Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1923 (Anul 4, nr. 119-122)

1923-03-04 / nr. 119

celebră a lui Hamlet. Sărmane Yorick­, făcută de către Louis Ratisbonre într-un studiu al său asupra lui Heine,­­ i-a sugerat în minte ideea, ca să scrie un studiu asupra lui Ham­let, deși până atunci nu-i mai trecuse nici­odată prin gând o asemenea intenție. Tot astfel credem că trebuie să se fi petrecut cazul­­ și cu Eminescu. După ce a citit sonetul lui Cerri, dânsul se va fi gândit să facă și el un sonet, brodat pe acelaș subiect. In perioada dibuirii, el a avut ca prototip pe acela al lui Cerri­ însă fiind înzestrat cu geniu poetic, dânsul — după cum era firesc — a depășit marginile acestei intențiuni. Și astfel a creat în formă definitivă sonetul Veneția a cărui geneză a pornit de la sonetul lui Cerri, însă a luat o înfățișare nouă, atât prin conținut cât și prin formă. Punctul initial, punctul de plecare a fost sonet­ul lui Cerri. Insă numai atât, căci pe urmă s’a îndepărtat treptat­­treptat de conținutul acelui sonet, până când a ajuns la for­ma definitivă, în care a fost publicat în „Convorbiri Lite­rare“. De unde a luat materialul poetic? Se știe că Eminescu avea o cultură vastă, atât filosofică precum și literară. Nu este de mirat, ba pare mai mult probabil, că a citit și sone­tele lui Platei. Este probabil că toate aceste reminiscențe i-au servit la crearea sonetului Veneția. Iar puternica impre­sie ce i-a produs contrastul dintre starea înfloritoare din trecut și starea dezolantă de azi a Veneției, i-a fost un puter­nic stimulent la crearea acestui mic giuvaer al literaturii române. Cine-l citește cu atenție, observă cum din conținutul lui se desprinde regretul pentru starea de azi a Veneției. Am reprodus aici sonetul original al lui Cerru, traduce­rea lui în românește, cele două variante copiate întocmai din manuscrisele lui Eminescu, aflate în Academia Română, și tn sfârșit sonetul în forma lui definitivă. Astfel în­cât oricine își poate face o convingere, că avem sau nu dreptate în cele ce susținem. VENEDIG (1850) So oft ich seJt'in düstrer Mondeshdle, Wie, folgend einem innren dunklen Zwange, Das Meer sich schmiegt in nie gestilltem Drange Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle — Ist’s mir als wäre diese dttnkle Wette Ein düst’rer Knabe, der, verstört und bange AnJ der Geliebten bleicher Todtenwange Getäuscht von Heuern sucht des Lebens Quelle. Und tönt dann durch die öde Kirchhofsstille Vom Markasturm die zwölfte Stunde, schaurig. Wie das Gestöhne einer Schmerzstöyüe: So isfsi als wenn ans einem dampfen Grabe Das Wort ertönte, wehmutsvoll und traurig: ,J.as ab! die Todten stehn nicht auf, o Knaber (Pagina 62 din volumul: „Aus einsamer Stube“, Dich­tungen von Caj etan Cerri, Wien 1864). 4). Traducerea românească a acestui sonet este următoarea: „De câte ori, în lumina posomorâtă a lunii, privesc cum valul mării neastâmpărate și mereu împinse de o misterioasă putere lăuntrică se iubește în mod sălbatic de galbenul prag de marmoră al Veneției, — „îmi pare că acest val întunecat ar fi un băiat posomorât, care, zăpăcit, îndurerat și din nou dezamăgit, caută izvorul vieței pe galbenul obraz de cadavru al iubitei sale­„iar atunci când, în pustia tăcere de cimtir, ceasornicul turnului Sf. Marcu­­ sunt lugubru miezul nopții — ca gemă­tul unei Sibile a durerii, .,Se pare că ar suna dintr’o groapă adâncă, cuvintele triste și îndurerate: In zadar, copile; morții nu se mai deș­teaptă“. VENEȚIA (după G. Cerri) Veneția doarme sub un văl de ceață Și luna Un răsare dintre dealuri Și poleind străvechile canaturi Cu raze 'imbracă apa ce se 'acreau­. Iar oceanul cuprinzănd To ’n brațe 5) Sărută blând de marmură portaluri Isi mișcă lumea lui de Ilustre valuri Miresei moarte vrând să-i deie viață Ca’n sintirim tăcere e'n cetate Și-an preot din a vechimei sibili San Marc sinistru miază-mapte bate Ca tristul glas al muzei de sibile Spune Oceanul ce crud se sbate 6) Nu’mie morții, e’n zădar copile! ( fi­­sele Acad. No. 226?, fila 14?