Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1921 (Anul 2, nr. 1)
1921-11-28 / nr. 1
apoiregiuimi © y de EMIL ISAC „Bade Toader, în subiectul banal , al banalului poet ardelean, tu, al cărui sânge sau băut de atâtea ori la banchet „fruntașii“ tăi—tu blând și bun bade Toader, ascultă vorba mea. In toate plaiurile și dealurile lumei a trecut un nou svon, pe aripa șoimilor și în strălucirea stelelor, pe undele de apă și în șoaptele vânturilor, să duce noul svon. Și clincănește în calicea florilor un nou clopoței și răsună în codrii un nou și frumos plâns : bade Toader, noul svon este al sufletului omenesc... Acest suflet nu are nicii pătat, nici întindere, nici trecut—este viata. Și bade Toader, te chem pe [Tine mărturie, că tu cinstești viața. Tu împărechezi doina ta cu creșterea spicului de grâu — tu legi cunună de flori din cântece«« tu niciodată n’am greșit în potrivă razeilor de soare.... bade Toader, deasta te admir pe tine, pentru ochii tăi frumoși, te iubesc în care încălzește focul iubire. Iubesc tăcerea tai și te-aș îndemna, să arunci sacul de bolovani de pe spate, cu care te-au încărcat farisăii și vameșii Ardealului frumos“. ■Ant rupt aceste file dîntr’un carnet ameu, scris când era încă stăpânire ungurească și viața noastră românească să scurgea în ®r■ina monotonă a vieții de provincie... Pulsul uriaș al vremei era strâns în brațul românesc, să pregătea trătznetul să se descarce. Norii negri porneau pe firmamentul Habsburgilor și simțea buna inimă românească: sfârșitul și începutul. Sfârșitul unui proces istoric, care a sclăvit elementul latin și începutul unui nou și cuminte „raison“ de stat. Acum, nu mai e lipsă de argumentul lui Horea, Cloșcă și Crișan. Și nu mai e necesar, că intelectualul român din Transilvania, să joace jocul hibrid și rușinos al oportunizmului. Supt măștile căzute recunoști fața înlăcrimată a lui badea Toader, devenit în forța împrejurărilor un. Teodor! Sclavul de odinioară își trântește furios opinca și apucă ghetele de lac, fără să î se potrivească poate și imitând pe celebrul negru din Kamerun, al cărui joben acopere întregile lui lipsuri de îmbrăcăminte. Și tot astfel, din letargia intelectuală, în care s’au îmbâcsit procurorii zbirii unguri — de odată intră în și „chaire-voyence“-ul unei culturi, care nu-î aparține, căci imită pe Potemkin și pe Schmerling«« După eliberarea Ardealului de sub robia politică, trebue să urmeze eliberarea lui de tradițiile romanțioase — și mai ales, trezirea unei conștiințe culturale în viata acestui bogat corp al țării. Dar dacă „trezirea lui“ nu va însemna decât o transplantare a vechilor concepții de cultură, dacă în Ardealul eliberat politicește, să va înjuga iar ideia progresului numai firmele străzilor și numai etichetele sufletești să vor schimba, sufletele, creatoare de-o nouă societate, vor rămânea aceleași cuiburi de odihnă ale întunecimei. Nu doresc să-l văd caraghios pe badea Toader, cu joben în cap și cu nimic altceva, în genul lui Cook... dar vreau ca ardeleanul să fie român, deplin contopit cu lăturaîicește cu toți frații lui, o forță considerabilă pentru progresul omenirei, căreia numai compacte și unite, pot să-l popoare folosească. * Trezirea unei noui conștiințe în sufletul ardeîenesc, o poate face ușor de tot arta. Cât de adevărat, Cuvântul lui Byron, frumosul , poate citi oricine. Dați-i acestui Ardeal, căldura Culturel! Dați-i avântul de aur al poetului, visiunea colorată a pictorului, marmura gânditoare a sculptorului, tăcerea divină a operei savantului. Dar fericim de-a fi California „desperaților“ — feriți, a face amanet din dragostea de pământ a țăranului și a clădi castele de Spania în loc de case de cultură. Experimente nu să fac cu o provincie cum este Ardealul, acestuia nu ise poate da, decât ceia ce cere, o nouă viață românească. Viața românească pe care însă nu o poți izola de celelalte vieți ale popoarelor. Și poate de aceasta, îl feresc pe badea