Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1922 (Anul 3, nr. 102-105)
1922-11-26 / nr. 105
Pa dFMyO W@a^©gol!®i? Tntr’una din ultimele mele călător!! la Curtea de Argeș (sau Curtea Argeșului, capitala din Argeș, fiindcă aceasta înseamnă cuvântul) am dorit să refacă călăuzit de amintirile eroicei vremi a începuturilor politice românești, drumul pe care acum peste șase sute de ani l-au făcut Voevozii întemeietori, aceia cari de pe Poienari, unde era „Cetatea de Argeș”, s’au coborât la această „Curte” pentru a se îndrepta apoi către Câmpulungul coloniștilor catolici de peste munți. — opera românească substituindu-se așezării străine, mare și capital fapt în istoria neamului nostru. Domnul lui I Basarab cel Mare — căci așa i-ar fi zis bătrânului Basarab — care se odihnește în ctitoria lui din biserica Domnească, drumul lui Nicolae Alexandru, fiul său, care stă, neatins încă de cercetările noastre, supt lespedea simplă din biserica de cetate câmpulungeană. Printre zidul bisericii lui Neagoe, de care s’a alipit barbar cimitirul, cu înfățișare turcească, al germanilor năvălirii și profanării, și îngustul încunjur al bolniței, cu mormântul, pecetluit de marmură neagră și năpădit de buruieni, al lui Lecomte de Nofly se începe calea care duce la Albești și la acea Vale a lui Dan, care pomenește numele altuia dintre Domnii cei mai vechi. Apoi apucăm la dreapta ca să tăiem pe rând muncelele, muscelele care îndată vor da numele lor județului învecinat cu acest istoric Argeș. Dar am avut o călătorie mai singuratecă. Pare că numai amintirile trec la adânci ceasuri de noapte în sunetul zalelor pline de mucegaiul mormintelor, și singurul sunet care rupe tăcerea sacră e al arhaicelor chiote de bătălie ce se întorc din stânca în care s’au oprit acum peste o jumătate de mileniu. Multă vreme nici măcar drumeți țărani, din acei români ai ținutului de întemeiere, uscați, oacheși, o negreață roșietică, de aramă, cari au fulgerări ciudate din ochii foarte negri, cu căutătura cruntă, — neam de neînduplecați ostași, dintre aceia cari clădesc o țară și o țin împotriva tuturor primejdiilor. Să-i vezi călări pe caii mărunți cu traista merindelor la coapsă, ai căuta arcul și măciuca de care au fost copleșiți și striviți ostașii lui Carol Robert, încercând, la 1330, să facă din țara Românească o provincie de hotar a Ungariei regale. Când, la poalele unuia din dealurile care se urcă din greu prin lunecușuri de ploi îndărătnice, din pletele codrilor neatinși, am întâlnit încă un automobil care se înnămolise, îmi venia să întreb pe acest intrus cu îmbrăcămintea ciudată ce caută în dreapta Domnie a stăpânitorului nostru Vodă Basarab care nu sufere în oblăduirea lui decât voinici vițeji și femei frumoase. Singuratecă și tăcută cale. De-asupra. sprijinit pe coama pădurilor, neclintitul coviltir de nori. Nu se desface și nu picură încă; e învelișul trist al măririlor care s’au dus când țara s’a mutat la vale, lăsând în urmă pe ctitorii și apărătorii cei dintâi. Numai la capăt, în Câmpulung, și voiul se va repezi din nou drept ln apele spumegate, vuind a răzbunare și nimicire. Nu bagi de seamă, în această necontenită încălecare a înălțimilor rotunde cu prăpăstuite povârnișuri, când treci de la un județ la altul. Aici, și cu un adaus la Apus, al Vâlcii pline de mânăstiri, dar fără locuri de luptă, e în adevăr o ,.