­VENEȚIA (Sonet. Imitație), Veneția doarme sub un văl de ceată Si luna lin răsare dinspre maluri Ea poleind străvechile canaturi Cn raze­­mbracă apa ce se încrează Mișcăndu-și lumea lui de albastre valsuri Oceanul trist cetate’ — a prins-o în brațe Miresei moarte vrând să-i deie viață Sărută blând de marmură portaluri Ca’n fintirim tăcere e ’n cetate Ca un preot din a vechimei zile San-Marc sinistru miază-noaptea bate Cn glasul trist ca graiul de sibile El spune oceanului ce’n dor se sbate: „Nu 'nvie morții — în zadar copilei­!­ S’a stins viața falnicei Veneții, SE auzi cântări, nu vezi bănim de baluri. Pe scări de marmură, prin vechi portuim Pătrunde luna înălbind pereții. Okeanos se plânge pe canaluri, El mima’n ved­­e’n floarea tinereții, Miresei dacă i-ar da suflarea vieții, Izbește în ziduri vechi, sunând din valuri. Ce în fintirim tăcere din cetate. Preot rămas din a vechimei zile, San-Marc, sinistru, miezul nopții bate. Cu glas adânc, cu grăită de Sibile, Rostește lin­ia clipe cadențate: „Nu’nvie morții — e’n zadar, copile!“ 8) Incontestabil că sonetul lui Eminescu este cu mult su­perior sonetului lui Cerri. Imaginea Veneției, așa cum ne-o înfățișează Eminescu, este și mai plastică și mai complectă. In Cerbu nu găsim decât comparația între valul mării și un copil, căruia clopotul ceasornicului din turnul Sf- Marcu pare că i-ar răspunde: Copile, morții nu se mai deșteaptă. Ori, în Eminescu, tocmai această parte de căpetenie lip­sește. De aceea și conținutul ultimului vers — „Nu’nvie mor­ții, e în zadar, copile“ —­ ni se pare obscur, căci nu știm despre ce copil este vorba. Aceasta o explică mumai sonetul lui Cent Se pare, de altfel, că între Cerb­ și dânsul a fost și un fol de afinitate sufletească­ . ..După ce răsîpești vre-o două-trei volume de poezii pe ale lui Cerri și le compari cu ale lui Eminescu, afli la acesta din urmă unele reminiscențe vagi din Cerr­, in privința for­mei și a imaginilor, dar mai ales îți bate la ochi înrudirea lor sufletească, o melancolie vagă și o predispoziție pentru întrebări filosofice, comune amândurora”. 9). Poate că astfel s’ar explica și atracția, ce au simțit a­­mândoi, de a descrie sumbra Veneție, așa cum se găsește a­stăzi Ce a luat Eminescu din sonetul lui Cerb­? Nimic altceva decât comparația sunetului clopotului Sf. Marcu, cu un glas omenesc care ar rosti cuvintele: In zadar, copile, morții nu se mai deșteaptă. .... . . . . tație. Firește că aceasta nu comstitue nici traducere, lici imi­. . . In 12 versuri Cerri n’a reușit să ne evoace o imagină mai­­ completă a Veneției. Eminescu a reușit Astfel se explică de ce s’au făcut atâtea traduceri ale acestui admirabil sonet. Poate că vor fi existând mai multe chiar, noi cunoaștem ît și anume: 4 în limba franceză; 5 în limba germană ; 2 în ungurește. ■Nu știm dacă și câte traduceri vor fi existând din so­netul lui Cerb­. „N. ZAHARIA 1) Din „Mihail Eminescu". Vieata­ și Opera lui Ediția II mă­rită, care va apărea in curând. 2) Platon, Gedichte. Leipzig. Reclam. . .. 3) Grămadă (I.). Mihail Eminescu (Contribuții la studiul vie­tei și operei sale). Heidelberg, 1914, p. 35. 4) Manuscrisele Academiei, No. 2262. 5) Grămadă (I.). Mihail Eminescu, pag. 86. 6) Deasupra acestui rând Eminescu a scris pe urmă : „Oceanul trist cetoate-a prins’o ’n [brațe]. 