Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1922 (Anul 3, nr. 85-88)

1922-07-09 / nr. 85

„ADEVERII”. LITERAR ȘI ARTISTIC« Barbișonul lui Sterian... Deschizând ușa cafenelei, Gogu Nenițescu se opri în prag, nehotărât, rotindu-și privirile împrejur. Atâta lume și nici un cunoscut! $ . . . . _ Era a­ducea cafenea în care snfera, iscodind zadarnic fi­gurile de pe la mese. Nimeni, nici aici... Ce era de făcut să se așeze singur la o masă ca să-și bea cafeaua, asta putea s-o facă și acasă, în odăița lui strâmtă de burlac. Dar acuma, fiindcă intrase­ră cu câți­va pași în direcția unei mese libere ceva mai la o parte și atunci abia deduși, îndărătul unei gazete larg deschise, un demn cu ochelari, cufundat în citire. — Poftim, e Sterian de la Casație, se bucură­­. Și strecurăindu-se ușurel printre mese, se apropie de cu­noscut cu mâna întinsă. — Ce mai faci, Domnule Sterian ? Ce la tresări, cam speriat, bulbucându-și ochii sub ochelari. — A ! Domnul Nenițescu... Mulțumesc, bine. Uiste citesc gazetele. — îmi dai voe ?, zise Gogu așezându-se. — Poftim. . — Ha, nu te așteptai să mă vezi ?! Nici eu. Da-mi pare grozav de bine că te întâlnesc. Inchipuește-ți, domnule, am cercetat toate cafenelele fără să dau de-o mutră cunoscută. Tot altă lume. A năvălit provincia pesemne. Noi bucureștenii suntem străini aici. Și eu, domnule Sterian, să-ți spun drept, dacă intru într’un local, o fac numai ca să întâlnesc pe cineva, să schimb o vorbă, două. Altfel eu nu.... Se opri la mijlocul frazei, băgând de seamă că prietenul, în loc să-i împărtășească bucuria, părea mai degrabă necăjit de întâlnirea asta neașteptată, își afundase din nou capul în gazetă și dtea încruntat, cu buzne încleștars. Dar Gogu nu se tulbura ușor. — O îl având vre-o supărare bietul. Câte n’are arma! Totuși tăcu. Un chelner trecu'Tiâtt cu șervetul Suturând «ub brațe ■— O cafea, băete ! —­ Vine! Cafeneaua gemea de lume. O larmă se ridica împrejur, umplând încăperea largă. Vocile, râsetele, clinchetul pahare­lor se întretăiat­, se ciocneau, se contopeau într-o învălmă­șeală asurzitoare a început, cu care se deprindeau îndată. Gogu se gândea sorbindu-și rar cafeaua. Stau un sfert de ceas și mă scol. JVKSÍ duc să văd și­­ Boulevard. Prea mă plictisesc aici. Prietenul citea înainte. In fund, pe o estradă, orchestra își pregătea viorile, țipând note răzlețe- Trecu sfertul de ceas, „încă cinci admute“, se gândi Gogu: „Să ascult măcar un cântec". Dar chiar atunci, aud glasul lui Sterian, hi­dosul gazetei care-1 acoperea pe deantregul. — Ionașcu ! A murit Vasile Ionașcu ! Gogu crezu nimerit să apuce prilejul de vorbă : — Care, magistratul !?! zise el într’o doară, chibzuind că poate să fie un coleg al prietenului. — Ce magistrat ?, Nu-i magistrat. Ionașcu, un moșier din Vaslui.­­.­ .. Și ca să ducă ca orice chip vorba mai departe : — Erați prieteni buni??! — Aș ! L-am cunoscut de mult, sunt vre-o cincisprezece ani... Acuma, el poate nici nu m­’ar mai fi cunoscut... Și to­tuși, — adaogă el râ’pentru sine. — pentru dânsul nu am făcuți atunci un mare sacrificiu..­. — Hei, aftă Gogu cu înțeles. Așa-s prietenii... Recunoș­tință, azi ? — Stai, nene, n’o­rma așa, râse celălalt. Sacrificiu, vorba vine. Mi-am sacrificat pentru el doar barba, o frumusețe de barbă de altfel. — Cum așa ?