban, Să vii și să’m­i înăbuși simțirea cea mai sfântă Așa cum sugrumat-ai pe sfântul Iokanan ! Mihcea Rădulescu ardere­ și otrăvurile, desrobind de ele substanța nervoasă atâtt de sim­țitoare și aducându-i sânge proas­păt, hrănitor, și’n genere activând funcționarea întregului organism. Când după bae te treci cu prosoape uscate, ai impresiunea, poate ade­vărată, că respiri, liber prin piele.... Funinginea ne face să’mbătrânim și tot ea ne dăruiește bolile consti­tuționale, cari pregătesc terenul și celor molipsitoare. De mâncăm prea mult.—dăm sobei cât nu poate arde și o aducem să fumege; de respirăm aer necurat__n’are soba tiraj; de nu facem bac,__nu curățăm coșul și burlanele; de nu muncim cu corpul, se îngrouie și arderea și eliminarea. In toate cazurile se grămădește funingine. Pe omul care mi se spală pe corp, îl cunoști după obrazul plin de pete și de coșuri ; pielea se irită de prea mul­te la otrăvuri grămădite în sânge. Băile regulate albesc și curăță fata. La noi, pe oamenii din popor îi tră­dează fata că nu se prea spală pe trup. In școlile primare și secundare, în București (1), nu arare­ori găsești elevi bolnavi de râie pe cari trebue să-i trimiți »casă pentru un timp», ca să se vindece." In fundul clasei, unde se așează de obiceiu copiii din popor simți mirosul greu al sudorilor supra­puse. Fata obosită, plictisită, enervată, oglindește­­ necurățenia pielei și în ge­nere higiena proastă. Cu mulțumire am luat notă cu toții de circulara min­isterit ai asistenței so­ciale, în vederea desvoltărei gustului exercițiilor fizice, la școlarii noaștri. De­sigur, a venit timpul ca Și elevii noștri­ să’și aibă, ca’n. străinătate, lo­curile lor de joc (Spielplatze) și socie­tățile lor sportive. Un copil de unspre­zece ani care s’a întors de curând din străinătate și locuește pe lângă Giumi­­giu,a întrebat de ce nu se joacă în gră­dină, a răspuns : „unde să mă joc ? Pe iarbă nu-i voe să calci, șî pe aici te isbești de oameni. Cum se poate ca într’o grădină publică să nu fie un loc mare cu iarbă, anume pentru jocuri, și bănci de jur împrejur ca să te odih­nești când te-ai ostenit ?..“ . Higiena a dovedit însă că exercițiile fizice, când nu-s urmate de duș sau de spălătură, sunt stricăcioase, fiindcă sudoarea încărcată de necurățenii, as­tupă porii. In străinătate, o hală de gimnastică fără sală de dușuri, este azi considerată ca o mare erezie. Cu atât mai mult trebue s’o consi­deri ca atare la noi unde apa e atât de dușmănită. Prin urmare:* Ori înființăm și hale de gimnastică, societăți sportive, etc. și instalații de dușuri, ori, — dacă nu se putem face pe amândouă, — să ne îngrijim întâi de baie și pe urmă de gimnastici Gravitatea problemei se poate jude­ca după aceia, că’n București, capitala țării, nu există nici o baie publică pe care un om civilizat, trăit în străină­tate, s’o poată întrebuința fără des­­gust , când normal orașul nostru de opt ar­­i să găsim în sute de mii de locuitori, douăzeci de băi ca aceia pe care am văzut-o acum zece ani în Germania, într’un orășel de treizeci de mii de locuitori, strălucind de curățe­nie, numai mozaic și majolică deși frecventată în primul rând de popor ; sală de aer supra-încărcat, cu ziare și reviste, unde asuzi tolănit în fotolii de paie și râzi de glumele din „Fliegende Blätter“ ; sală de masaj cu mese de marmură; bazin imens, iarna încălzit; cabine cu paturi, în cari dormi, bine