7) Deasupra: „F­i [spune] mirelui [ce] ’n dor [se sbate]“. 9) Lumină de lună, pag. 268. 10) Grămadă, pag. 86. iiUim „ADEVEROL LITERAR $1 ARTISTIC"w** Psihoanaliza lui Freud Teoriile emise în ultimul timp de profesorul de psihia­trie Freud din Viena, nu au întârziat a revoluționa psiho­logia. Ele sunt cu atât mai vrednice de luat în seamă, cu cât sunt concepute după metodele moderne ale științei. Ceea ce urmărește Freud în psihoanaliza sa, nu e numai o clasare a fenomenelor psihice, ci o concepție dinamică a lor. „Nu voim numai să descriem și să clasăm fenomenele; voim de asemenea să le concepem ca fiind indicii ale unui joc de forțe, ce se petrec în suflet, ca manifestația unor tendințe având aceiaș direcție, ori direcții opuse. Noi cău­tăm a ne forma o concepție dinamică (dinamische Auffas­sung) a fenomenelor psihice“. Vedem deci, că vederile lui Freud se aseamănă întrucâtva cu acelea ale lui Bergson. In adevăr, acesta în lucrarea sa Evolution creatrice nu con­cepe altfel fenomenele psihice. De asemenea, nu trebue să uităm, că cel ce a creiat psihologia e medic și profesor de psihiatrie, adică o persoană zilnic în contact cu bolnavii în clinică, deci în măsură să cunoască mai bine așa zișii filo­zofi transcendenți mecanismul normal și patologic al fe­nomenelor sufletești. Freud nu se pierde in considerații metapsihice. Psihologia este pragmatică. El e preocupat înainte de toate de partea practică a lucrurilor. Căci, după cum spune Dr. Iankelevitch: „Freud este înainte de orice un neuroterapeut și preocupările terapeutice, adică preo­cupări pur practice au fost acelea care au servit ca punct de plecare teoriilor lui“. A fost elevul lui Charcot și al lui Bernheim din Nancy. Toate simpatiile sale se îndreptară mai ales spre aceste din urmă. Ceea ce l-a impresionat mai mult, studiind fenome­nele de sugestie după metodele lui Bernheim, a fost ra­portul care se stabilește între medic și bolnav. Din apro­fundarea acestui raport, a ieșit psihoanaliza sa, pe care însuși o definește „metoda de tratare a unor anumite boli nervoase“. Tot Dr. Iankelevitch ne spune, că „ceia ce l-a frapat pe Freud în metodele neuroterapeutice atunci în vigoare, hipnotism și sugestie, fu faptul că, poate fără să-și dea seama de aceasta, aceia care făceau uz de ele, vizau nu la cura radicală a nevrozelor, ci numai la suprimarea simptomelor lor, că In loc sa atace rădăcina răului, căutau să combată efectele. Nimic de mirare, dacă întrebuințarea acestor metode nu dădea decât rezultate precare, dacă reîncepea după o perioadă de acalmie mai mult sau mai puțin lungă și dacă se puteau vedea bolnavi purtându-și nevroza timp de ani și ani, din spital în spital și servind ca „subiecte“ de experiențe generațiilor de medic. A adormi un bolnav și a-i spune în timpul somnului hipnotic, că odată deșteptat nu va mai trebui să încerce cutare sau cutare durere, cutare sau cutare simptom, sau mai bine să-i sugerezi în stare de veghe, că simptomele sale n’au nimic organic, că nu are decât să nu se gândească la aceasta, decât să se comporte ca și când boala n’ar exis­ta, — toate acestea echivalau cu a ridica între bolnav și boală un paravan, făcut numai pentru a procura iluzia vindecării“. Insuccesul vădit al vechilor metode, au adus pe Freud la așa zisul „ramonaga psychique" la „talking cure“ (cură prin conversație), un fel de spovedanie către medic, absolut sinceră și intimă, a suferințelor încercate de bolnav. Fără această spovedanie, nu se poate concepe vindeca­re prin psihoanaliză. Ceea ce­ Freud a reușit mai bine ca oricare să evidenție­ze, e viața Inconștient nlui, dacă