­ făcu Gogu interesat de alinelea și trăgând în acelaș timp cu șiretenie gazeta din mâna lui Sterian. Acesta stătu o clipă, sorbi cât mai rămăsese în paharul cu bere și zise. — !osta-i o istorie pe care n’am spus-o nimănui până a­­cum. Dar în sfârșit... In acelaș timp se gândea . Limbajul ăsta e în stare să mă piseze până diseară- Cum nu vreau să mă scol — unde să mă duc ? — și nici nu-1 pot alunga, hai să-i povestesc mai bine în­­­tâmplarea asta care-mi stă de mult pe inimă. — Dar însfârșit, urmă eu fiindcă ești curios, fiindcă Io­nașcu e mort și fiindcă e­ atâta timp de-atunci... — Spune, domnule Sterian ! — Iată. „Când a fost să mă înainteze președinte de tribu­nal, m’au trimes la Vaslui, unde era joc vacant. Eu, cum știi, sunt bucureștean și până atunci. izbutisem, mai cu noroc, mai cu stăruinți pe ici pe colo, să fiu ținut numai în Capitală. Acuma nu se mai putea. Ori în provincie, ori demisia. M’am gândit, m’am răsgândit și în sfârșit am spus hotărît nevestei să facă bagajele. Da’ eram amărât și plecam cu o jale de parcă mer­geam să mă ’ngrop în fundul Saharei. De-atâta îmi părea bine, că un frate al meu pe care nu-l vedeam cu anii, avea de câtva timp afaceri prin Vaslui. Ce anume afaceri, n’aș fi știut să spun. Auzisem, așa nelămurit, de o întreprindere la care își bă­gase vre-o două sute de mii de lei și de oare­cari neînțelegemi cu asociații lui. Mă bucuram , avem să ne vedem mai des. în­colo mi-era inima îndoită. Tot drumul n’am scos o vorbă. A­­bia când am ajuns, m’am mai înviorat. De la gară chiar, mi-au plăcut străzile îngrijite, casele albe, curate, strada Mare fiind de lume pe la răspântii... O să fie bine, mă gândeam. Și chiar în ziua ceea, după dejun, am lăsat pe nevastă în zorul despa­chetatului și am pornit să dau o raită prin oraș. Pe drum, mi-aduc deodată aminte că la liceu la Sava, am avut, colegi în clasă cu mine, cinci băeți din Vaslui. Mi-i aminteam și de nume : unul Matees­cu, un vlăjgan care se ținea numai de pozne, altul Popa, un băiat slăbuț, cu ochelari, apoi Dobrescu, sau Dobreanu, coada clasei... Din toți, mă gândeam, doi sau trei desigur că nu s’au înstrăinat. Am să-i întâlnesc. Dar i-aș mai cunoaște oare ? Deodată, cum intram pe poarta gradinei publice, văd un individ care trecea pe lângă mine, că se oprește­ scurt și-mi întinde mâna. 1 . — A ! Sterian ! Ce mai faci ? Când ai venit ? Eu, furat de gândurile mele, mi-am închipuit numai de­cât că era unul din foștii colegi. întâi mi-a venit să-i spun : Te­­ cunosc prietene, am învățat doar împreună, dar uita te, nu-ți mai știu numele. Insă mi-a fost rușine. El cum mă cunoscuse dintr’odată ? De­numirea mea, mă gândeam, o fi aflat din ziare, dar de cunoscut mă cunoscuse singur. I-am strâns și eu mâna cu putere și i-am răspuns vesel: — Bine mulțumesc. Azi am sosit- îmi pare foarte bine că te intâlnesc. Și văzând că poartă ochelari, mi-am zis : Trebue să fie Popa. Insă figura lui nu-mi spunea nimic. — Și mie-mi pare bine, zise el. In­chipuește-ți că eram să trec fără să te cunosc. De o lună de zile de când am început să port ochelari, nu mai disting bine