Toader de... joben Căci i se potrivește de minune jobenul de Leon — dar numai după ce l’ai tuns. Dar să nu-1 tunzi ca pe-o oaie. Și dacă în Ardealul frumos se vor revărsa valurile luminei culture moderne.... dacă în colibele de lângă Criș, nu va mai fi musafir statornic pelagra și Diavolul, dacă vor urui rotative în orașe... vor clincăni trenurile de curent«, vor spumega râurile la fugă, că să frângă voința naturii și să prindă în jug forța, ca să lumineze... să încălzească«, să răslețească graiul«, să micșoreze depărtarea«, dacă se vor aduna, într’un uriaș mormânt pletele de anahorete și se vor arde cenodile unei lunmi de robie și fantezie..« — atunci vom putea vorbi de un nou Ardeal,« Dar pân’atunci, drum greu, drum lung. Cucuta a crescut pe affendul Toth. Să învârtesc în „templul muzelor“ discipolii lui Cagliestro. In oficinile, unde să prepară nutrețul sufletesc — salahorii cântă isonul minciunilor. Unde al crede, că se naște în Betleemul său Hristosul nostru ardelenesc — e poate un embrion de satur diform, cu capul pleoștitiș cu ochii mucoși. Din depărtare pornește însă vântul liberator, care va măturai panoramele și mâinile viitorulîi iî, vor clădi mărețul templu al culturii românești: „Bade Toader, prin ce vor sosi vremea astă,« să tragi brazdă, cu plugul de lemn... să-ți încârligi spinarea, ca să asculți graiul pământului,« să lauzi în bisericuța din răzoare, sub icoanele albastre ale sfinților milostiva vreme și înțețelepciunea ei, care te-a ferit să pieri... să fii tu, coeficientul răbdărel în marele logaritm al vieții omenești, să fii tu, subiectul banal al banaliului poet ardelean, care își prepară deja „harakkî-uî“..« Căci Teodor.... te vei numi.... și Ardealul vă fi inima românească, care va încălzi trupul României... Numai vampirul, reacțiunea, să nu-i amenințe sângele! Emu. Isao S' Poetul Fiorilor Cinci ani da la moartea Sa! Sunt oameni a căror viață Începe după moarte, și Angliei e dintre aceștia. Atâția ani de la trecerea vii neașteptată in altă lume spre care-i mâna e fatalitate ce n’o mai putea îndepărta, nu sunt, poate, un prilej de comemorare. Ce vreți Insă. In ultimii ani au dispărut atâția scriitori din mijlocul nostru, și vechiul adagiu că morții sunt repede uitați nu mi se mai pare adevarat. In câțiva ani, D. Anghel și-a câștigat o notorietate și numele lui, îndeajuns de cunoscut și in păturile largi cărora nu se facea nici o concesie în scrisul lui, era iubit, era admirat și era și temut. O copilărie fericită in casa bogată a tatălui său din Iașii ce-și păstra încă împotriva vremii fața de odinioară, anii tinereții petrecuți In călătorii și in luminoasa capitală a Franței, unde contrar celor de o seamă cu dânsul găsise că există ceva mai nobil și mai înălțător deasupra plăcerilor trecătoare s reîntoarcerea în țară, după o lungă zăbavă printre străini și Începutul activității literare, iată In câteva cuvinte viața lui D. Anghel. De la Sămănătorul unde-și începuse activitatea fără a se stabili, cum e in obiceiul multora, a colaborat la marile reviste și cotidiene. Subiectiv, căruia nu-i lipsește sensibilitatea, gingășia, sensualitatea și nici puțină lenevie, caracteristica visătorului, Anghel este un îndrăgostit de muzicalitatea și culoarea frazei pe care le cultivă, ca un adevarat maestru, și in care a ajuns a fi de neimitat. Caracteristic firilor ca a lui, simțea nevoia de a reacționa împotriva lumei exterioare, de a da proporții ridicolului altora și a-i pune in evidență, de a răsturna zeii și a rupe in miiă de bucățele o scară socială pe care el o socotea nedreaptă. Era o necesitate sufleteasca la el acea explozie de pasiune, care mergea uneori până la netoleranță și care-i făcea pe mulți să-l teamă, și multele săgeți pe cari le arunca nu-și greșeau ținta. Portretele lui literare, ale acelor pe care i-a cunoscut îndeajuns, sunt o pildă vie. Caleidoscopul lui A. Mirea a făcut școala. Mă demobilizasem și m’am dus să revăd