ne este permis să ne expri­măm astfel. El a arătat, că inconștientul nu se manifestă numai sub forma patalogia a tulburărilor din nevroza, ci manifestările sale se evidențiază și se pot studia sub ochii noștri, în acțiunile de fiece zi. Cu alte cuvinte, există o psihopatologie a vieții cotidiene. Erorile de scris sau de lectură, lipsurile de vorbire, fap­tul că uităm un lucru sau suntem distrați, tot ceia ce în genere formează așa zisele acte deviate (die Fehlleistun­gen, nu sunt decât manifestări ale inconștientului. Visu­rile nu sunt și ele decât tot manifestări ale acestuia. Astfel, Freud stabilește legătura strânsă, continuitatea ce există între viața conștientă și între inconștient. Tot Freud a ară­tat rolul important jucat în umanitate cu viața sexuală. Etiologia nevrozelor nu el poate explica fără aceasta. Ce ar fi viața sentimentală și în general viața sufletească, fără cele mai furtunoase atacuri, contra psiho-analizei, căci aceasta era contra consecințelor sociale. „La acelaș individ o tendință perversă poate să se ma­nifeste în acelaș timp sub forma unei perversiuni, a unei psihonevroze și a unei creații artistice“. In lipsurile de vorbire distinge o interferență de ten­dințe. Sp. ex. un președinte de adunare deschide ședința prin aceste cuvinte: d-lor, constat prezența membrilor și declar ședința închisă. In inconștientul președintelui se formase următoarea asociațiune: în ședința noastră nu se va spune mare lucru, așa că am putea să nu o mai ținem. Tendința din inconștient a trecut pe planul întâiu, tendința primitivă fiind deformată. Freud nu neagă rolul oboselii, tulburărilor de atenție. Dar aceștia nu sunt decât factori ajutători ai actelor deviate. Trecând la altă categorie de acte deviate, Freud spune, că în genere nu uităm decât lucrurile care nu ne sunt plă­cute. Impresiile dezagreabile sunt mai ușor uitate. Darwin nota lucrurile opuse teoriilor lui, tocmai pentru ca să nu le iite. Relativ la cauzele viselor prin excitație, deosebește excitațiile externe și interne (coenestezice, organice). Sta­rea organelor interne este susceptibilă de a influența asu­pra viselor, ex: recumulația de urină în vezică, excitația organelor genitale, plenitudinea stomacului. Esența viselor nu s’a putut explica. Nu se știe astfel, cum ia naștere par­tea visului care precede epilogul ce corespunde excitației. Această parte pare a fi aranjată în vederea finalului, ori de unde se știe finalul ? Aceasta e o întrebare greu de solu­ționat. Unele vise reproduc evenimente petrecute sau întâm­plări în legătură cu aceste evenimente. Intre multe alte exemple de visuri prin excitație, iată unul dat de Freud, după Hildenbrandt: „Mă plimb în trio dimineață de primăvară pe câmp și ajung până la satul vecin, unde văd locuitorii în haine de sărbătoare îndrep­­tându-se în număr mare spre biserică, cu cartea de rugă­ciuni în mână. E în adevăr Duminecă și serviciul divin trebue să înceapă. Mă hotărăsc să azist și eu, dar cum e prea cald, intru, pentru a mă odihni, in cimitirul carie în­conjoară biserica. Pe când citiesc diversele inscripții mor­tuare, aud pe paracliser urcând in turnul bisericii și în vârful acestuia văd unicul clopot al satului, care trebue să anunțe îndată Începutul rugăciunii. Câtva timp, clopo­tul rămâne nemișcat, apoi începe să sune și îndată cânte­cul său devine atât de clar și pătrunzător, încât somnul îmi este întrerupt. E deșteptătorul care sună. Unele vise sunt o ilustrare cm nu se poate mai clară a materialului din inconștient. Putem visa o întâmplare de mult uitată din copilăria noastră în ’ inconștient, n ai * * vem decât să cităm­ cazul ilustrului matematician