împachetat, un ceas întreg după baie; etc. O societate pe acțiuni care să con­struiască în București câteva băi, fie și de lux, se impune H. Saniblevici mm O literatură dovedește, că trăește­, prin aceea că aduce în discuție proble­me. GEORG BRANDES O femee cinstită e aceea pentru care te temi să n’o campioni­l. BALZAC Autorul care scrie; ceva ce ea poate fi priceput pe dată de omul normal, ci capătă înțeles de-abea după o matură reflexie, a rezolvat poate, în mod feri­cit, în haina poeziei, o problemă filozo­fică, dar n’a creat o operă de artă. GRILLPARZER ^Iti fata unui abis doi înfiorezi. Tot așa în clipa, în care simt: deosebirea adân­că ce te desparte celelălalt. MAIORESCU Departe-aș vrea de-aici să vii sa uite lumi senine In dimineața de Florii sa m& cunun cu tine S& re­­-așezăm un sat la noi S'avem In deal o casa Sa fiu cel mai cuminte’n sat Și tu cea mai frumoasă Așa visează "poeții șî pe Wună iesă pe dos, se așează în Bucu­rești, ajung miniștri și dorm la "■Athénée-Pollace. Cel puțin așa tipățit Octavi­­an Goga, ministrul Artelor, ca­re de maire ca s’a făcut Româ­nia nu-și mai găsește casă’ n sat, ci cel mult un locșor în guvern și’n Cameră unde-l alega Dom­nul Notar, din recunoștință pentru serviciile aduse pe tim­pul când f­a pus pe scenă. In vremuri când Lotrul se certa cu Rădulescu-Motru, Go­­ga era frate cu Oltul — „și răs­­vrătirii noastre frate“! Azi se mulțumește să fie frate cu­ Eu­gen Goga, fiindcă dacă i-ar veni gustul să fie „al răsvrăti­­rii noastre frate”, ar ave­a soar­ta tovarășului Hie Moscovici. Pe atunci îi cânta Laie Chito­­ru și era bine. Azi îi cântă „Fi­larmonica” și „Opera română“ și bugetul Artelor urlă a deficit. Toate astea­­ se întâmplă fi­­ind-că zânele i-au pus în lea­găn buruieni vrăjite și în suflet buciumul. Sub abatjour­ul fran­ței, candelele albastre îi pâlpâie cu agonii și renașteri continue. Octavian Goga e întruparea Ne­astâmpărului. Când nu i se fă­cea de cântece, le făcea unguri­lor câte o șotie. Când îl lăsau ungurii în pace, nu-l lăsa el pe Mihály și pe Vaida, iar azi, de necaz că i-a i eșit România Ma­re, nu m- aș mira să-l aud cân­tând cu foc un czardaș sălbatic. Ii arde în vine o lavă paplicată acestui­­ poet care, ca nealtul, a sărutat cu buza-i arsă unda că­runtă a Oltului bătrân. Ce a­malgam de contradicții! Ce mi­nistru al Poeziei! Ce poet cu in­­solii ș cu portofolii! Yobik BgwaMKaKS'i ii PHiTOW O carte despre morți „Ch&Q'ques fantômes da Jsdis“ de Laurens Taillhade O carte despre mort­: Quelques fantômes de jadis , Laurent Tail­­hade: 1920. Cimitirul e sărac și umezea­la a plouat inscripțiile. Cimitir de suburbie, pentru bețivi și pen­tru săraci, întâmplarea pură, a adus aici câteva stârvuri, care glorifică țărâna cu un bust și cu un pretext, natura. Mormântul lui Verlaine, lângă aed­ al lui Anatole Baju. Mormântul lui Mallarmé de­finitiv, așezat fără sens lângă cel provizoriu, au lui Armand Silves­tre. Și e Judith Gautier lângă edi­torul Lemerre, Suly Prudhomme lângă Moreas, Alfred Jarry, lân­gă Théophile Gautier. Laurent Tailirade nu e critic; cartea nu e deci de idei și de cla­sificări. Sterat, sensibilitatea lui Tailhade e comună. Ochiul lui nu surprinde în lucruri, altceva decât însuși lucrurile. Sensibilitatea lui, nu-î poate proecta peste subiecte, lumina altei interpretări. Nu vom găsi în Tailhade un pretext nou pentru a-l admira pe Verlaine, pen­tru a-l ghici pe