lașii. Era o zi caldă de început de primăvară. La Eternitatea, unde își doarme somnul veșnic prietenul nostru, i-am găsit mormântul acoperit de flori pe care le iubise și se cântase în viață! Ghiveciuri de albe și roșii, și albăstre flori ii Înconjurau locuința. Și dacă l’am întrebat pe paznic cine ie’a adus, el mi-a răspuns că „multă lume vine la mormântul acestui mare poet“. Și acesta e prinosul de dragoste al morților iubiți, a căror viață Începe după moarte. Vasile Savei. »ADEVERUL LITERA H și ARTISTIC* Memoriile lui Titu ioBescu Cine va incerca sa scrie biografia lui Titu Maiorescu ? Ar fi o lucrare vrednică de pana unui literat de mare talent, ar putea deveni o operă de artă, nu numai o lucrare de specialitate istorică. Figura lui Vatorescu nu e numai una din cele mai interesante din viața României moderne, ci e de un interes uman mult mai general, pentru că se înalță și se deosebește dintre comunii muritori și strălucește și luminează la întretăierea a două epoce și două lumi de gândire și simțire. Aspectul lui fizic mi-a apărut întotdeauna ca o oglindă a spiritului său extrem de cuprinzător. Capul mare în raport cu restul trupului, craniul maiestuos pare că lărgit sub presiunea mulțimea ideilor ce adăpostea. Dar simțurile, nervii, stăpâniți de rațiune. Un cerebral, nu un nervos, nu un sentimental. Un om din vremi de renaștere sau deasupra vremei, interesat de tot ce este omenesc și producție a geniului uman , îndrumător al poeziei și literelor, diplomat, om politic, bărbat de stat, profesor, avocat, literat și nu în cele din urmă, filosof, trăindu-le și gustându-le pe toate, dar nu un pasiv prin fire, ci tocmai dimpotrivă, activ în toate aceste direcțiuni atât de deosebite și oriunde se produce, lucrând cu pricepere, temei și rost. Un stoic dublat de un epicurian. Nu putea fi deci pesimist, după cum îmi spune într’o zi, dar a tradus pe Schoppenhauer pentru a atrage atențiunea asupra unui mare scriitor și asupra unei originale gândiri. Tot așa nu e Ibsenian, dar în mijlocul multiplelor sale ocupațiuni, găsește vreme să traducă „Copilul Egoli“. Astfel Intelectualul adevărat înțelege să împărtășească din ce-i interesează pe toți cei susceptibili de a înțelege, gândi sau simți frumosul ideal și plastic. In mijlocul luptelor politice cari scoborau și scoboară la noi, și nu numai la noi, totul, el rămâne senin. Din mocirla ei se înalță în contactul permanent cu geniile omenirei. Astfel în dimineața când ca președinte de Consiliu și ministru de externe remite declarația de război Bulgariei, — citește în „Convorbirile lui Eckermann cu Goethe“. In asemenea clipă fără să vreau îmi venea în minte Machiavell, marele florentin, atât de rău înțeles, diplomat și literat, autorul „Principelui“ și al „Madragalei“, care se îmbracă în haine de gală, când se duce să lucreze în biblioteca sa. Memoriile una! Titu Maiorescu, care a desfășurat din joc de frunte, o activitate atât de multilaterală, care a fost un callefactor, un îndrumător, care a ferit limba noastră literară de un dezastru și a dat literaturei noastre moderne o direcție sănătoasă, care a ilustrat tribuna parlamentului și a fost amestecat o jumătate de lac, în viața politică a țarei, notoriile unui asemenea om au mai mult decât un interes personal, ele sunt, fără de nici o exagerare, un avut, un bun național. Maiorescu și-a dat seama de aceasta: înainte de a muri, el le-a revăzut. Sunt note, făcute zi cu zi, de la vârsta de 14 ani, făcute cu îngrijire, cu metodă. Mi-a spus odată că în capul notelor de fiecare zi, a indicat regulat starea atmosferică, temperatura, încă o dovadă a variati și preocupărilor sale. Și revăzându-și memoriile sale, a fost o bucată de vreme chinuit de o îndoială. Mi-a vorbit și rde dânsa. Notând zi cu zi cele ce trăia, ce suferea, vedea și auzea, el nu s’a mulțumit numai să înregistreze marile evenimente politice, întâmplările de un interes general și public, nu, el a înregistrat