Point caré, căruia soluția problemei funcțiunilor fuchsiene, i-a venit subit, într’o preumblare, când nu se gândia la aceas­ta. Dar cui nu i s’a întâmplat, ca un nume pe care se căznise să și-l aducă aminte, să-i vină în minte pe neaș­teptate? Acest nume a fost uitat, ascuns în inconștientul nostru. Știam, că odată el ni se va arăta. Asupra funcțiunei visului, profesorul Freud spune, că departe de a tulbura somnul, visul este un gardian al aces­tuia, apărându-l de ceia ce este susceptibil de a’l turburat El afirmă, că somnul n’ar fi posibil fără vise. Ca și în actele deviate, distingem în vis o tendință per­­t­urbată (tendința de a dormi) și alta perturbatlie (excita­ția psihică de a rămâne treji). Visul n’ar fi decât un com­promis între aceste două tendințe. Conținutul viselor a făcut de cel mai adese ori din dorinți. In stare de veghe, noi zi­cem: „frumos ca în vis“ ori „nici în vis nu m’aș fi gândit la așa ceva“. Dorințele corporale (foamea, setea, pofta se­­xuală), deasemenea dau naștere la vise. In cartea sa An­tarctic, Otto Nordenskjöld spune, că visele oamenilor de pe echipajul său nu gravitau decât în jurul lui a mânca și a bea. Iar Du Prel ne relatează faptul că „Mungo Part căzut în cursul unui voiaj prin Africa, într’o stare vecină cu inaniția, visa tot timpul văile și câmpiile pline de ver­deață ale țării sale natale“. (Ambele cazuri citate de Freud după autorii amintiți). In rezumat, trecând la concluziile generale asupra funcțiunei visului, Freud spune: „Visul este un mijloc de suprimare a excitațiilor psihice, care vin să tulbure som­nul“. Ca și la actele deviate, în vis psihoanaliza găsește o substituție deformată a unui conținut, care nu este necu­noscut și către interpretarea, a analiza această deformare a visului. Dar despre aceasta și despre teoria generală a ne­vrozelor în psihoanaliză, vom vorbi ulterior. THEODOR DUMITRESCU Extern al Spitalelor Bietul om care-și închipue că prin orice formă ar fi sau prin orice mijloc poate să iasă din realitate, că prin ajutorul a­­ripelor sau al minții ar fi în stare să se ridice cu mult de-asu­­pra piscului Everest sau să treacă dincolo de legile mecanice ale Universului! Nici o fantezie, cât de fantezistă, numească­­de ea idealul sublim și etern, nu ne va spune și reda vre-o­dată altceva decât o realitate transfigurată, tot ceva de pe pămân­tul și din viata noastră, schimonoseală de adevăr când nu-i iz­butită, o copie a lui, pe-o scară mai mare sau mai mică, de pe fată sau de pe verso, când e izbutită. Acestea fie zise odată pentru totdeauna, în chip de introducere și de îndreptățire a titlului general pus în fruntea forței de față și a celor ur­mătoare. Ce este fericirea și în ce constă ea ? Iată o întrebare la care cu greu ar fi putut răspunde acu vre-o 6000 de ani Adam și Eva, sau acu­m—400.000 de ani primele maimuțe cuvântă­toare, dacă, credincioși ai Bibliei vă călăuziți de ea, sau dacă mai curând vă țineți de Antropologie care nu prea duce casă bună cu cea dintâi. Nouă însă celor de astăzi după câteva mii de ani sau după sutimi de mii de experiență nu-i cu mult mai lesne să dăm răspunsul tocmai fiindcă avem acea experiență care lor le lipsea. Fericirea înseană satisfacerea tuturor celor de trebuință trupului pentru ca, apoi, cu frunza-n buze, cu pe­nelul, cu dalta, cu condeiul sau cu arcușul în mână, la n­evoe numai cu gândul singur, să ne putem deda câtor­va ceasuri de visare. De visare, nu de vis. Vi se pare că nu-i de ajuns ? Aflați că atâta-i tot — și basta ! Dar nu poate fi nimic un intelect ce n’a fost mai întâi în simțuri. Iar simțurile cer înainte de toate hrană Și vestmânt, în țările temperate