Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1923 (Anul 4, nr. 132-135)

1923-06-10 / nr. 133

íss 7 „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« B­ROASCA Ca și altor animale, de ale căror acțiuni vătămătoare se teme poporul, broaștei nu i se cade să-i zici pe nume, ci numai „cucoană“. Cînd le auzi întîi cîntînd, zici: „Cu­coanele cîntă“ și ele-ți răspund: „Să fii frumoasă ca o cucoană!“ — Broaștei să nu-i zici niciodată „broască“, ci „cal“, căci ea-ți zice atunci: „Să fii tu tare ca calul!“. — De broască, cînd vorbești noaptea, să nu-i spui „broas­că“, ci „cal de apă“ sau „cal cu patru picioare“, căci de o prinzi și o usuci în foc și o ai în buzunar, poți să mergi !­i judecată oriunde vrei, că izbutești. Cum nu poate stri­ca ea, nu pot nici dușmanii tăi (Voronca, op. cit. 977). Broaștelor să nu le zici pe nume, ci să le numești „iepe“ (Marian, Sărbăt. II, 19S­ 9). „Unde e copil mic, să nu pomenești noaptea cuvîntul ..broască“, ci să zici „de cele cu pîatru picioare“ ori altfel, caui copilul nu va putea dormi și va tresări în somn. Da­că însă ai apucat a zice „broască““, atunci să adaugi în­dată : „usturoiu copilului sub limbă“ ori „usturoiu copt“, și atunci nu-i va fi nimic. — Dacă zici „broască“, copilul poate să capete piele ca de broască, cum e­rapănul pe trup, ori poate să se sperie sau să mutească** ( Voronca, op. cit. p. 985). Aceeași credință o găsim la Sîrbi: „Lingă un copil mic nu e bine să pomenești de „broască“. Aceluia care, din greșală, a pomenit numele ei, i se zice: „Muscă-ți urechile!“ Dacă se pomenește numele de „broască“ în fața copiilor, ei capătă niște umflături la gît, numite „broască*" (Karadzici, op. cit. 159). „La broaște, cînd le auzi întîi cîntînd, să le zici. ».cîntă veselele“, și vei fi tot anul vesel (Voronca, op. Cit. 972). La mai toate popoarele, cîntatul sau orăcăitul broaș­­telor e interpretat ca o convorbire între ele. Poporul român o tălmăcește în felurite chipuri: 1) Una întreabă: „Dat-ai pînza, dat-ai pînza?“ Alta răspunde : — Am dat, am dat! — Cu cît ? cu cît ? — C’un ort, c’un ort! — O că... că... că... că mult ai dat! O că... că... [că... că mult ai dat!“ 2) „Pus-ai pînză! 3) „Unde te duci? — Pus, pus! — In tîrg, în tîrg! — Da tu? — Ce să cumperi? — Și eu, și eu!“ — Orz, orz, orz!“ 4) „Cît ai dat pe tată-tău? Cît ai dat pe tată-tău? — Un ort, un ort, un ort, un ort! — O tu..tu.. că mult ai dat! O tu..­. că mult ai dat! (Voronca, op. cit. 985). 5) „Ce-a dat tata pe cojoc? Ce-a dat tata pe cojoc! — Un ort, un ort! — Scump, scump! (Rev. T. Pamfile, I, 59; comp. N. Leon, Med. pop. o. 80). Se știe că un cor de broaște figurează în comedia vechilor Atenieni, care poartă numele lor, și e foarte po­sibil ca ideea aceasta să-i fi fost sugerată lui Aristophan din interpretarea „populară a orăcăitului lor. Ca și atîtea alte animale, pe care poporul le cunoaș­te mai de aproape, broasca-i oferă elemente pentru pre­­?­zente meteorologice. Din timpurile cele mai vechi exis­tă credința că broasca, în special brotacul, cînd citită mai des, vestește ploaia apropiată: „Broaștele cînd cîntă, are să plouă** (Voronca, Dat. și cred. 972 ; Gorovei, Superst. 