țară”, o singură țară. La Răsărit este Dâmbovița plană, cu drumuri dalde, netede, regiune de adevărată „descălecare” spre odihnă, la Nord dincolo de toată această încâlcitură de păduri, stă păretele de stâncă al Făgărașului, semeț, pustiu, inabordabil. Acolo e cuibul vulturului; aici el își destinde aripile. In valea cu bisericuță, unde se grăbește iuțea apă de munte se lucrează la fierăstrău, și trunchiuri mari călătoresc, negre, mucede, ca niște capete de ipopotami ieșite să soarbă răcoarea. Apoi iarăși, pe lângă casele durate din lemn, cu pivnița supt cerdacul cu stâlpi și înaltul coperiș de șindrilă de-asupra, peste podețele zguduite ori de-a dreptul prin apa râulețului, spre suișul altei culmi între prunii ogoarelor cu belșugul de roadă ca niște mari flori albastre. Ce-o fi așteptând fetele cu fota de roșu și aur, care stau înaintea ușilor de stejar vechiu? Nu s’a întors încă solul de biruință al Măriei Sale ca să le spuie că s'a isprăvit și că în groapa dela Posada sunt lespezi pe care nu pot să le ridice acei ce le-au prăbușit, zac, sfărâmate, oasele episcopului latin lângă ale celui din urmă Secuiu dela hotare . Si de-odată Câmpulungul, de pe vârful ultimei culmi, mi-a răsărit neted și alb, prins de țărmul apei Târgului alergând iute către acel râu al Doamnei, care nu vrea să spuie vechea poveste romantică a numelui său. Dar ca să treci la Dâmboviceni mai e drum. El încunjură înălțimi rotunde, dincolo de care se ascund străvechi așezări male cu »cm? scurte, rugea ca al Mățăului. Se Învârte, se strecoară, șî, dincolo de frumosul sat de moșneni unde păstorește cu glas dulce și cu glumă isteață părintele Cotenescu, ne-am înfundat intr’un aspru și măreț defileu de munte, o cheie de descuiat cu sabie tare se pune în calea întregitorilor de țară. Dâmbovița, venind din sus de la Mătieșul sumbru, trece tulbure în albie de piatră. Durerile cele vechi pe care le alintă sfâșâitul trist al undelor sale nu mai sunt acelea ale vechilor boeri și țărani ieșiți în calea năvălitorilor medievali, ci noi înșine am fost martori îndelungatei jertfe fără noroc de pe coastele Mătieșului unde am îngropat un prinț străin, venit pentru pradă. Morții cari încunjură aici i-am văzut și ne-au văzut, li-am vorbit și m-au vorbit, în împărtășirea sufletului nostru am cuminecat. Sus, In față, pe cărare de căprioare, s’au suit schivnicii la schitul care nu se vede mai mare decât un cuib de pasăre. Jos, un arheolog sapă la temeliile unei mai vechi biserici îngropate. De la un creștet la altul pare că se întinde acea punte udă de lacrimi și cruntă de sânge care e viața acestui neam de luptă și de suferințe. Departe, în acest ceas spre amurgit, la mormântul, din Dealul Târgoviștei, al lui Mihai Viteazul sună clopotele de pomenire. N. XORGA * # * de N. IORGA Optimism Eu nu sunt trist Și nici n'am suferit vreodată ’n viață. M'a ’nveselit durerea de paradă, Și m’au făcut să rtd Paiațele cu fețe lungi de Christ Pe stradă. Durerile de-au vrut să mă lovească *n față Eu le-am privit cu zâmbetul pe buză Triumfător, De ghiață Și le-am gonit cum viforul gonește Pe câmp, o spuză. Iar dușmani de-am avut, i-am împăcat Cu vorba mea senină, înălțătoare Ș'apoi, treptat, ca pe copii cuminți l-am dus cu mine de le-am arătat Cărări de soare. Mi-e cugetul curat ca o fântână In care două stele mână ’n mână Se oglindesc, Și ’n sbuciumul de patimi care 'și toarnă Veninul neputința peste mine, Eu trec, Străin, Spre culmi ce ’ntrezăresc tot mai senine. Nu, nu sunt trist și nici nu zic: „Că nu mai simt a gândurilor larme, „Că ’s putred și de sus ca pe-un pitic „Să vie mnirile să mă sfarme!