Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1922 (Anul 3, nr. 71-75)
1922-04-02 / nr. 71
sew a in-;.mjL in—no. n oonnATno,, / Sr ONDATOK1: ț AL. V. tSELOittAN *,»8t 18SV C0H8T. MILlE 488*—<920 B tel Eacmplarrt tn t»f> 4 Lei Ex- in străinătate Chib ThícS 2 HirlTi 1922 Literar = și Artistic FONDAT in 1893 re Pâsipe agea di@ age I Pornat odată pe calea cea bună spre care ne-a îndrumat „Universul", și cuprins de temerea, ca du cumva să mâncurc cu vre-una dintre cei ,de origine orientală”, am luat în mână numărul de la S Martie al ziarului „Universul. Primul articol e publicat sub Othd „Alegerile de la Senat”. Acest articol începe cu vorbele Rezultatul alegerilor dela Senit". Pe pag. 7 stă tipărit Rezultatul alegerilor "t Senat". Am stat pe gânduri și m’am întrebat: cum © bine ? — Jelii’, ,de la" orî „te" ? Tocmai în numărul de la 9 Martie am găsit pe pag. 7 . Rezultatul alegerilor de Cameră”. Dau cu socoteală, că nici această a patra formă nu e bună, căci după priceperea mea alegerile se făcuseră ,pentru" Senat și Pientru Cameră". S’ar ?mai fi putut zice și „alegere de senatori" orice deputați". Un lucru e neîndoios : ca dintre aceste șase foame una singură poate să fie bună și că nu ne șade bine noină Românilor să nu fim bine dur miriți, care anume e aceasta; în acelașî articol am dat peste vorba ,„imimăritelor”. Pe cât știu, Românul nu ,sinte", ci „simter” și pluralul substantivelor terminate în Jnt” e în Rnte", — ,morment-morminte", — așezământ-așezăminte”, — „vărsâmânt-vărsăminte", deci și ,imsțâmănt-simțăminte". Excepțm ne fac numai substantivele ca „pămient” (pământuri) și neologismele neasimitete ca ,element’ (elemente) ori „faliment” (falimente). Pe aceeași pagină (col. 4) găsim „chestia lucrătorilor fără lucru constitue o chestie vitală. Ambele chestiuni, etc.” Cum ajungem de la singularul „chestie” la pluralul „chestiuni” ? A tăiat cel ce va fi tăiat coada vorbei „chestiune’ pentru ca să-i poată iatra mai ușor în gură apoi, când să-i facă pluralul, i-a venit greu să zică „chestii”. * *• ■» Alta-mai și mai. Tot pe pag. î mai găsim (col. 1) genitivele articulate "xelncrederii", „străinătății și „înlesnirii”. De aici rezultă, că substantivele feminine terminate nu au genitivul nearticulat, deci și pluralul îi tr — vulpe, acestei vulpi, câteva vulpi, iar genitivul articulat în V, — vulpii vreme. Cu toate acestea pe același pagini găsim —tărărămei disordite( deschitcrei păcii, fea și tărm ! ) De unde și până unde această deosebire ? / Deoarece la „Universul” U sunt ziariști de origina orientală , nu ne rămâne decât să le trecem toate în socoteala ușurinlței și a lipsei de disciplină intelectuală. Maî e tot pe coloana’ntâiî vorba despre disordinea, „în care ne găsim mai ales de după răsboi încoace", iar pe coloana a patra e vorba despre necunoașterea datoriilor dinainte de răsboi. Încă mai învederat iese ușurința la iveală în fraza (col. 3) „D. Nincici, ministrul de externe al Iugoslaviei a sosit aici, venind de la conferința avută la Presburg cu Beneș, spre a face o visită ministrului de externe al Austriei”. Așezând vorbele cu bună chibzuială, scriitorul ar fi zis : „Venind de la conferința avută la Presburg cu Beneș d-l Nincici, ministrul de externe al Iugoslaviei, a sosit aici spre a-l face ministrului (cazul al treilea) de externe al Austriei o vizită (cazul al patrulea). Tot așa pe col. 4 se zice : Franța a adresat o notă memoria guvernului britanic, prin care expunea motivele, etc. Cu bună rânduială s’ar fi zis : Franța a adresat guvernului britanic o notă, prin care expunea, etc Toate aceste sunt nimicuri, pe care publicul cititor le trece cu vederea, dar nimicurile de felul acesta sunt multe și lucru triste tocmai, că ele sunt trecute cu