și micile întâmplări private, culisele istoriei mari, raporturile $] fricțiunile oamenilor, jocul galant al dragostei și influențele lui nebănuite asupra lucrurilor celor mai serioase, intrigile și cancanurile, în fine tot lanțul meschinăriilor care constitue, mai mult decât credem și decât evenimentele mari așa cum apar mulțimei, pârghia vieței sociale și politice, îndoiala care l-a muncit pe Maiorescu, atunci când și-a revăzut memoriile pentru a decide asupra eventualei lor publicări, a fost dacă să mențină, dacă să suprime aceste însemnări ale sale. Și după matură judecată a decis să se menție. Ce am ști noi, spunea el, despre epoca lui Ludovic XIV, fără memoriile lui Saint Simon. Pentru priceperea uenei epoci este necesară cunoașterea fondului aceluia social, pe care evenimentele mai importante, cele cari marchează etapele de dezvoltare ale unei vremi și ale unui popor, capătă abia relief, arătându-se sub lumina lor adevărată. Tot așa, păstrând proporțiile, vremea pe care a trăit-o era Maiorescu, cea în care s’a zămislit și dezvoltat România nouă, ar fi foarte puțin cunoscută, foarte incomplect cunoscută, dacă nu s’ar putea vedea ca într’un caleidoscop, ciocnirea măruntă a patimilor zbuciumul slăbiciunilor omene și fondul moral sau imoral al actorior, același peste tot ’i în toate timprile și totuși atât de deosebiți, joacă dramele, tragediile și mai ales comediile în piesa mare a îstriei, a cărei figurație și ai cărei nectatori în acelaș timp, îi furnizeafi mulțimile. .„Acum mulți vor înțelege de ce executorii voinței lui Maiorescu nu pot încă începe publicarea memoriilor. Dar unui biograf conștiincios și de merit, ele ar putea fi puse la dispoziție, ca material din care să se documenteze asupra omului și a vremei în care a trăit. B. Beroișteasu ■Mh SALOMEIA In seara asta tristă de spreen și nostalgie, Când flutură !n umbră al viselor norod, Aș vrea, desprinsă dintr’o sălbatică piele, Să vii ca Salomeia !n fața lui Irod... Dar nu te vreau sub rochii cu strălucii stelare Și nici sub eleganța costumelor de ba , Să nu pășești superbă, sub scumpe bănuri rare De chestii, ce’mi evoacă Oceanul Glacis. Voiesc, în seara asta să vii la mine goală, Pe sânuri cu podoabe și diademe’n păr Și să’mi aduci cu tine splendoarea Ideală A Evei care ’ntinde din pom întâiul măr ... Doar cele șapte văluri aș vrea să te’nfășoare Și’n leneșe spirale de fum să’ți modelezi. In ritmul ce te poartă cu legănări ușoare, A ridică ței albă sclipire de zăpezi, Voesc, sub baldachinul de zări nazaritene, ludeica splendoare din vremuri s’o șvoc — Și sfărâmând decorul de viziuni mondene, Să simt frumosul biblic în trupul tău de foci Avid de-al gurei tale parfum de fructe coapte Și legănat ca’n visuri pe brațe de ninsori. Aș vrea să mă adoarmă a părului tău noapte Ca noaptea de orgie a falnicei Comori... In dansul voluptăței ce sângele-țî frământă, Alături de smochinii ș cedrii din liban, Să vii și să’mi înăbuși simțirea cea mai sfântă Așa cum sugrumat-ai pe sfântul Iokanan ! Mihcea Rădulescu ardere și otrăvurile, desrobind de ele substanța nervoasă atâtt de simțitoare și aducându-i sânge proaspăt, hrănitor, și’n genere activând funcționarea întregului organism. Când după bae te treci cu prosoape uscate, ai impresiunea, poate adevărată, că respiri, liber prin piele.... Funinginea ne face să’mbătrânim și tot ea ne dăruiește bolile constituționale, cari pregătesc terenul și celor molipsitoare. De mâncăm prea mult.