“ Eu nu mă plâng, că soarta mi-i haină, „Și că prin lume plimb un suflet mort... Eu nu mă rog, Și nici nu plâng: In inimă și ’n sufletu-mi, eu pori Lumină! G. Pallady Flămânzii Schiță din vieața de la țară Se luminase de mult, și totuși în dimineața aceea de toamnă târzie, satul dormea încă sub greutatea și sila învelișului rece de ceață. Pe văile joase ale Siretului, toamnele mai totdeauna sunt mohorâte... Anul acesta însă, nu se văzuse soarele de multă vreme, iar pâcla era atât de umedă și deasă, încât deja o casă la alta nu vedeai nimic... Ulițele pustii și ele, se întindeau triste pe sub boltișul desfrunzit al sălciilor, cari plângeau picuri mari de apă în mocirla noroiului de jos. Și la liniștea aceasta de ghiață, arareori de auziți undeva răsunând glas silnic de om, ori, vre-un lătrat răgușit de câine... Intr’un târziu însă, pe Ici pe colo, pe drumeagurile cotite ce se furișau printre straja de sălcii, răzbate până în depărtări, larmă asurzitoare de câini și sfat îndemnător de oameni. E sâmbăta morților. In ziua aceasta, toți cei cu dare de mână fac praznice și preotul satului umblă să le binecuvânteze. Ca să-și adune meseni împrejur cu cari să ridice greul pomenilor, bate pe la porțile celor căraci, îndemnându-i să-l urmeze în cercetarea bogățiilor de merinde... De jci de colo, de la o casă ori alta, cei vestiți se strecoară bucuroși pe portițele mici împletite din inele de răchită. îmbrăcați în sumanele lor negre, bărbații pășesc rar, căutând parcă să ghicească unde e noroiul mai subțire și prielnic de trecut spre casa ce Îi aștepta cu prânzul de bucate. Femeile, cu porcile bumbăcite între umeri se țin și ele tot mai pe-aproape de bărbați, îndemnându-se una pe alta, iar în urma lor, înnămolindu-se prin noroiu, se țin cât colea și cârduri de copii... Mamele se mai strâmbă la ei, si mai tindăesc, ca să-i întoarcă spre case, dar ei nu se dau..., căci prea î momește mirosul de sarmale și plachie coaptă la tarane. In partea aceea de sat, se’ntâmplase ca să-șî aibă sălașul numai un singur gospodar din cei mai de seamă, cari la așa vreme își mai adusese aminte și de morți. Spre casa lui, unde acum poarta era larg deschisă în lături, se Îndrepta preotul urmat de toți vecinii stârniți... După o clipă, în urma lor, ulița rămâne iar pustie, în vreme ce sălciile desfrunzite, plâng picuri grei, cari lasă în noroiul de jos urme mari ca de plumbi... Departe, undeva, s’aude’n timpul acesta un plânset de copil. Prin negura deasă, coborâtă până la pământ, nu se vede nimic nici într'o parte. Dar scâncetul de copil, un amestec și de zarvă de câini, se deslușește tot mai aproape, până când, în cele din urmă, din pânza deasă a pâcliței se desprind chipurile câtorva copilași, cari în tovărășia nedespărțită a unui cățeluș, lipsesc încoace și încolo, înnotând cu greu pe șleaul plin de tainiți și ape închegate... E o fetiță măruntă și slabă, care poartă în cârcă un produț mic... In scâncetul lui de necăjit înfrigurat și flămând Își arată gingiile goale abia străjuite de cei doi dinți cu cari se poate lăuda. Și drumul li-i greu, căci surioara grijulivă, cu singura-i mână ce nu i-o prinde povoara din spate, poartă și îndeamnă pe alt frățior ceva mai mărunt, care poticnind des prin ciorba de ghiață a uliței, țipa cât 1i ținea gura.Cu tot greul mersului, au ajuns totuși în preajma casei de unde se’ntindea sfoara de miros a bucatelor momitoare„. Aci la poartă era însă tot greul... Să treacă, par’ca nu s’arăta nici un șorț de nădejde... Câinele de gazdă, un dulău mare lățos, se purta de colo până colo în golul porții și lătrând nftpraznic nu atât la copii, pe cât se părea, dar mai ales la cotarla jigărită ce se luase după ei. In semeția lui, dulăul părea să spună ca stăpânul lui sorocise zi de praznic numai pentru oameni, iar nu și pentru orice javră de pe drumuri... Ținând cu orice chip să facă pe semenul lui să-și mute gândul pentru ziua aceea dela vre-un belșug de oase, dela un timp duläul bătea și s’aținea tot în preajma cotarlei. Flămândul însă nu -« dădea cu una cu două încrezut că doar și el are colți, găsi nemerit să și-i arate... Mârâind ca’n semn de apărare, aci ’ntr’o parte, aci ’n alta, se’ncovrigă sburlindu-și blana spre cap, iar apoi îngrămădinduse cu spatele în apărătoarea de spini a gardului, începe să se apere cu toată îndrăzneala ce i-o dădea îndemnul foamei. De sfada aceasta dintre neamurile cele neînduplecate, s’au folosit ceilalți flămânzi mărunți din poartă, cari izbândesc în cele din următ să se strecoare binișor până spre ușa casei. Aci se opresc iarăși sfioși... In atâta lume înnăuntru încât cu greu ar putea să mai răzbească cineva. Bucuroși că au putut să ajungă măcar și până la adăpostul prispei, fac popasul afară. Micuțul scoborât din cârcă, o ia de-a bușele până în prag, unde se oprește sugându-și o mână pe care o duce lacom la gură. Popânciocul celălalt, murdar și plin tot de noroi, se pune cinchit, ceva mai la o parte, trăgându-și mânușițele departe în susul zdrențelor dela mânecile cămășei, cu gând să și le dezmorțească de înghețul vremei. In timpul acesta, tovarășa lor mai mare, abia târându-și sumanul ce-l poartă între umeri, se uiește când la o fereastră, când la alta, privind înnăuntru la cei cari mâncau, ospătându-se din belșug !— In vremea aceasta, cățelușul jigărit, scăpând se vede din paza dulăului, dă goană spre ușă, unde ne mai stând mult pe gânduri, căci doar îl sosia lăbău din urmă, se strecoară printre picioarele oamenilor, fără să mai poarte grija celorlalți flămânzi cu cari venise, îndemnat de îndrăzneala lui „Covrig“ cățelușul, cunoscut și nedespărțit tovarăș al copilăriei lui sărăcăcioase, băețașul murdar și zdrențuit, dă fuga după el, chemând cu amândouă mâinile pe frățiorul mic din pragul ușei care stătea încă nedumerit. Și astfel, „Covrig” mai întâi, iar după dânsul și cei doi copilași, au pătruns în casa mult dorită a praznicului... După ei, într’un târziu se furișează și surioara... Purtați de ispita satului, flămânzii noștri au făcut dintru început, e drept. Un drum lung și cu grele poticnele prin noroi, dar tot mai cu primejdii le-a fost cel pornit din prag și până în mijloc de casă, unde se făcea împărțeala bunurilor din ziua aceea, îngrămădiți prin unghere de’ntuneric și călcați de picioare grăbite și neluătoare’n samă, au rătăcit dintr’o poo «** AS tosüai diaMa de IOAN CIOCÂRLAN tură, dar mai ales de vorbărie în care dominau și atâtea urări în cinstea celor răposați... Limanul le-a fost dat să-l găsească abia când au ajuns ca să se adăpostiască sub masă, unde pe lângă cruțarea frământărilor, din mila celui de sus, le dădeau și lor de la masa celor sătul câte puține fărâmături și oase. „Covrig“, nedespărțitul lor tovarăș, mulțumit și cu atât, s'arată bucuros. Cu ochii sticlind In cuprinsul de ’ntuneric al casei joase, înfulieâ ce prindea de ici ori de colo, câte-o fărămitură ori câte-un oscior, și-apoi răzbit de picioarele celor cari nu puteau să ierte Îndrăzneala, venea sub masă la ai săi... Se gudură prietenos, ca și când ar fi voit să-i întrebe de le cade și lor ceva și apoi zorii și sprinten, pornea la în cercetare... Dar nu după mult timp de adulmecare ticnită, cățelușul simte că dulăul de casă îl dăduse de urmă. Trist și cu coada adusă între picioare, acum stătea tot mai mult în preajma stăpânilor mici cari la rândul lor nu prea se simțeau bucuroși de tovărășia aceasta... Bănuiau se vede că din apropierea lor laolaltă, tot el, copiii, aveau să se aleagă cu pagubă-Dar ce puteau să facă ?... Pitiți în umbra de întuneric, stăteau acum cu toții la pândă, așteptând să vadă de unde cade vre-o fărâmă. Era destul să se simtă abia vre-o mișcare undeva și ochii tuturor se’ndreptau lacomi într’acolo... Și când țandăra de merinde abia pornia spre drumul căderii. „Covrig“ dintr’o săritură și o hăpâială făcută cu meșteșug, haiti, o și