vederea. Dar pentru ca nu cumva cei de la „Universul" să se plângă, că sunt prigoniți, să luăm exemple și dintr ale altora, care nu sut de origine orientală. In numărul de la 8 octombrie 1921 al revistei „Sburătorul Literar" unul dintre marii măiestri ai scrisului românesc publică sub titlul figurinei’ o dare de seamă, în care ni se spune, că ,în pădurea seculară a retoricei se prăbușesc arborii venerabili ai locuților vetuste”. Tot acolo mai citim ,simulacrele sensibilităților în cercetarea morbidă”, „candoarea ignoranței", precum și frasa : „In agresiunea generațiilor literare spre deveniri anticipate, în desolidarizarea cu trecutul dusă până la discontinuitate, în simulația universală a unei sensibilități deferite, R. Cosmin stă înfipt ferm în locul comun și banal, cu o seninătate ce-l ridică deasupra promiscuității. Cam la fel e scrisă întreaga Jrngurinți’, și se pune întrebarea, între cele vrei-o douăsprezece milioane de Români câți oameni se vor fi găsind, care sunt în stare să'nțeleaga scrisa marelui măiestru. Nu mai e aici vorba de ușurință, ci de cea mai deplină lipsă de bun simț literar. Până chiar și meșterul lăcătuș, care e în adevăr ,de orgine orientală”, își dă seamă, că are să vorbească în limba acelora, la care se adresează. Creatorul de „Figurine" scrie într’o păsărească, pe care n’o înțeleg aici Românii, nici Francezii li se adresează, precum se vede, numai celor deprinși apoi limba românească folosindu-se de vorbe franțuzești nepotrivite cu felul de a gândi al Românului. Franțuzismele de felul acesta „stropșesc” grabî mai rău decât cele constaltate de „academicianul” de la „Universul” ori de Părintele Archimandrit Scriban. • # • * Un alt fruntaș literar publică în același număr al aceleiași reviste sub titlul „Vedenia” un fel de schiță. Chiar la’nceput e vorba prin albastrul ei verzui, 92) e vorba de apele Uni lac, de o mare, care farmecă ear ceva mai jos (pag.te și verzui" ale unui Csűre va t£ ifcS «jümr.MMs stagukru! mute calmului (albastru verzui), cât și pîuza) femininului (apele verzid). Tot acolo (pag. 91) Imperfectul verbului ieș?’ este „eșam”, iar viitorul verbului ,ămâne cd’ e „v«frâmând’. Ni se mai spune „băteam drumurile între strada Grădina-cu-cal și Institutul Diaconeselor, unde soseam dimineața și ne întorceam pe înserat". „Drumul nostru era zilnic același, ni s’a spus (pag. 90) , cum putea deci să bată ,în mustUe” ? Ni se mai pune apoi întrebare : Cum se face, că ^le’nserate" sdntorceau" tot unde sosla dimineața? Tot acolo (pag. 90) ni se spune „muream de râs de mutrele tuturor, zăbovite în urma pașilor noștrii". Unsprezece vorbe mărunte, asupra cărora s’ar putea scrie o’ntreagă carte. Se zice fără’ndoială, mor de râs". Se zice și Rici de mutra ciduri’. , Nu suntem cu toate aceste deprinși a zice ,/nar de râs de mutra cuiva”. Vorba *zăbovite’ apoi e un participiu trecut, care aici e’ntrebuințat ca atribut pe lângă ,mutra. Nu suntem înse’n stare să ne dăm seamă, ceva să zică ,/mure zăbovite", și încă mai puțin suntem în stare să ne dăm seamă, cum pot mutrele să fie zăbovite în urma pașilor” — cuiva. Nu mai înțelegem apoi, de ce atributul ,zăbovite?’ a fost despărțit cu virgulă de substantivul ,nutrd’, la care se raportă, — mai suntem deprinși a pune atributul calificativ ,zăbovite?’ mai aproape de substantiv decât pe cel determinativ tuturor, deci ni mutrele tuturor zăbovite, ci mutrele zăbovite ale tuturor. • • * Alte. Se zice In românește pacel om" și ,/nea temed*. Dacă facem însă inversiunea, suntem nevoiți să articulăm substantivul și să adăugăm la pronume particula a: „omul acela" +1 fern ca aceea. (în loc de aceaa). Regula generală e, că particula a se adaugă la orișicare pronume așezat, prin inversiune, după substantivul, în care se raportă : aceluia, aceleia, acestuia, acesteia, cărate, căreia, cărora, multora, altora, deci nu ,/murele tuturor", <ă mutrele tuturora. Tot așa pe pag. 91 găsim Behorde tuturor ’ în loc de tuturoru”. 