figurile pe stradă. Iar iară ei, mi-e și mai greu. De-o lună de zile­­ îmi zic eu. Atunci nu-i Popa. Și nu-i nici Mateescu. Acela era de pe-atunci cu o palmă mai înalt. Poate-i Dobreanu. De­sigur că din cauza ochelarilor nu-1 re­cunosc. Fără sticlele acelea trebue să aibă altă înfățișare. Și ce-mi dă prin gând: — N’or fi bunii oepetari, amice. Dă-mi-i puțin să-i văd, că va mă pricep. «? Și pe chea eî scotea, nu îi priveam iscoditor. Un obraz și b­asm stufpase, nas corodat, un chip destul de expresiv, de altminteri, pace! M’am făcut atunci că privesc cu deamănunul ochelarii de calitatea cărora habar n’aveam și l-am spus dându-i înapoi. Sticlele sunt bune. Iți trebue însă un număr mai mare. Mergeam acum alături pe aleea grădinei când văd pe a­­micul meu că se răsucește scurt spre mine și-mi spune cu un aer mustrător: — Știi, domnule Sterian, că n’ai avut dreptate să mă com­bați în ședința din luna trecută. Am rămas trăsnit. Ședință ? Așa­dar un magistrat ? Luna trecută și eu nu-mi aduc aminte ? Ce-i cu mine ? îmi sfrede­leam creerii cercând să aflu și-mi venea să-i țip în ureche : „Cine ești domnule ■?“ Dar m’am stăpânit, mulțum­indu-mă să-l privesc încă odată lung și cercetător. — Da, da, urmă el. Nu te uita așa ciudat la mine, îmi pare bine că te-am întâlnit ca să-ți lămuresc cum stă chestiunea. Ai să vezi că n’ai dreptate. Și începu să vorbească iute și aprins la față depre un drum de fer, despre niște acțiuni vândute, despre nătângul cutare. Pe măsură ce el se înfuria, eu mă linișteam. In sfârșit mă luminasem. Necunoscutul meu nu era nici Dobreanu, nici vre­un magistrat, ci un vasluian cam miop care mă confunda cu frate-meu. Atunci abia mi-amintit de asemănarea ce-o gă­sea lumea între noi, asemănare ajutată încă de un barbizon a la Napoleon pe care-l purtam amândoi la fel. Bine, mi-am zis, să-i spun și scap de îndată. Tocmai dumnealui intrase într’o argumentare amănun­țită a cheltuelilor care eră necesare pentru bunul mers și pro­pășirea, etc... când l-am întrerupt: — Uite, domnule, aș vrea să-ți spun, ascultă-mă... Dar el mi-o tăie scurt: — A! Știu ce vrei să zici, ca ,adică ar putea merge și așa... Ei nu, dă-mi voe să-ți demonstrez... Și se porni pe un ton ridicat și cu gesturi largi reari voiau parcă să răstoarne toate obiecțiunile ce le-aș fi făcut. Alte două încercări de întrerupere nu le­,­>utut manifesta de­cât prin două monosilabe repede gâtuite de vocea mereu mai furioasă a convorbitorului meu. Și, atunci m’am resemnat. Am ascultat aproape jumătate de ceas un discurs întreg din care am înțeles doar că toți oa­menii din orașul acela erau niște pungași; începusem a com­pătimi pe bietul frate-meu de capcana în care intrase el cu cei două sute de mii de lei ai lui, dar mă mai consolai că are totuș parte de un asociat cu tovarășul meu care, după spusele lui, era mai imaculat de­cât arătătorul ce-l tot vântura în sus. Așteptam aiurit sfârșitul potopului de vorbe ca să-mi pot lua rămas bun, când domnul Ionașcu — i-am aflat pe urmă numele — mă apuca de un nasture de la sacou, mă opri pe loc și mi se răsti: — Ei, acum când te-am lămurit, spune, mai poți da drep­tate lui cutare, nu-i așa că consimți la propunerea de care-ți vorbii? Eram gata să consimt la orice numai să scap, când mă gândit că s’ar putea ca fratele meu să fie de altă părere și să-l bag în cine știe ce bucluc. Dacă i-aș spune acum cine sunt ?. Dar mi-am închipuit imediat mutra ridiculă ce-am s’o fac când el va izbucni, enervat: „Bine, nene, atunci de ce mă lași să vorbesc ?