359). Această credință o regăsim la aproape toa­te popoarele și corespunde cu observațiunile făcute de naturaliști. De aceea, poporul se servă, pe alocuri, de un brotăcel ca barometru: umple cu apă o sticlă cu gîtul larg, pune înăuntru o scăricică și bagă în sticlă o bros­cuța verde. Dacă aceasta orăcăește mult și se coboară în fundul sticlei, e semn că va ploua în curînd (comp. E. Rolland, „Faune populare" III. 74 —75). De­oarece se observă adesea, după o ploaie abun­dentă, o cantitate neobicinuită de broaște — care es din ascunzișul lor, ca și rimele din pămînt — poporul, din timpurile cele mai vechi și pînă astăzi, a crezut și crede într’o ploaie cu broaște: „Sorbul soarbe și apa din rîuri. Aceasta o face cîteodată așa de lacom, încît soarbe apa pînă la fund, cu broaște cu tot, care cad apoi pe pămînt împreună cu ploaia. De aceea,­ după ploi mari, se văd multe broaște; și de aici vine și zicătoarea „plouă cu broaște“, întrebuințată cînd plouă îndelungat și tare“ (T. Pamfile, Dușm. și priet­ omului, 305 ; Șezătoarea III, 122). — „Broaștele mici sînt sorbite din mări de nori și cad­ pe pămînt** (Ghirișul, an. I, No. 2, p. 13). Această credință, e răspîndită încă la Francezi (Revue scient­ du Bourbonnais, 1899, p. 52-53), la Germani (Das Buch der Aberglauben, p. 92; Wuttke, Der deutsche Volksaber­glaube, p. 116), la Cehi (Grohmann, Aberglauben n. Ge­bräub­e, p. 82), etc., iar învățații de pretutindeni au com­bătut o din răsputeri. La Bulgari se crede însă că broaștele, cînd orăcăesc mult și tare, anunță o vreme uscată (Strauss. Die Bulga­ren, p. 288). Tot astfel se crede în unele părți ale Franței că broscuțele, prin orăcăitul lor, anunță o vreme fru­­moasă (Chaniseau, Le Folk­lore de la Fibance I, 280). A­­ceastă credință o regăsim și la noi, dar numai „cînd cîntă broaștele seara“ (Gorovei, op. cit. 360). La Germani, se crede că dacă cineva vede primă­vara, pentru întîia oară, o broască pe uscat, e semn că anul va fi uscat, secetos; dar dacă o vede în apă, anul va fi ploios (Das Buch der Aberglauben, p. 104). Dar atunci, cum se vor împăca părerile, cînd unii o vor ve­dea întîia oară pe uscat iar alții în apă? Alte preziceri meteorologice. „Dacă pînă la Florii cîntă broaștele, are să fie vara frumoasă"” (Voronca, op. cit. 972). — La Francezi, se cre­de că dacă brotăceii cîntă prin copaci, e semn că timpul a fi frumos (Ch. Beanquier, Faune et flore pop. I. 310). De cum încep a cîntă broaștele, se face primăvară și poți semăna păpușoiu“ (Vor. ibid­). — Aceeași credință o găsim la Francezi (E. Rolland, op. cit. XI, 129). „Vremea se va strica, dacă broaște vor eși prin ogradă sau vor cîntă înainte de Alexii“ (S. F. Marian, Sărbătorile I, 122; T. Pamfile, Văzduhul p. 5). „Dacă broaștele cîntă înainte de Alexii, e semn că va ninge de timpuriu* (T. Pamfile, ibid. P- 166). Există la foarte multe popoare credința că unele ani­male se dușmănesc toată viața lor cu alte anumite ani­male. O astfel de vrăjmășie există între șarpe și broască, și aceasta e vecinie urmărită de du­șmanu­l neîmpăcat. Dacă poți ajunge la timp și, cu o nuia — în special de alun —, să desparți acestte două animale, scăpînd broas­ga­­­­ de­­. Aurel fisndrea, profesor univârsiUr ca din gura șarpelui, capeți puterea de a alunga ploaia sau grindina, să deslegi farmece, să vindeci anumite boale, etc. Astfel: „Cu o nuia, dacă vei scoate o broască din gură de șarpe, cu nuiaua aceea, dacă vei face semn către nori să se despărțească, se despărțesc“ (Dr. N. Leon, Istoria nat. medicală, p. 81; Gorovei, op. cit. 4515). „Ploile se leagă și se desleagă cu un bat de alun cu care s'a scos o broască din gura șarpelui“ (T. Pamfile, op. cit. 128). „Cînd vezi că un șarpe vrea să mănînce o broască, să iei un bețișor și să-l desparți, și