1 Dăm deci cu socoteală, că autorul a voit 8<f spună, dă fetele acelea murlau de rîs văzând sucrete vutuor celor ce zăboviau uitându-se după ele In tot cașul ,/toștri’ nu cu doi ii, ci cu und singul avea să fie scris — ca „ochi negri’ (au ,/tegrîr). Greșeală de tipar nu e, căci și pe ptg. 93 gâsim „sute de metrii” (în loc de metri”). Li-am face atât fruntașului, cât și marelui măiestru o mare nedreptate, dacă n’am adăuga la toate aceste, că sunt mulți scrietorii noștri mai tineri, care cad în asemenea păcate. Iar aceasta nu pentru că sunt, poate, de orgine orientală", nici pentru-că nu știu carte, ci pentru că-și petrec viața d» goană mare și sunt pripiți, ușuratici și lipsiți, ca toată lumea, de disciplină intelectuală. IOAN SLAviei Od iia de Alfred Moșoiu Prietena mea bună, odae de mansardă Am stat ades de vorbă, in noapte, amândoi... încrezători in visuri, mai mult decât in noi Lăsam pe masă lampa in liniște să ardă . .Și ne pierdeam cu gândul in vremea din'napoi.. Nu auzeam nici cântec, nici sgomotul din stradă... Tu te’mâlțai spre ceruri trufașă —o estradă — Păreai că plângi odae adesea când plângeam Și surâdeai când luna aluneca prin geam. Pe ziduri chipuri șterse ne surâdeau din rama.„ Cu ele amintirea simțeai cum se destramă... Trăiai atunci odae ca om și ca poet, Și inimile noastre băteau încet, încet... In fiecare lucru purtai o amintire 0 scrinul vechiu, in care saltar după saltar Purtase odinioara răvașe de iubire Stătea uitat de vreme ca un pios altar,, Și câte, câte lucruri, nimicuri, însemnate De vreme, puse toate de mult la locul lor„, Și le iubeam, căci toate, acolo, resemnate aveau ceva din vraja acelor care mor... ..Când nopți intregi lumina noi o lăsam să ardă, Și ne vorbea trecutul mai mult decât cei noi, Ni se părea, odae tăcută de mansardă, Acolo sus, că lumea ne uită pe amândoi... Alfred IVîoșoiu Chipuri și tipuri lom Manolescu Era veselie și cântece, petrecere și hohote de râs, strigate de bucurie și voe bună. Viața se dădea tuturor concetățenilor acelui oraș, cu gura larg deschisă. Evenimentele zilei și ale anului, lucrurile mici și împrejurările grave, patimile și necazurile, tot ceea ce se înlănțue pe firul vieței, totul apărea printrun ochim fermecat care poleia durerile, care gâdila mizeriile, care înfrumuseța ticăloșiile. Toată lumea chiuia de fericire. Un optimism nestăpânit și inexplicabil, hrănea orașul, care se cutremura în spasm de hohoteisterice. Lumea era veselă, veselă de fericirea aceia care era mare, pentru că era inconștientă și nedestrâmată. Și deodată râsul își poticni hohotele, surâsul îngheță pe buze, veninul amar al umerei tnoleștă fălcile. Aoi se oftează, acolo o fată își plânge necazurile ca șiroaie de lacrimi, femeile țipă și imploră, se jelesc și protestează, bărbații își spun chinul căsniciilor lor pătate de adultere. De ce atâta durere, de ce au înlocuit lacrimile surâsul, gemetele bucuria și chinul fericirea ? Ce eveniment a răsturnat și transformat sufletele și fetele? In clipa aceea s’a născut prințul dutrerei, regele lacrimei, Ion Manolescu. * * * Marmora pe care sculptorul, rămas anonim cu multe genii, a făcut-o să trăiască în Salamina sub trăsăturile lui Euripide, e una din cele mai eloquente măști de expresie. E masca suferinței, masca dutrerei. In cutele fetei, chinul, d-a brăzdat cărarea, necazul și-a sculptat efigia. Marmora mărturisește. Ea spune elegia erotică a unei vieți sbuciumate, piedicile și înfrângerile cari amenință și răstoarnă. Uuzite destrămate de lovituri ascunse și