—dăm sobei cât nu poate arde și o aducem să fumege; de respirăm aer necurat__n’are soba tiraj; de nu facem bac,__nu curățăm coșul și burlanele; de nu muncim cu corpul, se îngrouie și arderea și eliminarea. In toate cazurile se grămădește funingine. Pe omul care mi se spală pe corp, îl cunoști după obrazul plin de pete și de coșuri ; pielea se irită de prea multe la otrăvuri grămădite în sânge. Băile regulate albesc și curăță fata. La noi, pe oamenii din popor îi trădează fata că nu se prea spală pe trup. In școlile primare și secundare, în București (1), nu arareori găsești elevi bolnavi de râie pe cari trebue să-i trimiți »casă pentru un timp», ca să se vindece." In fundul clasei, unde se așează de obiceiu copiii din popor simți mirosul greu al sudorilor suprapuse. Fata obosită, plictisită, enervată, oglindește necurățenia pielei și în genere higiena proastă. Cu mulțumire am luat notă cu toții de circulara ministerit ai asistenței sociale, în vederea desvoltărei gustului exercițiilor fizice, la școlarii noaștri. Desigur, a venit timpul ca Și elevii noștri să’și aibă, ca’n. străinătate, locurile lor de joc (Spielplatze) și societățile lor sportive. Un copil de unsprezece ani care s’a întors de curând din străinătate și locuește pe lângă Giumigiu,a întrebat de ce nu se joacă în grădină, a răspuns : „unde să mă joc ? Pe iarbă nu-i voe să calci, șî pe aici te isbești de oameni. Cum se poate ca într’o grădină publică să nu fie un loc mare cu iarbă, anume pentru jocuri, și bănci de jur împrejur ca să te odihnești când te-ai ostenit ?..“ . Higiena a dovedit însă că exercițiile fizice, când nu-s urmate de duș sau de spălătură, sunt stricăcioase, fiindcă sudoarea încărcată de necurățenii, astupă porii. In străinătate, o hală de gimnastică fără sală de dușuri, este azi considerată ca o mare erezie. Cu atât mai mult trebue s’o consideri ca atare la noi unde apa e atât de dușmănită. Prin urmare:* Ori înființăm și hale de gimnastică, societăți sportive, etc. și instalații de dușuri, ori, — dacă nu se putem face pe amândouă, — să ne îngrijim întâi de baie și pe urmă de gimnastici Gravitatea problemei se poate judeca după aceia, că’n București, capitala țării, nu există nici o baie publică pe care un om civilizat, trăit în străinătate, s’o poată întrebuința fără desgust , când normal orașul nostru de opt ari să găsim în sute de mii de locuitori, douăzeci de băi ca aceia pe care am văzut-o acum zece ani în Germania, într’un orășel de treizeci de mii de locuitori, strălucind de curățenie, numai mozaic și majolică deși frecventată în primul rând de popor ; sală de aer supra-încărcat, cu ziare și reviste, unde asuzi tolănit în fotolii de paie și râzi de glumele din „Fliegende Blätter“ ; sală de masaj cu mese de marmură; bazin imens, iarna încălzit; cabine cu paturi, în cari dormi, bine împachetat, un ceas întreg după baie; etc. O societate pe acțiuni care să construiască în București câteva băi, fie și de lux, se impune H. Saniblevici mm O literatură dovedește, că trăește, prin aceea că aduce în discuție probleme. GEORG BRANDES O femee cinstită e aceea pentru care te temi să n’o campionil. BALZAC Autorul care scrie; ceva ce ea poate fi priceput pe dată de omul normal, ci capătă înțeles de-abea după o matură reflexie, a rezolvat poate, în mod fericit, în haina poeziei, o problemă filozofică, dar n’a creat o operă de artă. GRILLPARZER ^Iti fata unui abis doi înfiorezi. Tot așa în clipa, în care simt: deosebirea adâncă ce te desparte celelălalt. MAIORESCU Departe-aș vrea de-aici să vii sa uite lumi senine In dimineața de Florii sa m& cunun cu tine S& re-așezăm un sat la noi S'avem In deal o casa Sa fiu cel mai cuminte’n sat Și tu cea mai frumoasă Așa visează "poeții șî pe Wună iesă pe dos, se așează în București, ajung miniștri și dorm la "■Athénée-Pollace. Cel puțin așa tipățit Octavian Goga, ministrul Artelor, care de maire ca s’a făcut România nu-și mai găsește casă’ n sat, ci cel mult un locșor în guvern și’n Cameră unde-l alega Domnul Notar, din recunoștință pentru serviciile aduse pe timpul când fa pus pe scenă. In vremuri când Lotrul se certa cu Rădulescu-Motru, Goga era frate cu Oltul — „și răsvrătirii noastre frate“! Azi se mulțumește să fie frate cu Eugen Goga, fiindcă dacă i-ar veni gustul să fie „al răsvrătirii noastre frate”, ar avea soarta tovarășului Hie Moscovici. Pe atunci îi cânta Laie Chitoru și era bine. Azi îi cântă „Filarmonica” și „Opera română“ și bugetul Artelor urlă a deficit. Toate astea se întâmplă fiind-că zânele i-au pus în leagăn buruieni vrăjite și în suflet buciumul. Sub abatjourul franței, candelele albastre îi pâlpâie cu agonii și renașteri continue. Octavian Goga e întruparea Neastâmpărului. Când nu i se făcea de cântece, le făcea ungurilor câte o șotie. Când îl lăsau ungurii în pace, nu-l lăsa el pe Mihály și pe Vaida, iar azi, de necaz că i-a i eșit România Mare, nu m- aș mira să-l aud cântând cu foc un czardaș sălbatic. Ii arde în vine o lavă paplicată acestui poet care, ca nealtul, a sărutat cu buza-i arsă unda căruntă a Oltului bătrân. Ce amalgam de contradicții! Ce ministru al Poeziei! Ce poet cu insolii ș cu portofolii! Yobik BgwaMKaKS'i ii PHiTOW O carte despre morți „Ch&Q'ques fantômes da Jsdis“ de Laurens Taillhade O carte despre mort: Quelques fantômes de jadis , Laurent Tailhade: 1920. Cimitirul e sărac și umezeala a plouat inscripțiile. Cimitir de suburbie, pentru bețivi și pentru săraci, întâmplarea pură, a adus aici câteva stârvuri, care glorifică țărâna cu un bust și cu un pretext, natura. Mormântul lui Verlaine, lângă aed al lui Anatole Baju. Mormântul lui Mallarmé definitiv, așezat fără sens lângă cel provizoriu, au lui Armand Silvestre. Și e Judith Gautier lângă editorul Lemerre, Suly Prudhomme lângă Moreas, Alfred Jarry, lângă Théophile Gautier. Laurent Tailirade nu e critic; cartea nu e deci de idei și de clasificări. Sterat, sensibilitatea lui Tailhade e comună. Ochiul lui nu surprinde în lucruri, altceva decât însuși lucrurile. Sensibilitatea lui, nu-î poate proecta peste subiecte, lumina altei interpretări. Nu vom găsi în Tailhade un pretext nou pentru a-l admira pe Verlaine, pentru a-l ghici pe Mallarmé, pentru a-l iubi pe Théophile Gautier. Vom afla în Verlaîne pe Verlaine, în Gautier, pe Gautier și în salonul I din rue de Rome pe Stéphane Mallarmé. Lipsește ceva în toată asta, ca înt’un conac în care cartea panopțile cu arme din perete, n’au vânat niciodatâ și sunt jucăria pustiului. S’a așezat toată lumea la masă. Lipsește totuși ceva. E cina cea de taină, la care ar lipsi Isus. Lipsește personalitatea lui Tailhade. Oamenii se plimbă mediocru. Viața lor e mediocră, anecdota lor e comună, geniul lor zilnic« Erod» lui Tailhade s’au scurtat până la înțelegerea Lui Taihade. Ni se povestesc lucruri știute. Salonul Mallarmé, ni i-a povestit mai bine alții. In studiu despre Oscar Wilde evocarea lui André Gide. Nimic nou. Autorul n’a făcut observații personale. El bârfește, numai ce i-au spus ceilalți despre stăpânul casei. Tailhade are însă și antipatii, cum are admirații. Nu-i poate erta lui Huysmans, că a scris A Rebours și nu-i poate erta lui Moréas, că se numea Papadiamantopulos, în țara măslinilor. Și totuși Taiihade face parte dintr’o generație de feudali ai artei și a luat și el parte, ca glotaș, la marea bătălie între naturaliști și decadenți. Tafihade e dintre cei ce și-au înaintat corturile în pământul nou cucerit. E tot atât din bătălia simbolistă, Tailhade, cât Fabriciul lui Stendhal, în bătălia de la Waterloo. El păstrează pentru șefii lui imediați, emoția unei amintiri entuziaste și disciplina lui nu-î uită. Uite-fli de la pagina I, pe șeful armatelor Verlaine. Șî uite-l pe căpitanul Mallarmé. Bătăliile se numesc foarte rar, după numele generalului. Câteodată, bătălia ia numele mlaștinei în care s’a desfăcut. Tailhade nu-i iartă lui Anatole Baju, că numele revistei lui, Le Décadent, s’a nimerit să fie porecla în care a triumfat estetica nouă. Baju n’a inventat porecla. Tailhade o știe bine: inventatorul e Huysmans. Baju, a fost crainicul, care a țipat-o în piață, pentru știința populară. Educația de bun gust pe care a primit-o Tailhade, frecventând pe Mallarmé și frecventând noua estetică, i-a dat afinitățile școalei și repulsive ei. Paginile despre Suly Prudhomme și părerile despre Francois Copée, mărturisesc că acești