bețișorul acela e bun de alungat piatra, unde ameninți cu el, într’acea parte fuge grindina“ (ib. ibid... p. 151). — La Pașcani,­­se alungă grindina cu pielea unei broaște prinse în beciu, care s'a jupuit de vie și s’a aninat într’un capăt de băț de anin (Gorovei, op. cit. 402). La Italieni: „Cînd­ dă cineva peste un șarpe care stă să îngh­ită o broască, trebue să omoare șarpele cu mîna omul poate să deslege apoi ori­ce farmec și să aline ori­ce durere“ (E. Metalli, Usi e costului, n. 115). La Bulgari: „Broasca scăpată din gura unui șarpe, dacă o dai unui copil s’o mănînce, se vindecă de palpita­­țiuni‘‘ (Strauss, op. cit. p. 395). La Sîrbi: „Dacă o femeie e în durerile facerii, un cunoscut o atinge cu o nuia pe spinare. Această nuia tre­­bue însă să îi slujit să scoată o broască din gura unui șarpe“ (Krauss, Slav. Volkforsch. 58). La Suedezi, „Dacă cineva desparte un șarpele o broască, așa ca să rămîie amîndoi în viață, capătă pu­­erea să ușureze durerile unei femei ce trebue să nască“ (ib. ibid.). Alte credințe în legătură cu broasca: „Cinde te duci pentru întîia oară la scăldat, să bagi o broască în sin, ca să nu te ’nneci“ (Gorovei, op. cit. 4498). Lind broaștele cîntă întîiu primăvara, e bine să te dai de trei ori peste cap, daca vrei să fii sănătos peste an (Gorovei, op. cit. 357), sau dacă vrei să ai noroc (id. ibid. 423—4), sau de vrei să crească bostanii mari (id. ibid. 362), sau ca să nu fie arm! secetos (id. ibid. 425). „Cînd auzi buratecul primăvara întîiu cîntînd, dă-te de-a roata de trei ori, că nu te mai doare mijlocul la se­cere“ (Rev. V. Creangă IV, 150). „Cînd vede cineva buratec întîiu, îl dă peste cap și zice : „buratec, buratec, cum îmi pari tu, așa să-mi pară vara de ușoară** (Gorovei, op. cit. 426). ■ La Cehi și la V­enzi: „Cine aude primăvara, pentru întîia oară broscuțe orăcăind, să strige și el, ca să nu fie răgușit tot anul.“ — „Dacă vezi primăvara întîia broască în apă, vei plânge mult în anul acela; dacă o vezi în iar­bă, vei avea multă bucurie“. (Grobmann, op. cit. 82, 299; Schuler­burg, Wendisches Volkst. 158) La Românii din Bucovina: „Ca să n’ai purici­in ca­să, cînd auzi broaștele cîntînd, să mergi la fereastră ș' să întrebi: „Este mălaiu mărimțel în casă?“" — iar mi să răspundă: „nu-i­ nu-i!‘‘ (Voronca, op. lit. 972). .. „Cînd faci casă, dacă găsești o broască acolo unde se sapă te­melia, are să-ți meargă ca din apă (ib. ibid­). „Dacă cineva cu farmece îți ia laptele de la vacă, apoi ia un brotac, pune-l într’o oală cu urina vacii, pri­­pe­ște-l pe lîngă foc, că cel ce ți-a luat laptele dela vaci vine afară și-ți spune (Șezătoarea, XII, 165). O credință analogă găsim în Franța: „Vrăjitoarele strică laptele va­cilor luîndu-i mana. Spre a împiedeca aceasta, se ține o broască într’o oală și se tine totdeauna în staul“ Rol­land. Faune pop. III, 52). In medicina populară, broasca și broatecul joacă un rol însemnat la tămăduirea diferitelor­ boale. „Cînd îți sunt umflate buzele, să săruți broatec, că-ți trece“ (Voronca, op. cit. 972). , Sărutarea broatecului se face însă în special pentru vindecarea de friguri: „Cînd vezi buratec întîia oară primăvara, să-l sărut: de trei ori pe spate și să-1 dai peste cap, c’apoi nu mai ai friguri“ (Gorovei, op. cit. 1432; Voronca, op. cit. 972; Dr. N. Leon, op. cit. 81). — „Cel ce nu voește să fie prins de friguri, să sărute un buratec pe pîntece de trei ori (Grigoriu-Rigo. Medic [UNK] popor. I, 76). „Broatecul e făcut din inelul Maicii Domnului. A a­­vut Matca Domnului o veriguță — un Inel — în capătu brîului și l-a prăpădit. Cînd s’a dus primăvara să-l caute de unde l-a fost prăpădit, inelul s’a făcut albastru. Maica Domnului l-a luat și l-a sărutat: „De-amui, zice ea, să ră­­mîi printre buruieni, nu te mai lau!