Mallarmé, pentru a-­l iubi pe Théophile Gautier. Vom afla în Verlaîne pe Verlaine, în Gautier, pe Gautier și în salonul I din rue de Rome pe Stéphane Mallarmé. Lipsește ceva­ în­­ toată asta, ca înt’un conac în care cartea pa­­nopțile cu arme din perete, n’au vânat nici­odatâ și sunt jucăria pustiului. S’a așezat toată lumea la masă. Lipsește totuși ceva. E cina cea de taină, la care ar lipsi Isus. Lipsește personalitatea lui Tail­hade. Oamenii se plimbă mediocru. Viața lor e mediocră, anecdota lor e comună, geniul lor zilnic« Erod» lui Tailhade s’au scurtat până la înțelegerea Lui Taihade. Ni se po­vestesc lucruri știute. Salonul M­­allarmé, ni i-a povestit mai bine alții. In studiu­ despre Oscar Wilde evocarea lui André Gide. Nimic nou. Autorul n’a făcut observații personale. El bârfește, numai ce i-au spus ceilalți despre stăpânul casei. Tailhade are însă și antipa­tii, cum are admirații. Nu-i poate erta lui Huysmans, că a scris A Rebours și nu-i poate erta lui Moréas, că se numea Papadiaman­­topulos, în țara măslinilor. Și totuși Taiihade face parte din­­tr’o generație de feudali ai artei și a luat și el parte, ca glotaș, la ma­rea bătăl­ie între naturaliști și de­cadenți. Tafihade e dintre cei ce și-au înaintat corturile în pămân­tul nou cucerit. E tot atât din bătălia simbolistă, Tailhade, cât Fabriciul lui Stendhal, în bătălia de la Waterloo. El păstrează pen­tru șefii lui imediați, emoția unei amintiri entuziaste și disciplina lui nu-î uită. Uite-fli de la pagina I, pe șeful armatelor Verlaine. Șî uite-l pe căpitanul Mallarmé. Bătăliile se numesc foarte rar, după numele generalului. Câte­odată, bătălia ia numele mlaștinei în care s’a desfăcut. Tailhade nu-i iartă lui Anatole Baju, că numele revistei lui, Le Décadent, s’a ni­merit să fie porecla în care a tri­umfat estetica nouă. Baju n’a in­ventat porecla. Tailhade o știe bine: inventatorul e Huysmans. Baju, a fost crainicul, care a țipat-o în piață, pentru știința populară. Educația de bun gust pe care a primit-o Tailhade, frecventând pe Mallarmé și frecventând noua es­tetică, i-a dat afinitățile școalei și repulsive ei. Paginile despre Suly Prudhomme și părerile despre Francois Copée, mărturisesc că a­­cești amândoi pseudo-artiști, au displăcut școlii. Desigur că buna impresie Tailhade o despre Catulle Mendes, scrisese, înainte ca André Gide să­­ fi răsturnat biata glorie în unul din cele două volu­me de Pretexte. De la mai marii lui în artă, Tafi­­­hade a mai luat ceva : admirația pentru muzica lui Wagner. Intr’o pagină ne face caricatura lui Vi­­liers de L’Isiîe Adam —o caricatură care rămâne dealtfel, simplă supra- i­a­față — Tafihade, menționează cu respect, că Viliers a fost un price­put și un oaspete lui Wagner, de­senul cu care-l urâțește pe Moréas, o vină principală, e în faptul că Moréas, în călătoria lui în Ger­mania, nici nu la bănuit pe Wag­­ner. Și în altă foaie, ne va du­ce la un spectacol Wagner, ca să o vedem pe Judith Gautier, la brațul lui Théophile, apostrofând pe un anonim care se obrăznicise pâ­nă la a nu denigra pe Wagner, era Berlioz.