“ Stând astfel în cumpănă o bucată de vreme pe care el o interpretă ca o matură gândire, mă hotărât să evit ridicolul. Am făcut un gest din umori care nu însemna nici da, nici nu și am rostit ,tărăgănat. — De», domnul meu, din punctul dumitale de vedere, bine­înțeles... Dar, dar... M’am oprit, simțind că-l supăr. — Biinee ! zise el atuncea, apăsat. Și schimbând vorba : — Dar pe Marinescu l-ai văzut ? — Nu, răspund eu, sincer de data asta. — Atunci, nu știi, n’ai aflat nimic ? — Nimic. Mirat de liniștea și lipsa mea de curiozitate, domnul Io­nașcu mă privi­ lung și nedumerit. Eu am plecat ochii, stingherit de privirile lui, ca un hoț prins asupra faptului. Așteptam a­­tunci un trăsnet sau o minune. Dar el: — îmi pari mai slab, schimbat. N’ai fost cumva bolnav ?. Intr’adevăr, fratele meu era mai plin la obraz. — Da, da, mă grăbit să răspund aproape vesel. Nici acuma nu mi-i bine. Trebue să mă întorc acasă, scuză-mă. Și i-am întins mâna. N’am făcut cinci pași și m’aud strigat înapoi. — Domnule Sterian, uitam să te ’nteb. Aud că ne vine la tribunal un președinte Sterian, sunteți rude ? — Da, am răspuns roșind puțin. E chiar fratele meu. — Așa ? îmi pare bine. In sfârșit, ne-am despărțit. Eram enervat la culme și-mi făceam mii de mustrări. Nerod, dobitoc, să lași să vorbească în pustiu peste o jumătate de ceas un om care mâine te va re­cunoaște și va povesti tuturor istoria, în mijlocul hohotelor de râs ! Iar poimâni toți aprozii și-o vor șoșoti unul altuia cu palma la gură ! In provincie, mai mult ca ori­unde, totul de­pinde de prima impresie. Dacă de la început îmi ese vorbă că sunt ticnit, unde-i autoritatea, prestigiul meu ? Ajuns acasă, m’am trântit pe pat, furios. N’am putut sta, n’am putut citi. Am prins a măsura odaia în lung și’n lat. In ascultarea nervoasă de care eram cuprins, îmi treceau prin minte planuri nebunești, să scriu domnului Ionașcu și să-i ex­plic totul, cerându-i tăcerea. (uitam că nu știu cum îi cheamă) să-mi dau demisia telegrafic și să plec înapoi chiar în noaptea aceea, și încă altele... Deodată, cum treceam prin fața unei o­­glinzi, o idee : Să-mi vad barbișonul! Fără podoaba aceia a­­veam să fiu altul. Deși eram convins că bărbuța mea mă prinde de minune, totul n’am ezitat și am sacrificat-o. Țineam să semăn mai puțin cu fratele meu și mai ales cu mine. Ne­­vastă-mea care mă cicălea de mult să mă vâd, a rămas foarte încântată crezând că i-am făcut ei pe plac ! Peste câte­va zile, am făcut cunoștință la tribunal cu domnul Ionașcu. M’a întrebat de fratele meu, pe care, zicea, îl văzuse muște mult. — Da, zic, a fost și a plecat imediat. Era cam suferind. — Am băgat de seamă. Era tras la fată, schimbat. Dar se­mănați bine, pe onoarea mea. Uite, dacă ai purta și dumneata barbișon, și așa cum a slăbit el acum, mai că m’aș confunda !