“ Și de­ aceea, broa­­t­ecul cînd îl iei, îl săruți de trei ori și-l dai de trei or peste umăr și de trei ori printre picioare“ (Voronca, op cit. 971). O credință, fără îndoială, foarte veche : „Primăvara cine vede vre­un brotăcel prin iarbă, să-l prindă și să-ți scuipe de trei ori în gură, apoi să-i dea drumul, fiind bine contra frigurilor“ (Gorovei, op. cit. 1423, 1428). Această credință exista și în Franța, din secolul al XVI-lea: „Fer­nel, medicul regelui Henric al II-lea, pomenește de un leac popular pentru vindecarea tusei: se prindea o bros­­cută verde și­ i se scuipa în gură, apoi i se dedea dru­mul“ (Sébillot, Le Folklore de France II, 287; E. Rolland Faune ppp. III. 75). Un alt leac contra frigurilor: „Trei broaște rîloase se pun in rachiu, după ce pier, rachiul se bea, iar broaș­tele se aruncă spunînd: „din vînt au venit frigurile, în vînt să se ducă“. — „Se poartă la gît un buratec omorît în rachiu, iar rachiul­ se bea“ (Dr. N. Leon, op. cit. 81) „Rachiul, în care s’a omorît un buratec, se da de băut bolnavului de friguri“ (Grigoriu-Rigo., op. cit. 77). Acest leac e întrebuințat și aiurea: La Bulgari, se dă bolnavului de friguri să bea rachiu în care s’a omorît întîiu o broască (Straus­s., op. cit. p. 40) La Germani, frigurile se vindecă cu rachiu în care s’a pus praful din trei ficați de broască (Wuttke, op. cit. 353; Hoffer, Die Tiere, p. 41). In nordul Italiei, se crede că praful din șapte broaște jupuite, atunci cînd se ivește pe cer un curcubeu, au da­rul să vindece de friguri (Maria Girande, Usi di Lam­peyre, p. 21). „Contra frigurilor, bolnavul să poarte la gît o broas­că, timp de trei zile“. — Babele prind un buratec ,și-i omoară un rachiu. Din buratecul omorît se face o legătu­­rică care se dă copiilor bolnavi de friguri s’o poarte la gît“ (Grigoriu-Rigo, op. cit. 76—77). Și acest leac e foarte răspîndit aiurea. In Franța, o broască verde se atîrnă de gîtul bolna­vului de friguri, sau i se pune pe pîntece ori pe cap, sau­­ o coase în pălărie (Sébillot, op. cit. 287 ; E. Rolland, op­­cit. III, 75). La Venețieni, se ia o broască vie și se pune într’un săculeț, care se atîrnă de gîtul bolnavului de friguri, fără ca acesta să știe; această broască absoarbe toată răuta­tea și apoi moare (G. Bernoni, Tradizioni pop. ve­­nez. 191). In Abbruzzi (Italia) și în Sicilia se leagă de fruntea bolnavului de friguri o broască vie sau jupuită (Finamore, Tradizioni pop. 137 ; Pitré, Medic. pop. 441). La Germani, ca leac contra frigurilor, se atîrnă de gît bolnavului, fără ca acesta să prindă de veste, o broscuță într’o punguliță; bolnavul trebue s’o poarte nouă zile, iar a noua zi s’o arunce peste cap în apă. Bol­navul să fugă apoi acasă, fără să se uite înapoi (Wuttke, op.cit. 335). Același leac îl întrebuințează și Cehii (Groh­mann, op. cit. 106). — Ungurii poartă de gît atîrnată o broască uscată, ca leac contra malariei (Hovorka, op. cit. I. 344). Toate aceste mijloace de vindecare a frigurilor le întrebuințau și Romanii. Pliniu, între numeroasele lea­curi ce recomandă pentru alungarea frigurilor, pomenește și următoarele: „Să alegi o răspîntie: acolo să fierbi broaște în