­­ Pe urmă, anecdotele se aglome­rează inutil Aflăm că Théophile Gautier, era împotriva, măritișului fetei lui, cu Catulle Mendes, fiind­că Mendes era semit. Aflăm că­ Voltaire era pentru „e“ mut, ceea­­ce aduce un nou prieten pentru vo­cala asta care a jucat un așa de nobil rol în gramatica nemei este­­­­tică. Șî aflăm o replică a lui Renan«" pentru a cărei citație, am putea suportă zece pagini de Tafihade. Marcel Legay, chansomiîer în car­tierul Montmartre și Latin, îi oferi lui Renan, o pagină din La vie de Jésus, pusă pe muzică. Atunci Re­nan : „Amicul meu, cât ești de bun că te-ai gândit la bagatela asta și cât îți mulțumesc ! Și totuși,­ uite până unde duce eroarea uma­­­­nă. D-ta mi-am pus frazele în mu­zică. Hélas! Crezusem că asta am făcut-o și eu“. Dar de ce să nu-î iertăm Mij Tailhade întreg volumul, pentru singurul discurs ținut la Tarbes, la inaugurarea statuiei lui, Théophile! Gautier? Tailhade ne dă despre Gautier, câteva date vechi și câte­va păreri de aceiași vârstă. Hi­ne­­ citează, pentru a-l statornici pe­­ Gautier în tradiție, o gotică a M j Francais Villon, citată dealtfel și­ în Groteștii lui Gautier, grotești în care Francois Villon din întuneric și scăpat de era scos ultimul ștreang care-i mai pândea: uitarea? Et jnottnrt Pâris et Hé!éne! Qtficonqtre inetirt, merni â dotileur.) Celui qui perd veret ei h'dteSne, \ Le fel tai erévé sur !e coear, iț; Puis sue Efeu salt qu­cDe sasuri­­ Tailhade ne va da pilde de atitu­dinea lui Gautier, de consecvența tui. Hugo era exilat de imperiu. Theophile Gautier, prietenul princi­pesei Mathi­da, devenise poetul o­­ficial al Tuleriilor. Comedia Fran­­ceză, reia în 1867, Hernani. Se­­ știe partea pe care a luat-o Gau­tier la bătălia de la Hernani, care a hotărât triumful romantismului. Trecuse de mult vârsta jÜmetdilor roșii. Gautier păstra însă aceiași stimă lui Hugo. Criticul oficial al Monitorului Imperial, Gautier, tre­buia să-și prezinte articolul de circumstanță. Gautier își prezintă articolul și demisia. Guvernul avu să al­eagă , alese articolul. Laurent Tailnade a pus­­ discursul despre Gautier, la sfârșit. Asta îi câștigă întreagă su­ma noastră. Și-i cerem iertare lui Tafihade,­ pentru nemulțumirea de până a­­cum. Ultimile file ni­­-au făcut scump și un prieten. Cine e priete­nul lui Théophile Gautier, este fără contestă prietenul nostru. B. Fundolaht» TEATRUL DE IDEI La raport­emisalisée, (Moartea încătușată) de Maurice Magre. Teatrul de idei, reprezintat până acuma în Franța de o pleiadă de scriitori în fruntea cărora, Francois de Cures, luptă cu succes, capătă un nou adept și în acelaș timp ob­ține pe scena Comediei Franceze o victorie, care probabil va însem­na o dată în evoluția teatrului din Franța. Maurice Magre, care până a­­cuma de bună seamă dibuia, nu fără succes, în căutarea notei per­sonale, a izbutit prin „Moartea în­cătușată“ să atragă, serioasa luare aminte a criticei, încântată, să se oprească asupra unei opere de-o valoare reală. E vorba de Sisif, personaj mito­logic admirabil redat de Omer, a­­supra căruia Magre face anumite de om. Sisif o înfruntă, dar moar­­rezerve. Fiul lui Eol, tâlhar crud și hrăpăreț, osândit să rostogo­lească vecinii o stâncă, ne apare în drama lui Maurice Magre, ca un rege puternic în luptă cu zeii. Cu mult înainte de Epicur și de Lucrețiu, el proclama inexistența zeilor afirmând că Olimpiai și In­fernul există numai în conștiința noastră. Uranus urmărește pe E­­gina, frumoasa fiică a unui rege vecin. Sisif îl desfide și o răpește înând’o sub ocrotirea sa. Intr’ade­­văr Uranus nu reacționează, dar tri­mite Moartea să-l răzbune. Moartea apare sub zidurile cetăței lui Sisif, în fața cărora, acesta înlănțuise o leoaică pe care o hrănea cu carne­tea îi apare sub chipul unei femei cochete, care lăsându-se ademenită de curtenia regelui, cade prinsă în lanțurile leoaicei. De-acum nu mai există moarte! Toată omenirea care a perdut atâtea ființe, vine s’o blesteme și s-o lovească în vre­me ce Glaucos fiul lui Sisif se în­drăgostește și e iubit de Egina, fecioara răpită de tatăl său, zeului Uranus.