amândoi pseudo-artiști, au displăcut școlii. Desigur că buna impresie Tailhade o despre Catulle Mendes, scrisese, înainte ca André Gide să fi răsturnat biata glorie în unul din cele două volume de Pretexte. De la mai marii lui în artă, Tafihade a mai luat ceva : admirația pentru muzica lui Wagner. Intr’o pagină ne face caricatura lui Viliers de L’Isiîe Adam —o caricatură care rămâne dealtfel, simplă supra- iafață — Tafihade, menționează cu respect, că Viliers a fost un priceput și un oaspete lui Wagner, desenul cu care-l urâțește pe Moréas, o vină principală, e în faptul că Moréas, în călătoria lui în Germania, nici nu la bănuit pe Wagner. Și în altă foaie, ne va duce la un spectacol Wagner, ca să o vedem pe Judith Gautier, la brațul lui Théophile, apostrofând pe un anonim care se obrăznicise până la a nu denigra pe Wagner, era Berlioz. Pe urmă, anecdotele se aglomerează inutil Aflăm că Théophile Gautier, era împotriva, măritișului fetei lui, cu Catulle Mendes, fiindcă Mendes era semit. Aflăm că Voltaire era pentru „e“ mut, ceeace aduce un nou prieten pentru vocala asta care a jucat un așa de nobil rol în gramatica nemei estetică. Șî aflăm o replică a lui Renan«" pentru a cărei citație, am putea suportă zece pagini de Tafihade. Marcel Legay, chansomiîer în cartierul Montmartre și Latin, îi oferi lui Renan, o pagină din La vie de Jésus, pusă pe muzică. Atunci Renan : „Amicul meu, cât ești de bun că te-ai gândit la bagatela asta și cât îți mulțumesc ! Și totuși, uite până unde duce eroarea umană. D-ta mi-am pus frazele în muzică. Hélas! Crezusem că asta am făcut-o și eu“. Dar de ce să nu-î iertăm Mij Tailhade întreg volumul, pentru singurul discurs ținut la Tarbes, la inaugurarea statuiei lui, Théophile! Gautier? Tailhade ne dă despre Gautier, câteva date vechi și câteva păreri de aceiași vârstă. Hine citează, pentru a-l statornici pe Gautier în tradiție, o gotică a M j Francais Villon, citată dealtfel și în Groteștii lui Gautier, grotești în care Francois Villon din întuneric și scăpat de era scos ultimul ștreang care-i mai pândea: uitarea? Et jnottnrt Pâris et Hé!éne! Qtficonqtre inetirt, merni â dotileur.) Celui qui perd veret ei h'dteSne, \ Le fel tai erévé sur !e coear, iț; Puis sue Efeu salt qucDe sasuri Tailhade ne va da pilde de atitudinea lui Gautier, de consecvența tui. Hugo era exilat de imperiu. Theophile Gautier, prietenul principesei Mathida, devenise poetul oficial al Tuleriilor. Comedia Franceză, reia în 1867, Hernani. Se știe partea pe care a luat-o Gautier la bătălia de la Hernani, care a hotărât triumful romantismului. Trecuse de mult vârsta jÜmetdilor roșii. Gautier păstra însă aceiași stimă lui Hugo. Criticul oficial al Monitorului Imperial, Gautier, trebuia să-și prezinte articolul de circumstanță. Gautier își prezintă articolul și demisia. Guvernul avu să aleagă , alese articolul. Laurent Tailnade a pus discursul despre Gautier, la sfârșit. Asta îi câștigă întreagă suma noastră. Și-i cerem iertare lui Tafihade, pentru nemulțumirea de până acum. Ultimile file ni-au făcut scump și un prieten. Cine e prietenul lui Théophile Gautier, este fără contestă prietenul nostru. B. Fundolaht» TEATRUL DE IDEI La raportemisalisée, (Moartea încătușată) de Maurice Magre. Teatrul de idei, reprezintat până acuma în Franța de o pleiadă de scriitori în fruntea cărora, Francois de Cures, luptă cu succes, capătă un nou adept și în acelaș timp obține pe scena Comediei Franceze o victorie, care probabil va însemna o dată în evoluția teatrului din Franța. Maurice Magre, care până acuma de bună seamă dibuia, nu fără succes, în căutarea notei personale, a izbutit prin „Moartea încătușată“ să atragă, serioasa luare aminte a criticei, încântată, să se oprească asupra unei opere de-o valoare reală. E vorba de Sisif, personaj mitologic admirabil redat de Omer, asupra căruia Magre face anumite de om. Sisif o înfruntă, dar moarrezerve. Fiul lui Eol, tâlhar crud și