untdelemn­, să arunci cărnurile și să freci pe bolnav cu această unsoare. Alții omoară broaștele în untdelemn, le atîrnă apoi bolnavului, fără ca acesta să știe, și-l freacă cu acest uleiu. Inima unei broaște pur­tată ca amuletă micșorează intensitatea frigurilor, tot astfel si untdelemnul în care s’au fiert măruntaiele ei. Dar cel mai bun leac contra frigurilor, e să porți atîrnate ca amuletă, sau broaște cărora li s’au tăiat degetele, sau ficatul ori inima unui brotăcel într’o pînză de culoare ce­nușie( Hist. nat. XXXII, 38). Broasca, ca amulet, e întrebuințată și contra sperie­turii: „Copiii mici poartă broască cusută într’o petică la gît ca amulet în contra sperieturii (Dr. N. Leon, op. cit. 81). Aceeași credință o regăsim în Franța (Rolland, op. cit. XI, 112). — La alte popoare, e purtată ca amulet în contra amețelii (Hovorka, Vergleich. Volksmedizin T. 4­8; Hoffer. Die Tiere, p. 39). Alt leac contra frigurilor: „Primăvara, cînd vei vedea întîia oară o­u­ă d­e broască, să le iei și să te freci peste tot trupul, și anul acela să n’ai grije că te-or necăji frigurile“ (Gorovei, op. cit. 366, Dr- N. Leon, op. cit. 81; Grigoriu-Rigo, on. cit. I, 76). Aiurea, ouăle de broască vindecă de pistrui (Wutt­­ke, op. cit. 116, John. Aberglaube im Erzgebirge, 240; Schulenburg, Wendliches Volksthum, 103; Höher. Die Tiere, p. 39, 41) (Vn­unna) I. AUREL GARBHEA STUDII DE FOLKLOR Furtună ! Auzi? Furtuna crește și spumegă­ afară!. . Iți place-aici la mine?... Intrând întâia oară în casa.,mea.... știu bine?... te simți puțin streină !.. Și totuș casa asta de-atâta timp te cheamă Cum chemi în întuneric o rază de lumină!... Iți înțeleg tăcerea!... Ți-e ciudă și ți-e teamă!... Ți-e ciudă pe furtună, că te-a ajuns aproape De casa mea... Ți-e ciudă!... Și tremurul de pleoape E teamă... neprecisă!... De mine, ori de ploaie De fiecare clipă ce 'ncerci s’o bănuești De tot ce te ’nconjoară aicea in odaie De tot ce 'n clipa asta ai vrea să nu gândești!... ...Cum vâjte furtuna și cum isbește 'n geamuri!... Ia uite-te afară!... Strivite de pe ramuri Cad florile de zarzăr!... Ce moarte timpurie!... Ca și în viața noastră!... Când sufletu-i deschis vin furtuni... sa spune-mi, nu mor sub vijelie Atâtea flori de suflet și-atâtea flori de vis?... S'a ’ntunecat odaia? — Și ce el... Cum se-adună In părul tău acuma culoarea de furtună Și cum se ’ncenușează pupilele-ți senine !... In casa asta tristă nu ești de loc stingheră In vasu-acela, uite, o floare de la tine Și uite-ți și portretul în colț pe etajeră. Așează-te o clipă!... E­ atât de vechiu-divanul!... Acolo, pata-aceia de umbră e pianul Un sarcofag în care zac melodii sihastre, închise ca'n coșciuguri în coardele subțiri Așa cum zac închise în sufletele noastre In coarde lungi de gânduri — sihastre amintiri!.. Pe masa mea de lucru, hârtii și scrum de gânduri Iar în fotoliu­ acela am stat de-atâtea rânduri Să mă gândesc la tine!... Auzi ce tare plouă!!.. Tu te -n chin ai micuță când auzeai cum tună? Ți-au înghețat de spaimă mânuțele-arcândouă Ca două rândunele udate de furtună .... Și tremuri, tremuri toată... și-mi spui că 'n orice clipă Ceva din noi se duce din sufletu’n risipă! E-adevarat! Dar clipa nu trebuie să spună, Cum trece nici cum vine. S’o fi trăit când moare, Atât e ’nțelepciunea... Și-atunci când e furtună Să simți trăind în tine un strop aprins de Soare! Tudor f^lușătescu "W­ik S TOT 2L* Era un vas antic pe care îl cumpărasem cu prilejul u­­nei călătorii