­­ De­ aci începe conflictul banali, care redevine nou și interesant prin fericita tratare a poetului dra­matic. Sisif vestește pe cei din ju­rul său că pleacă să ucidă fiarele ce s’au arătat prin împrejurimi. Cu chipul acesta, își spune el. Glaucos care are interesul să mă piardă, va desrobi din lanțuri pe Thanatos și voi muri. Glaucos nu cutează să-și ucidă părintele, dar încredințează unei femei, Tyra, părăsită de Sisif, cheia lacătului, care strânge lan­țul în verigele căruia se chinuește Moartea. Sisif moare. O învoială între el și Pluton îl îngădue să revină pe pământ, unde sub strae de cerșetor își cer­cetează palatul și află că­ fiul său îl înșăla de multă vreme cu Egina. Vr­ea să-l omoare, dar e oprit de sufletul părinților și al strămoșilor lui cari au părăsit infernul odată cu el. Ideea care conduce firul dramei, pare a fi, că moartea e necesară vieți­i; că nu trebue să te revolți împotriva ei, ci dimpotrivă, ferici­rea celor cari trăesc naște din re­nunțările generațiilor trecute. Le­gea firei cere pentru ca să evolue­ze omenirea, o succesiune de sfor­țări ale fiecăruia, deoarece fiecare generație e nevoită să se sacrifice pentru fericirea generațiilor care urmează. Piesa reprezintată cu un lux de montare și jucată în atenția încor­dată a spectatorilor, are ca prim interpret pe de Max. ian vară Teatrul Național sub priceputa și inteligenta conducere a lui Victor Efti­­m­iu și-a readus publicul de odinioară. Îndepărtat cu atâta cruzime de trecu­tele direcțiuni. a de semnalat fericita serie a come­diei lui Shakespeare: Noaptea Regilor un mare succes de punere in scenă al d. P. Gusty și a pie­sei lui Mirbeau Banii. Saptămana aceasta am avut repre­zentația de retragere a d-lui P. Sturza. Domnia­ sa se retrage din societatea dra­matică, dar nu din teatru, își continuă rodnica sa activitate la Teatrul Regina Maria. Se repetă două piese originale: Gaii de Sabara și Moartea Cleopatrei de M. Pas­cana Compania Dramatică Bulandra a repurtat un strălucit succes cu Păian­jenul“­in care debutează d-na Tantzi Cutava-Barozzi un prețios element de comedie fină și discretă. Se repetă Hoții de Schiller și Kilei de André Picard. La Paris se așteaptă cu nerăbdare prima reprezentație a piesei lui Bataille: L’Homme à la rose. A căzut un mare zgomot n­oua come­die a lui Capus: Ba Tr­aver­see. In schimb Les Deux Ecoles a aceluiaș autor s’a reluat cu succes la Comedia Franceză. Mare succes a avut Je faime de Sacha Guitry. E o piesă pe care n’o poate juca de­cât autorul impreună cu soția sa Yvonne Printemps. Cinci acte pline de humor și de spirit sănătos. O înlănțuire de scene, care nu alcătuesc o piesă, dar la care petreci și de la care pleci mulțumit. Fiindu-i teamă, ca nu cumva publicul să nu înțeleagă acest nou „marivaudage“, Sacha Guitry, care e un mare farsor își indice piesa cu următoarea replică : „Dacă un autor s’ar gândi să pună pe scenă astfel de lu­cruri, riscă să fie fluerat!“ Publicul a râs, a spus: așa e! și-a venit și­ a doua zi să aplaude pe Sacha care e Verfant gata al Parisului’

Next