“ Afară se lăsase întuneric. Cafeneaua, luminată de becu­rile electrice, părea mai caldă și mai prietenoasă. Gogu se sim­țea bine, își aprinse o țigară și zise, măgulit oare­cum : — Și n’ai spus la nimeni încă istoria asta ?, — La nimeni. Afară bine­ înțeles de frate-meu care a tre­buit să știe și să nu uite că a fost cam bolnav și că s’a întâlnit într’o zi cu d-l Ionașcu în poarta grădinei publice. — Nostimă pățania dumitale, zise Gogu, bucuros că-i ve­nise rândul la vorbă după atâta ascultare. Uite, tot așa i s’a întâmplat lui văru-meu, anul trecut... Dar, în aceiaș clipă, o zarvă se iscă în cafenea, acoperin­­du-i vocea. Trei țigănuși năvăliseră înăuntru, țipând gazetele de seară. Din toate părțile, zeci de mâini se întinseră spre ei, nerăbdătoare și chemările nu mai conteneau. Când, în sfârșit, larma se potoli, Gogu vru să urmeze vorba : — Văru-meu, tot așa... Dar domnul Sterian, care cumpărase și el o gazetă proaspătă, își înfundase capul într’însa și citea cu încăpățâ­nare „Ultimele știri“, ALICE GABRIELESCU Continuăm cu demonstrațiile în jurul lui Caragiale și a­­pmne cu discuțiunea „sine fca et studio" a studiului d-lui Eug. Lovinescu privitor la acest scriitor: , Că marele dramaturg e original, chiar față de umilul­­ său înaintaș, Vasile Alecsandri, am dovedit-o, cred cu prisosință. Curios ni se pare că — pe deoparte — prin ajutorul a­­cestei metoade, d-l Lovinescu contestă originalitatea lui Cara­giale, iar, pe de alta, spre a-i majora vina, recurge la practi­cele ei, se face culpabil față de sine însuși prezentând, aș pu­tea zice — reproducând, acuzațiunea pe care un ziar liberal din București o publica, în numărul său de la 13 Aprilie 1885 și care se referă la „lumea lui Caragiale“. Vom remarca două coincidențe și o contradicție : 1. Acuzațiunea ziarului liberal n’a fost luată în serios de nimeni , afară de sus zisul critic, care încearcă s-o redove­­deas­că, după ce Titu Maior­escu o răsturnase cu totul . 2. Amândoi acuzatorii se referă numai la comedia „De-ale Carnavalului“, recunoscută, în unanimitate, ca o operă slabă. 3. Contradicție mi se pare faptul de a susține lipsa de ori­ginalitate a personagiilor lui Caragiale — aproape toate luate din Alecsandri — și a vorbi to­tuși de o „lume a lui Caragiale“ și nu de o „lume a lui Alecsandri copiată de Caragiale“. Oricum ar fi, rămâne stabilit adevărul că d-l Lovinescu, cel care vede în Caragiale pe Alecsandri, cade în acest păcat al reluării temelor vechi, fără însă să le dea amploarea eter­nității, cum făcuse cel acuzat cu înaintașul său. * Continuăm prin a ne arăta nedumeriți de metoda criticu­lui contemporan. Deși pe deplin conștient de valoarea lui Ca­ragiale, despre care zice că a avut „darul suveran de a creia oameni“ în timp ce eroii lui Alecsandri „sunt uitați de mult, neridicându-se la valoarea simbolică a?,unnor tipurii. „Caragiale e singurul nostru dramaturg care a dat eroilor săi actele stării civile“ — adică­­ o recunoaștere a valorii su­perioare a marelui poet, de a căreia stilizare nu-i locul să ne ocupăm aici, precedată și succedată însă — curios — de alte judecăți, dacă nu negative și opuse, de­sigur foarte circum­specte. Iată-le : î. „Cațavencu, Pristanda, corni Leonida, Brânzovenescu, trăiesc, însă, închizând îr­­ei note sufletești răslețe, dar având și o flacără de viață ce nu se poate tăgădui“. 