peste hotare și care, după spusele negustoru­lui, fusese găsit în săpăturile de la Herculanum. In nopțile de vară sub lumina ali­ntătoare și molatică a lunii, o femee înaripată, fiică a daltei grecești și a ritmu­lui scump școalei praxiteliane, modelată pe peretele vasu­lui, părea că surâde provocatoare, cu ochii­i verzi des­chiși cu îndrăzneală, ai înfățișarea întreagă a unei v­eri, trupești îngrămădită toată în contururi fermecătoare și fi­e Simțeam sub vechimea vasului, gustul cald încă al mode­lajului, vedeam repezindu-se parcă în carne fluxul vieții și, tot fața formelor salini mintea-mi se silea să conceapă deopotrivă orbitoarea și neasămuita frumusețe a modelelor, și geniul subtil și pasiunea maeștr­ilor cari știau să le înfă­țișeze aidoma. Căci trecem cu toții prin muzee, aproape indiferenți, fără a ști ce a costat bucla de păr de pe capetele acestea tinere încununate cu flori, fără să bănuim strălu­cirile și voluptățile adormite pentru veșnicie în marmurel«­ehurmeene, în bronzurile zmaraldii sau satirii, unele învoite ca niște flori palide, cu petalele anemice, altele ca niște flori însetate încă de alintări și de osanale într’o nespusă goliciune de corole albastre... Bronzurile și marmurele a cestea târnăsc cu ele o scli­pire de soare înveselită în înflorirea caldă a leandrilor. Ele sunt întruparea vie a păgânismului așa de realist în ceeace realitatea are ca ispită și ca ideal, împotrivind un Olimp de carn­e și de simțuri unui cer senin și rece, îmi pare că văd ve­nind spre mine, scăldate în visuri, toate veacurile tinere a căror soartă, s’a îndeplinit, dar ale căror urme sacre mai trăesc puțini în casele descoperite, pe ghizdurile secate ale fântânilor din Herculanum și Pompei, în bazinele de mar­mură în care se înverzesc capilarele de zmaralde. In timp ce mai nădăjduim un infinit scăldat în azur și în cețe au­rite în veșnica contemplare a Tatălui, ele realizaseră sub părticele orbitor de albe și sub frizele armonioase ale Par­­tenonurilor înălțate în­șiruirea de lumină a cerului Aticei, viziunea lor cerească, și au făcut pe pământul divin al Gre­ciei un paradis ale cărui străluciri sunt ruine acum, și ale cărui luminoase glorii sunt palide reflecte. Nu poți să nu î­nvidiezi popoarele care au făcut din visul acesta existența lor obișnuită, popoarele al căror geniu puternic nu numai că a știut să vadă minunat de bine ființa, dar a creat el în­suși ceea ce însăși natura pare că nu poate produce, căci până într’atât frumusețea rămâne sub stăpânirea voinții lor și țâșnește, ca în nemuritoarea galopadă, panatenaică, din operile făcute de mâinile lor... Adeseori, îm amurg, în clipa regretelor, când cerul li­vid părea o cârpă, din care sângele roșu se scursese picătură cu picătură, într’o ceață tragică, îngenunchiam în fața va­sului, și fixând cu privirea forma capricioasă, îmi ziceam: „Să vedem, poate că are să-și ia zborul”,... Dar nu zbura niciodată din locul în care era înțepenită, și eu rămâneam cu gândul r,ä nu poate fi decât o moartă, căci vine din mormântul acela uriaș, ascuns sub optsprezece veacuri de lavă, din cetatea înțepenită într’o neașteptată întrerupere de­ viață. Iar vasul nu mai evoca mâinile albe și drăguțe care se rezimau de pietrile fântânilor din piețe, mâini dibace de sclave frumoase care se oglindeau în apa liniștită și surâdeau privîndu-și ochii și desfăcându-și cozile dese; el nu-mi mai reamintea ,decât bazinele de marmură se­cate și tuburile de plumb