lașe, nenorocirea nepraznică care înfioară și amuțește, nopțile de turburată veghe, zdruncinările singurătatei, jalea nestăpânită care seacă lacrimile, lacrima care picură între gene, rânjetul care crispează fața, durerea care poticnește existenta. Masca suferinței e masca lui Manolescu. Când s’a născut. Parcele au fost foarte aproape de căpătâiul lui. Clothos la trimes pe lume ca să sufere, Lachesis i-a pus să plângă, Atropos i-a poruncit ca să împrăștie durerea.. Și Ion Manolescu a trebuit să leasculte, căci aceasta era plămădeala sufletului său. Durerea nu e un aliaj mai mult sau mai puțin hibrid de toane și de sugestii, nu e execuția unei comande sau realizarea unei necesități, durerea e de esență lăuntrică, profund, umană, exclusiv sufletească, Ion Manolescu știe să exprime durerea pentru că în sufletul lui această coardă există și vibrează. Dacă in glasul Iul jalea se sbate Intrun gemăt și moare intr’im sughiț, e pentru că nu sufletul M chinul și-a desfășurat aripele-i negre. Durerea lui Manolescu nu e cerebrală: e sufletească. Gemătul Iui înduioșează, zdruncină, cutremură. Se vorbea odată de „un cir de Mounet-Sully” Se mai spune încă ,me larme de Sarah, Trebue sa fie zică și ,un gemăt al lui Manolescu” "X”X* O Duminică ploioasă de toamnă, un teatru infect de provincie, o piesă anostă, un ansamblu imbecil, un public idiot. Și era urbedă seara aceea de toamnă și spectatorii mai sau chip ca de obicei și mai dornici ca niciodată să-și descrețească frimțile. Dar joacă Manolescu. De abia a apărut pe scenă și publicul se uita ai uimire spre a fi: „Cum n’o să râdem zistă seară ? Păi, d’aia am venit noi la teatru !” Nu nu vor, râde, căci joacă Manolescu. Chiar dacă cuvintele nu-și mai găsesc rostul în viață, în spatele lor e sentimentul care trebue să învingă. Piesa, dialogul și vorba nu e decât un prilej: joacă Machia1 Spectatorii ascultă și tac întâi tăcere resemnată, apoi din stimă, în cele din urmă din admirație: Ion Manolescu a reușit să-i convingă sa renunțe pentru câteva clipe la preocupările lor zilnice. Manolescu are bănuieli, au și el. Manolescu se zbate, se zbat și el, Manolescu plânge, șuieră și el, Manolescu suferă, plâng și el, Manolescu moare, mor și el. Apostolul a știut să propovăduiască: toți spectatorii sunt adepții lui. Cu ochii roșii, abătuți și muți, Ies din teatrul în care au venit să petreacă. Ion Manolescu i-a lovit drept un Inimă, le-a smuls fiorul care mocnea ascuns. Și era intr’o Duminică ploioasă de toamnă, intri un teatru infect de provincie, in care cu un ansamblu imbecil se juca o piesă anostă. Dar juca Ion Manolescu... REFREN „Expresionismul“ (Răspuns prietenesc d- ui Emil Isac) * Eminentul meu confrate Emil Isac tml adreseorii o scrisoare „prietenească“. De obicei când te adresezi cuiva „prietenește“ vorba ta ascunde în înțelesul ei un fel de dorință. Prietenește te sfătuesc, să nu te amesteci un cutare chestiune pentru că n’o Înțelegi !“ Cum acesta ar fi rostul „prietenescului“ gest al mult talentatului nostru poet. Primesc tot „prietenește“ această agreabilă dojană și tot „prietenește" mă Încumet să dau acest răspuns. -x- * -XAm afirmat că în haosul de după război, alături de umanitarismul, care era firesc să se ivească, ne-a fost,dar nouă — generația sacrificată — să asistăm la un nou curent în literatură, numit „expresionism“ ! Până mai ori în limba și literatura românească am fost feriți de influența noului curent, care părea să se oprească la granița dinspre apus. De când cu reprezentațiile întocmite de un regizor german, ne-am pomenit cu expresionismul în plină Capitală și cu câțiva inși, pe care nu l bănuiam, susținând curentul și manifestând o bucurie fără seamăn trâmbițând triumful lor. Am asistat la reprezentația „expresionistă“ a unei piese de Strindberg, am întrebat pe cel care triumf ‘iau să-mî spună la ce constă noua n ruiesvnte artistică și nimeni n’a fost in sare să al explice precum nimic n’am priceput din felul cum actorii cu care «ma obișnuit au interpretat o piesăS din cale afară de deprimantă. Așteptam răspunsurile altora, când iată că Emil Isac îmi făcu cinstea să se ocupe de ignoranta mea nedumerire. Din nenorocire, însă, nici Isac nu mă lămurește, înțelegeam să mi se spună : „ești greșit; vino să-ți explic și dacă ești de bună credință, ai să pricepi imediat !“ Dar Emil Isac mă socoate ca săturat de somnul pe canapeaua strămoșească, dornic de o revoluțiune a gândirii și grăbit de a face pasul spre desorianta Uzare. In această privință suntem de acord- Gândirea evoluează, cu dânsa evoluează și arta. Tradiționalismul in artă înseamnă înăbușirea talentelor ce se ivesc. In literatura, ca și în teatru cerem să se deschidă porțile ca să pășim mai departe, să se deschidă ferestrele ca să ne scăldăm privirea în alte orizonturi. ..dezorientalizarea“ o cerem cu toții. Se pune insă o condiție. Nu înțeleg să rup cu tradiția încălțându-mă cu jiletca și punându-mi manșetele în cap. In loc de pălărie. Dacă nu găsesc nimic cu care să-mi înlocuesc ghetele și pălăria, ceva care să se potrivească gustului, bunului simț și gradului meu de cultură, rămân la ghetele galbene și pălăria de pac, vara, la ghetele negre și pălăria tare iarna înțeleg evoluția când ea e firească; admit chiar revoluția când pornește de la o nevoe sufletească sau socială, dar nu admit să mă amintesc pe simplu cuvânt, că nu mai vreau să semăn cu tata mare ! Aci stă toată discuția și de aci pornește nedumerirea mea - ! * * «■ .Expresionism“? Bine. In ce constă expresionismul ? Cu ce ajută el civilizația și care este aportul lui la cultura omenire!. Știm ce a adus romantismul când Victor Hugo a lansat vestitul manifest din prefața lui „Cromwel“ și mai cunoaștem înfrângerea aceluiaș romantism când naturaliștii I au desființat, — vreau să știu acuma ce este „expresionismul“ și care este formula pe care se întemeiază când ne cere să-l admitem. In Germania, leagănul expresionismului, expresioniștii sunt,obiectul batjocurei obștești. Emil Isac ne spune că ar fi ,.un ,impuls de revoluțiune a gândirii“. Foarte bine. In ce constă revoluțiunea sau mai bine zis, ce trebue să fac eu ca să spun... cumi-am revoluționat gândirea? Un alt mare pontif al expresionismului, criticul dramatic al Revistei Vremii, explicând teoriile regizorului german, musafir al Capitalei, ne spune că ar fi vorba de o succesiune de situațiuni țipe, iar mai departe rămâne extaziat în fața neprecizărilor din „Niu“. • Neprecizarea aceasta se poate urmări până diin denumirea personaljului : el, poetul, tatăl, mama. Pe o prietenă a lui Niu o chiemă: doamna din squarul Victoria. Unde se petrece acțiunea? Afirmarea unor asemenea copilării, dovedește cu prisosință naivitatea în care bălăcim, pentru că h’am decât sa iau „Paznicul de noapte“ al lui Sacha Guitry și să scriu : Neprecizarea aceasta se poate urmări până fi in denumirea personaftilor: ea, piciorul, primul invitat, al doilea invitat, servitoarea. Pe prietenul ei îl chiam d: amantul, bătrânul! Unde se petrece acțiunea ? De acum zece ani, Sacha Guitry era expresionist, ■ff -x- * înțeleg, dragă Emil Isac, că nu ne putem împotrivi evoluțiunii firești a teatrului; înțeleg ce a făcut Antoine și ce face acuma Reinhardt, dar ca să admit decoruri strâmbe și oameni ce se schimonosesc pe scenă, numai pentru a mă pretinde în curent cu progresul, este prea mult. Să rămânem sănătoși, chiar de ar trebui să murim de bătrânețe pe canapeaua strămoșească "Aidi Herz Vezi „Adevărul Literar și Artistic“ No. 70,