2. „Caragiale a înmulțit populațiunea țării noastre cu un șir întreg de cetățeni, reprezentând mentalitatea unei pături într’o anumită epocă“. Așa­dar , personagiile lui Caragiale trăesc, dar necom­plete sufletește pentru că închid în ele „note sufletești răslețe“, sunt vii, dar numai în parte — „au și o flacără de viață“, tră­iesc, dar — păcat! — reprezintă numai „mentalitatea unei pături într’o anumită epocă“ — iată cel puțin trei mari contra­dicții cari sunt dovada cea mai vie de nedumerire a d-lui Lo­vinescu în ce-l privește pe Caragiale. Bine­înțeles că în toată această discuțiune nu mă intere­sează aprecierile pozitive pe care autorul acestui studiu le face , ce urmărim este cu totul altceva : pornind de la idei­a notorie privitoare la genialitatea lui Caragiale, voim să răs­­turnăm, după ce le-am evidențiat, contradicțiile și judecățile negativ-dubioase din acest studiu.­­ Iată-ne din nou în fața a trei, înainte de a trece însă la analiza lor de aproape — relevăm o nouă caracteristică me­todologică care constitue, în acelaș timp, originalitatea criti­cului și a sistemului de critică de care ne ocupăm . Se pare că,— rupând cu trecutul, renunțând, adică, de asta-dată, Ia orice contact cu depozițiile criticii antecedente — d-sa Încearcă o nouă clasficație a operelor literare geniale. Departe de a se conduce, cum mi se pare normal, după tipul literar, pur sau impur, pe care opera mare îl prezintă — d-sa ia ca normă mediul social: cariera, cartierul, gradul de cul­tură, etc., pe care le au personagiile acestor opere. In modul acesta, dintre operele literare geniale, cele mai mari vor fi nu­­­­ai­ acelea din care vom cunoaște lumea regilor și­ a capetelor încoronate. In al doilea­­ rând ar veni operele inspirate din lu­mea miniștrilor, generalilo­r, parlamentarilor, funcționarilor su­periori — rămânând ca abia pe ultima treaptă de genialitate cre­atoare să fie așezate operele în care facem cunoștință cu lumea mahalalelor și a satelor — cum sunt acelea ale lui Ca­ragiale. Această clasificație, pe care, dacă nu în întregime, desigur în ce-l privește pe Caragiale, d-l Lovinescu o aprobă, șuferă de două scăderi : 1. Greutatea de a clasifica profesiunile, „lumile“, cum zice d-sa , și apoi: 2. Imposibilitatea de a contopi toate personagiile unei o­­pere mari — și calitativ și cantitativ într’o singură lume, * * * Bine­înțeles­ că acest sistem critic ne repugnă. Ne vom per­mite însă — pentru a arăta natura motivului acestei repug­nante — să-l urmărim în însăși­­ raționamentele sale. Primul este încercarea cu totul arbitrară de a deosebi poezia de pictură : „Pentru un scriitor nu e tot una de ne zugrăvește un om sa­u o gorilă, cum a­r fi pentru un pictor“ — zice d-l Lovinescu, fără să țină socoteală de cele mai elementare deducții psiho­­logico-estetice. Și deducția . „Lumea lui Ca­r­agiale nu e departe de lumea gorilelor“ pentru că „el a statornicit pentru totdeauna cioburile ce defor­mează ideile timpului“,înțelegând prin aceste „cioburi“ tocmai pe eroii marelui dramaturg. Și mai departe — în mod insinu­ant — d-sa creează o treaptă de opere literare inferioare și acesteia. Ele ar fi acelea — mă gândesc la Gârleanu — în care e vorba despre animale : „Scoborînd câteva trepte mai jos, un scriitor ar putea cer­ceta cum s­e oglindesc frumusețile lumii din afară în mintee a­­ unei maimuțe. La ce cugetă de pildă un cimpazeu dinaintea unui apus de soare ? care e părerea unei gorile scăpate din cușcă despre estetica orașului ?