și friguroase adăpost pe de-asupra. Gola­nul ăla, din vremea noastră sau din vre-o veche epocă geolo­g Fantezii realiste Prin știință la revoluție — de I. Teodoreaou Cugetare de eschimos, D-iev. e foarte bun cu cei bogați și foarte rău cu cei săraci. De aceia bogații vor merge la rai iar săracii la iad. (După Anatole France), suri, și n’ar fi putut gândi nici într’un fel dacă și mai înainte n’ar fi prins o pasăre în sat, un pește în undiță, un epure din goană, etc., pe care înghițindu-le să le distileze apoi sub formă de cugetare fie pentru sinea lui, fie pentru alții declamând-o, cântând-o, sculptând-o, pictând-o, pe lespede de peșteră și pe os de mamut ori pe substanțe mai alese, după vremuri și îm­prejurări. Atena a propășit și a înflorit fiindcă mirmidonii lui Ah­ile i-au dat putința să negustorească între Marea neagră și Medi­­terana dărâmând Troia care ținea Strâmtorile numai pe sea­ma ei. Și a decăzut mai târziu de­oare­ce sârguitorii regi ai Macedoniei i-au croit pe la spate drumuri bune, sigure și re­pezi care au unit Adriatica cu Orientul, făcând astfel de pri­sos calea de apă ce slujea Atenei. Iar pe Sparta și pe Teba le-a dus la peste malaria mai curând de­cât războaele cele lungi și grele sau fireasca decadentă, o minciună care nu slu­jește decât să ne acopere ignoranța în materie istorică și so­cială. Și falnica Veneție s-a prăbușit numai în ziua în care Portughezii au descoperit înconjurul Africei luându-i astfel din mâini comerțul pe uscat cu extremul Orient pe la istmul de Suez, Etc. Nu pretind numai­decât că nimeni altul n’a văzut mai bine adevărul decât Karl Marx. Dar e în afară de îndoială că ma­­terializmul economic al istoriei, deși nu-i singura lămurire a acesteia, e una din cele de căpetenie. Istoria are numeroase fețe, de­sigur, însă explicația materialistă e cea de temelie. Restul, tot restul, e clădirea de de-asupra, mai măreață sau mai măruntă, artistică sau grosolană, dar care se înalță pe e­­conomia politică respectivă a diferitelor epoce sau faze ale o­­menirei. Briliantul cu numeroase fețe ale activității tuturor popoarelor e fixat totuși pe una din fețele lui cele materiale, și numai strălucirea lui cea plină de „focuri“ ne face să credem că plutește în aer și nu ține de realitatea ce-l înconjoară și-l determină. Prin urmare fericirea deplină a tuturor neamurilor Și deci și deplina lor desvoltare sufletească atârnă în primul rând, în mod fatal și nemijlocit aș putea zice, de cuceririle lor mate­riale, de hrană, vestmânt adăpost și altele pentru toti, până la limita extremă a trebuințelor fie­­căruia. In ziua aceia, și numai gică, tolănit cm­l oare, nu gândește. In prozăj^jntreji­atunci, va exista raiul pe pământ, atât cât poate el să existe pe pământ, și omul va fi fericit, atât cât fericirea poate încă­pea în scurtimea vieții noastre și ostoia durerile și amărăciu­nile cele pe care nimic nu le poate împiedeca să se producă de oare­ce ele au fost, sunt și vor fi afară Și de-asupra putinții noastre. Și cine ne va da oare vre-o­dată această fericire, limitată dacă voiți dar singura realizabilă? Știința, numai Știința, ea care, de altmintreri, din timpurile cele mai vechi, e singura ce-a răspuns, întru câtva, cu fapte sigure si cu reale cuceriri la chemarea omului la anaghie- Ori cât ni s’ar părea de pu­țin lucru o roată, un trunchiu scobit, plutitor, focul, unealta, casa, domesticirea animalelor, cultivarea pământului, țesutul, dubirea peilor, iar mai târziu aplicatiunile aburului, ale elec­tricității și ale benzinei, scrisul, tiparul, notație muzicală, fo­tografia, toate acele dobândiri materiale care umplu enciclo­pedii de zecimi de