topite și acoperite de roții Bsn&ră. Intr’o noapte, însă, în clipa când îmi lăsai privind­ peste ea, mi se păru că ochii ei verzi­ furând taftnic și șiret; și­ cum eu mă încăpățânai să-mi rătăcesc ochii pe relieful pier­dut într'o lumină nelămurită care îi crrompa conturul, ea își deschise aripele și­ plecă... Da, plecă, picioarele-i înaripate se ,desfăcură de pe toarta vasului, fără zgomot și fără să sfarme ceva. O troznitură scurtă, abia auzită și atâta tot. M’am uitat în toate părțile, nu mai vedeam decât umbra dantelată pe care o făcea pe perete’e oblăii frunzișul străbătut de raze de lună. Și vasul era părăsit și simplu. In uimirea și durerea mea, m’am repezit la fereastră. — ^Drăguța mea zeiță, unde te duci? In ce lume de dulci himere, îți faci pribegia capricioasă?” Dar nu-mi răspunse: A­ doua zi dimineața, în clipa când soarele zgâria cu ghiar­e de aur perdelele-mi albastre, întâia-mi privire la pen­tru vasul din Herculanum. Femeea se­ întorsese la locul ei; îmi surâse ironic, ca și cum ar fi voit să-mi zică: —„Iezi? m’am întors”. ----­Dar gura-i așa de fu­tilă luă în acla?î timp o expresie de șiretenie. Traducând, limbagiul afon pe care mi-l spunea,, ghiceam cuvintele acestea vrăjite: — „Ascultă: sosesc di­n țara iubirii; am stat mult timp de vorbăi cu aceea pe care ai iubit-o, — știi cu aceea des­pre care oamenii zic: a murit! De o sută de ori, mai fru­moasă ca în vremea când trăia pe pământ, ea gri-a dat un mesaj pentru tine, dar găsindu-te scufundat greoi în somn, în clipa când m’am întors, am lăsat vorbele să-și ia zborul înapoi către ea, ca un stol de porumbei albi cari se întorc la porumbar. Și n’ai să mai auz­ vorbele acestea A trecut Câtva timp de atunci. Am lipsit din țară, dus de dorul acela al călătoriei, care făcuse din mine un veșnic ră­tăcitor. Când m’am întors, femeia înaripată fu și mai cru­dă încă: „In clipa când m'am întors din a doua­ mi fugă, zise ea, te-am v­ăzut sărman nebun ce ești, scufundat până la gât in colbul cărților. Dacă m’ai fi pândit, ași fi lăsat să cadă la picioarele tale ramura tainică ce dă bogăția; era spre ramurii de aur care a deschis lui Anchise porțile infernului. O culesesem pentru tine în țara Norocului, unde mă dusesem săi petrec două ceasuri. Dar văzându-te, la întoarce­e, lup­­tându-te cu istoria popoarelor stinse și cufundat in mono­tona cronică a civilizațiilor risipte, muncă poate folosi­toare pentru alții, am aruncat ramura în stradă. A trecut , un milionar și-a ridicat-o”... . * » • • * * • •­­ * * » .» » » 1 » 9 >­5 . In sfârșit, după­ o a treia fugă, îmi zise: — „Sosesc din țara în care poți aduna gloria cu lopata cum fac copiii cu nisipul de pe malul m­ării. Am luat la în­tâmplare trei boabe de nisip pentru tine. Unul îți da mijlo­cul să­ faci călătoria pe oricare din globurile lumei plane­tare și să descoperi ceea ce n’a descoperit nimeni. Un al doi­lea îți da mijlocul să ajungi un nou Atila, purtat într’un car tras de patru regi. Al treilea ți-ar fi dat destul geniu ca să faci omul nemuritor. Dar te-am văzut căscând gura de extaz în fața unui mare politician cu sufletul murdar ca o haibă de mașinist, care ieșea din Parlament înconjurat de lingușitori și de un popor îndobitocit. Și mi-am lăsat boabele să cadă în mâna unui orb care trecea pe acolo"... A doua zi, servitoarea ștergând praful de pe birou, a lovit vasul care a căzut jos și s’a spart. De atunci am avut un suflet mai puțin în serile de veghe... ÎON­ORAGU

Next