“ și mai jos : „Noi vedem lu­mea cu ochiul nostru , cum o va fi văzând-o însă o m­uscă­ prin miile de fațete ale ochiului său?“ Și concluzia : „Sunt atâtea puncte de vedere nouă, ce s’ar deschide cercetării, dacă am putea pătrunde în conștiința­ animalelor“, însemnează oare că toate­ operele acestea sunt izbite de inferioritate creatoare ? Care­ e părerea criticului de la „Sburătoril“ ? Nici pozitivă, nici negativă — pentru că —f­ tot așa cum am mai arătat-o — studiul d-sale e mereu „în doi peri" — lipsit de curajul unor opinii hotărâtoare, deschise și precise. Caracterul când apreciativ-pozit­iv, când apreciativ­­negativ, când hum­al expozitiv al acestor cercetări — ne duce la încheierea­ de mai sus. 4 * » Care-î adevărul în această chestiune ? Libertatea absolută de inspirație. Pe lângă aplicațiunile subiective — aproape fiecare scriitor are și aplicațiuni obiec­tive. In operele în proză ale lui Emin­escu și în unele nuvele ale lui Delavran­cea — întâlnim meditativi. In alte opere ale aces­tuia din urmă, întâlnim, ca și în Caragiale, lumea mahalalelor, în altele aceea a satelor. Să existe, în însuși faptul acesta, po­sibilitatea unei valorificări? Credem că nu. Poetul, și în ge­neral artistul, indiferent, prin urmare, dacă e pictor sau artist al condeiului, e liber să-și epuizeze materia în orice domeniu, dar­­ mai cu seamă, să se folosească de tipurile, ideile și eve­nimentele care-­ con­stitue fondul, național, să trateze numai acest fond permanent însă în continuă îmbogățire, cu o sin­gură condiți­une : tratarea acestui material atât de inform și, uneor­i atât de disparat în chiar acelaș minte, să fie în așa fel făcută încât să dovedească ușor existența puterii calatoare, a gendluî sau numai a talentului care dă viața rarecțiunilor neînsuflețite, care impresionează, pătrunde, mișcă, atrage. ■» * * Toate operele — prin urmare — cari se remarcă prin a­­ceastă caracteristică, urmare firească și imediată a originali­tății, unității, universalității, omenescului și adâncimii lor, sun­t deopotrivă de mari cu singurele circumstanțe ale tipului și familiei literare pe care ele le reprezintă. 1. In modul acesta, vom deosebi mai multe tipuri de o­­pere geniale : operele geniale clasice — superioare tuturor celorlalte ; operele geniale romantice — pe al II-lea plan ; și în fine , operele geniale realiste, pe al II lea — fără să mă gân­desc la tipurile — parnasian, simbolist, cubist, futurist, impre­sionist sau expresionist — de dată recentă și de durată ne­sigură. Cum stăm cu Caragiale — din acest punct de vedere ?. Desigur foarte bine: opera sa, nefiind nici numai fantazie, nici numai realitate, nestârnindu-ne nici entuziasm, nici desgust de viață, reprezintă la perfecțiune tipul clasic și poate fi alăturată de acelea ale lui : Aristofan, Plaut, Teren­țiu, Molière, Goldoni, cu