volume, ele sunt totuși marile și fundamen­talele noastre cuceriri, — și v’aș ruga să-mi spuneți ce-ar fi fost fără de ele arta, poezia, filozofia și întreaga noastră ma­nifestare sufletească ? Știința, cred că aproape numai ea, este acela care va de­săvârși, mai curând sau mai târziu, raiul pământesc, ea ne va da Revoluția pe care în zadar, probabil, o așteptăm de la miș­cările politice, sociale și pur intelectuale. Dacă mâine oamenii vor ști să întrebuințeze întreaga forță ascunsă în materiile combustibile de orice soi, nu între 4 și 15 la sută din ea ca astăzi cu toate mașinile cele zise per­­­fecționate, dacă va izbuti să capteze toată puterea apelor ce cad sau curg, a mareelor, a vânturilor Și a altor energii de pe glob. omenirea din zilele acelea va fi tot așa de deosebită de cea de astăzi cât e și cea de astăzi de omenirea de acum o sută de ani. Nu uitați că născocirea aplicării aburului la loco­motive și locomobile nu și-a serbat încă centenarul! Dar ce va fi când Știința va izbuti să slobozească energia interato­­mică­­ a acelor atomi din cari într’un spațiu cât un bob de mei încap numai 60 de milioane de miliarde unde se mișcă liber, și pe cari oamenii de laborator n’au reușit să-i sfărâme nici cu forțe electrice capabile să prefacă Ateneul în praf. Dar îi vor sfărâma și le va slobozi și capta energia lor cea fără de seamăn căci știința nu dă­mai niciodată greș când caută ceva cu voință stăruitoare. Și sfărâmarea asta atomică se caută astăzi, pretutindeni în marile laboratoare. Și știți ce Va fi? Va fi că un gram de materie, adică să zicem o piesă de o centimă de aramă, ne va pune la îndemână e­­nergia necesară cu care să putem mișca 1000 de trenuri de câte 70 de vagoane, fiecare pe câte 1000 de kilometri, timp de 1000 de zile. Numai atât! Cu alte cuvinte ca o găleată de­ cărbuni am satisface toate nevoile industriei și ale­ transpor­turilor întregei Europe pe un an. Orice trebuință materială a omenirei va putea fi atunci îndeplinită. Și asta e cu putință să se întâmple mâine, peste un an, peste zece. Fie și peste un veac, e indiferent­ Și va fi mai mult ca un tablou de Rafael, ca o pagină a Iliadei, ca o simfonie de Beethoven sau ca o teorie a lui Newton ori a lui Einstein? Nu și da. Zic și da, fiindcă dintr’o asemenea nouă stare de lucruri materială prilejuită de o a­­tare descoperire științifică pot naște sumedenii de alți Homeri, Newtoni, Rafaeli, Beethoveni și Einsteini, — și se vor naște la sigur, mai numeroși și poate mai mari încă de­cât aceștia. * Nu­mai știința, aproape numai ea, Hai, ca să nu mi se pară că exagerez, va da de minciună pe eschimosul nostru, căci ea făcându-ne pe toți bogați pe această vale a plângerii, vom merge astfel cu toții la rai și nici unul la iad. De aceia cată să învățăm mereu cei ce suntem încă în măsură de a învăța, sau să ajutăm pe cei ce-s în vârstă de-a învăța cu folos. Studențimea noastră în special să știe că are datoria de­ a da de gol, cugetarea eschimosului- Singura ei grijă și punct de onoare să fie numai în direcția științei, putând fi si­gură că dacă va ajunge să oficieze cu folos pe altarul ei nu vor mai exista atunci nici chestii de rasă, nici de religie, nici altele mai mărunte de cadavre, de locuri în bănci și de con­curență în viață, întru­cât știința le va rezolva pe toate, în întregimea lor, și poate dincolo de orice nădejdi sau chiar fantezii de-ale noastre, făcându-ne pe toți să nu mai fim nici români, nici evrei, nici albi, nici negri, nici de-un fel, ci numai o omenire unică, fericită și înfrățită. Și n’am dat decât o singură pildă de perspectivele ce ni le deschide știința pe viitor ! TEODORESCU

Next