prindea în gură... Băete și mai mărișori sărtau atunci pe el, îl întindeau de blană, ori de picioare, iar cu mâinile îl desfildau gura, cercând să-i răpiască prada... Dar cum o fărâmă de pâine nu era nimic pentru o gură flămândă de câine, în botul căscat nu se arată decât doar albul dinților, cari păreau să spună că ar fi in stare să mistue un praznic întreg, dar este o fărămătură două... La tot chinul acesta cățelușul s’arăta supus, abia mișcând coada într’o parte ori alta. Iar copilașii „râzând o pagubă“, îi dădeau drumul. Abia scăpat din mâinile cercetătoare și cotarla se și repezi în celălalt colț al mesii unde printr’o mișcare nebăgătoare n samă a mâinilor de sus căzuse o costiță de purcel și o frântură de colac de casă.Adunându-se repede, cu toată teama ce-o avea de dulăul cel lățos, totuși cercă săt se depărteze ceva mai la o parte printre picioarele mesenilor, dar n’avu vreme să se strecoare de-a binele și mâinile întinse îl apucară, unele de blană, altele de coadă, iar cele mai puternice de urechi... Vrând nevrând, de data aceasta se pomeni adus în fața judecății cu prada toată în gură... Strâmtorat în chipul acesta n’avu încotro, și descleștând gura, lăsă merindele să cadă la poala fetiței care făcu parte dreaptă și celorlalți mititeiîmpărți colăcelul de pâine cu popândiacul măricel ce-i fusese de-ajutor. Iar micuțului cu dinți de lapte, care în tot timpul luptei făcuse mare haz, îi dădu să sugă ciolănașul cel tras prin unghiea dinților de câine și rămas aproape gol... Cățelul amărât de pagubă suferită, dădu de câteva ori roată împrejurul copiilor, tot cercetând cu botul pe jos în nădejde că poate i se va întoarce măcar ceva din paguba suferită...; dar văzând că nu-i rost de hrană între cele trei guri flămânde, se hotărăște s'adulmece tot mai departe... Totuși nici de rândul acesta nu l-a fost în tihnă, căci abia ești de sub masă, l’a și luat dulăul în colți, năpăstuindu-se după el, până peste copii. In hârâitul și schelălăiala câinilor, se amestecară atunci și țipetele copiilor speriați... Oamenii se mișcară o clipă, căutând să vadă ce se întâmplase în vreme ce printre ei, într'o parte și alta a mesei, se ridicară până spre marginea de sus, două căpșoare zburlite, cari cu gurile căscate și ochii plini de spaimă nu puteau să se os*rone din țipete... In vremea aceasta câinii sunt scoși afară cu alai, iar o femee ridică de sub masă plodul cel mititel, care în lupta câinilor fusese tăvălit de acolo până colo. Scos deasupra, suspină adânc, în timp ce privind cu grijă de jur împrejur nici nu se -ndură să se despartă de ciolănașul ce tot îl mai ținea strâns în mână... Mesenii, la rândul lor iau cu vorbă bună pe ceilalți doi, îndemnându-i să se urce pe laviți și astfel să se înfrupte și ei din praznicul atât de mult râvnit... Preotul bătrân și gras, care zâmbindu-și în barbă făcea haz de pățania plodurilor, nu-i mai așteptă să se urce de-asupra, ci din belșugul de bucate ce-i stătea în față le aruncă sub masă un codru de mălai și o mână de sarmale. — Na-vă ghiorlanilor, și-ți mânca, le grăi el fără să se mai clintiască din loc și-apoi își văzură mai departe de rostul mesei și al binecuvântărilor cerute... Flămânzii, mulțumiți chiar și de darul acesta cari li se aruncase ca la niște alte lighioni, se coborâră bucuroși sub masă, împarțînd’o de data asta în tihnă... Doar dulăul cel lățos și „Covrig” al lor emu acum departe, cine știe unde IOAN CIOCÂRLAN Octombrie Tristeți cadea și-un negru tort... Pe pajiști paște pâcla sUră... Pământul strâns sub zări de zguri e stâns ca chipul unui mort. Copacii aprinși de toamnă, *ncep să’și picureze ’n vânt văpaia... Oftând, peste ținuturi ploaia își târâe cernitul crep... George Vsevidea