hrăpăreț, osândit să rostogolească vecinii o stâncă, ne apare în drama lui Maurice Magre, ca un rege puternic în luptă cu zeii. Cu mult înainte de Epicur și de Lucrețiu, el proclama inexistența zeilor afirmând că Olimpiai și Infernul există numai în conștiința noastră. Uranus urmărește pe Egina, frumoasa fiică a unui rege vecin. Sisif îl desfide și o răpește înând’o sub ocrotirea sa. Intr’adevăr Uranus nu reacționează, dar trimite Moartea să-l răzbune. Moartea apare sub zidurile cetăței lui Sisif, în fața cărora, acesta înlănțuise o leoaică pe care o hrănea cu carnetea îi apare sub chipul unei femei cochete, care lăsându-se ademenită de curtenia regelui, cade prinsă în lanțurile leoaicei. De-acum nu mai există moarte! Toată omenirea care a perdut atâtea ființe, vine s’o blesteme și s-o lovească în vreme ce Glaucos fiul lui Sisif se îndrăgostește și e iubit de Egina, fecioara răpită de tatăl său, zeului Uranus. De aci începe conflictul banali, care redevine nou și interesant prin fericita tratare a poetului dramatic. Sisif vestește pe cei din jurul său că pleacă să ucidă fiarele ce s’au arătat prin împrejurimi. Cu chipul acesta, își spune el. Glaucos care are interesul să mă piardă, va desrobi din lanțuri pe Thanatos și voi muri. Glaucos nu cutează să-și ucidă părintele, dar încredințează unei femei, Tyra, părăsită de Sisif, cheia lacătului, care strânge lanțul în verigele căruia se chinuește Moartea. Sisif moare. O învoială între el și Pluton îl îngădue să revină pe pământ, unde sub strae de cerșetor își cercetează palatul și află că fiul său îl înșăla de multă vreme cu Egina. Vrea să-l omoare, dar e oprit de sufletul părinților și al strămoșilor lui cari au părăsit infernul odată cu el. Ideea care conduce firul dramei, pare a fi, că moartea e necesară vieții; că nu trebue să te revolți împotriva ei, ci dimpotrivă, fericirea celor cari trăesc naște din renunțările generațiilor trecute. Legea firei cere pentru ca să evolueze omenirea, o succesiune de sforțări ale fiecăruia, deoarece fiecare generație e nevoită să se sacrifice pentru fericirea generațiilor care urmează. Piesa reprezintată cu un lux de montare și jucată în atenția încordată a spectatorilor, are ca prim interpret pe de Max. ian vară Teatrul Național sub priceputa și inteligenta conducere a lui Victor Eftimiu și-a readus publicul de odinioară. Îndepărtat cu atâta cruzime de trecutele direcțiuni. a de semnalat fericita serie a comediei lui Shakespeare: Noaptea Regilor un mare succes de punere in scenă al d. P. Gusty și a piesei lui Mirbeau Banii. Saptămana aceasta am avut reprezentația de retragere a d-lui P. Sturza. Domnia sa se retrage din societatea dramatică, dar nu din teatru, își continuă rodnica sa activitate la Teatrul Regina Maria. Se repetă două piese originale: Gaii de Sabara și Moartea Cleopatrei de M. Pascana Compania Dramatică Bulandra a repurtat un strălucit succes cu Păianjenul“in care debutează d-na Tantzi Cutava-Barozzi un prețios element de comedie fină și discretă. Se repetă Hoții de Schiller și Kilei de André Picard. La Paris se așteaptă cu nerăbdare prima reprezentație a piesei lui Bataille: L’Homme à la rose. A căzut un mare zgomot noua comedie a lui Capus: Ba Traversee. In schimb Les Deux Ecoles a aceluiaș autor s’a reluat cu succes la Comedia Franceză. Mare succes a avut Je faime de Sacha Guitry. E o piesă pe care n’o poate juca decât autorul impreună cu soția sa Yvonne Printemps. Cinci acte pline de humor și de spirit sănătos. O înlănțuire de scene, care nu alcătuesc o piesă, dar la care petreci și de la care pleci mulțumit. Fiindu-i teamă, ca nu cumva publicul să nu înțeleagă acest nou „marivaudage“, Sacha Guitry, care e un mare farsor își indice piesa cu următoarea replică : „Dacă un autor s’ar gândi să pună pe scenă astfel de lucruri, riscă să fie fluerat!“ Publicul a râs, a spus: așa e! și-a venit și a doua zi să aplaude pe Sacha care e Verfant gata al Parisului’