cari ea se aseamănă în puterea de creațiune și în culoarea sentimentală, dar se deosibește­­ radical prin caracterul specific al comicului său. * * * După considerațiunea genului, familiei și chiar speciei de care fin, operele literare se pot iarăși clasifica. Dacă în fața unei opere dramatice în 3—5 acte, vom pune un monolog sau numai o comedioară, da­că alături de un poe­m satiric vom pune o epigramă, dacă lângă o schiță vom înfățișa un roman în câte­va volume și dacă lângă o fabulă de câte­va versuri vom alătura o epopee — n­u vom fi pe acelaș picior de geniali­tate. „Divina Comedie“ v­a fi, din acest­ punct de vedere,­­creați­une superioară oricării opere lirice geniale da­r de ex­tensiune redusă. Și din acest punct de vedere — I. L. Caragiale, reprezen­tant a două importante genuri — epic și dramatic, și, în ele, a importante familii și specii — schiță, nuvelă, amintire, come­die, dramă, comedioară, monolog — se­­ ridică de-asupra altor scriitori. Dacă a­r fi vrut d-l Lovinescu să-i găsească — cu orice preț — o vină lui Caragiale, ar fi putut-o face comparând­u-i cu creatori de talia lui Shakespeare și­­ scăzându-i pe conside­­rați­unea puținelor opere și, în­­deosebi, a puținelor capo­ d’opere — mai ales dramatice — care-i poar­tă numele. Genialitatea lui Caragiale este într’adevăr desăvârșită ; ea se manifestă însă ca tare numai în câteva dintre operele sale, rămânând ca restul să fie considerat ca opere de talent sau de îndemânare stilistică. Cu alte cuvinte, vom deosebi — în cercetarea și aprecie­rea celor vre­o șase volume rămase de la acest scriitor — trei­ feluri de opere : 1) poetice — acelea care dovedesc genialitatea creatoare; 2) de proză poetică — cele doveditoare de talent (poetice nedesăvârșite); 3) prozaice — d­in care reese mai ales scriitorul. Deosebirea treptată și completă a acestor opere și analiza lor amănunțită este una din obligațiunile generației de azi față de marele dispărut. Eu — nu știu dacă o vomu face ; deocamdată mă mulțu­mesc să determin o viziune mai clară a acesteia în genere, re­ducând una din încercările, care, plecând mărturisit de la neînr­­telegerea ei, mai mult o depreci­ază decât o apreciază. PAUL I PAPADOPOL­ ­ Lumea lui Caragiale ___ de PAUL I. PAPADOPOL Și mai j­os : I vii, la toamnă... Lyei Ne-om întâlni la toamnă iară Pe-aceleași drumuri adumbrite, lungi Pe unde-am fost în Mai­ast­ primăvară. Și chinuiți de doruri îndelungi Noi vom porni din cramă singurei Pe cărăruța strâmtă, ce-a deschis Sub flori de tei, Fâlfâetoare aripe de vis, înlănțuiți vom sta, ca oli, sub nucul De-abia ’nflorea când dragostea ți-am spus — Pe când supui, Va râde, dăruindu-ne butucul Povara lui de poamă ’ntârziată. Tu o să rupi o boabă din ciorchine — Mai roșie ca gura-ți bujorată — Și-asemeni unei amfore prea pline, Noi o vom­ lua pe rând- Sorbind licoarea ei însângerată. Curând Când soarele învins se va lăsa, Știu c’ai să pleci... Și frunze ruginii In urma noastră dacă vor cădea, Pătând Cărarea adumbrită dintre vii... Mi-oi aminti sorbind d’intr’un potir Sculptat cu frunze veștede, streine, De clipa când nedepănatul fir — Ne-a înfrățit cu boaba de ciorchine.­ r George Bueulestpu

Next