Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1923 (Anul 4, nr. 145-147)

1923-09-02 / nr. 145

“SS’Z" V, m ADEVERUL LITERAR ȘI AIU­TOK­ro-' absolut trebuitor fin der Beschränkung zeîgt­ sich ier Meister,­ zice și marile Goethe), literatura chineză îl aplică până în­­ ultimile lui consecințe. Nici lumea din afară, și nici pe cea lăun­trică, poetul chinez nu ne-o descrie amănunțit, ci ne-o sugerează numai în puține imagini, alese cu o artă savantă, lăsându-ne pe noi să împlinim restul, cu imaginația noastră. Niciodată scrii­torul nu se lasă copleșit de mulțimea senzațiilor ori de com­plexitatea stărilor sufletești, ci le stăpânește cu mintea, limpezim­­­u-le și reminându-le. Plăcerea europeanului de a se lăsa îmbătat și legănat de armonia frazei, de patosul declamației, de curcubeul imaginilor, se pare că nu o cunoaște poetul chinez, care în tot­ul cântă e simplu, sincer și uman. Dacă am căuta un termen de comparație în literatura europeană, ar trebui să ne gândim la un Alfred de Vigny, — dar mai simplu, mai naiv și mai o­­­menesc. Ceia ce, desigur, a surprins pe cetitor în fiecare din poeziile pe cari le-am citat, este modernismul ei, nici prin minte nu ne-ar fi trecut, că între simțirea și gândirea unui intelectual chinez de acum două mii de ani, și felul nostru de a­­ simți și gândi să fie atât de mică deosebire. De câte ori nu-și va fi amintit cetitorul de Eminescu!... (Poezia chineză fiind de mult tradusă în nemțește, Eminescul a putut s-o cunoască). Și tot­­atît de modern, în finețea liniei rezumative, este și desenul chinez, de care, cum știm, pictorii din vremea noastră s’au lăsat mult influențați. Ai zice că Europa, în măsură ce îmbătrânește, se apropie de psihologia rasei chineze!... Pe la sfârșitul secolului al 18-lea, filosoful raționalist Christian Wollff din Halle, popu­­­­larizând gîndirea raționalistului Confucius, fu denunțat de teo­logi lui Frederic Wilhelem I, regele Prusiei, care-i somă să părăsească țara până în 48 de ceasuri, sub pedeapsa de a fi spânzurat!... Cu alte cuvinte, acum o sută cincizeci de ani, filo­soful chinez din sectorul al șaselea i. eh. era prea înaintat!!... * * * Vechimea culturii orientale ne poate lămuri faptul, că in poezie, în religie, în morală, și poate și ’n filosofie, (în ori­ce caz, în arta de a gândi și de a exprima gândirea), Europa a învățat din orient și nu l-a întrecut; nu ne poate explica însă acest fenomen, că în Europa s’a născut știința, civilizația, stăpâ­nirea naturii și deci a întregului glob. Până acum civilizația a­­­pusană a fost mereu atribuită frigului, dar de fapt, în vestul continentului nostru au­-i frig, pe când în centrul și nordul Asiei e cumplit de frig; și totuși... „ 1 Pricina ea o găsesc în constituția specială a sistemului ner­vos, pe care misterioase fire îl leagă de Compoziția solului, plante crescute pe anume soluri, conțin substanțe care irită și slăbesc sistemul nervos, fâcându-l neapt pentru îmbrățișarea realității în toate ale ei amănunte. In­­ceia­us vom numi sche­matic:­ belșugul de energie nervoasă, trebuește căutată originea perspectivei, a armoniei, a epopeii, a științelor exacte, a indus­triei și a celorlalte mam&ștrăii specifice ale omului „faustian"", (cauza admisă de Spengber:t viața în pădurile de brad — este încă una din comicăriile­ acestui acrobat intelectual, a cărui cele­britate se stinge cu aceiași nemaivăzută repeziciune cu care s­a Aprins). In rafinate melodie a lamei orientale,, de o parte, și în grosolana armonie a barbarilor germani, de alta, avem față ’n față, bătrânețea unei culturi cu bază îngustă, și tinerețea unei culturi cu bază largă. Mai intervine însă și­ un alt factor, pe lângă cel de vrâstă și de rasă: clasa. Cultura orientală are un Carcter aristocratic: este, adică, făcută de către, și pentru o minoritate privilegiată, ea fiind în genere întemeiată pe sclavie. Prin funcțiunile sociale pe care le ’ndeplinește — dacă le ’ndeplinește, — prin diletan­tismul său, prin rafinarea sistemului nervos, prin lipsa de con­tact cu amănuntele activităței omenești, prin excesul vieții de societate asupra celei petrecute în mijlocul naturii (vorbesc mai ales de nobilul de curte), aristrocatul iubește generalitățile, ab­stracțiunile și rezumatele, și urăște detaliile, complexitatea și aplicările practice. Și cultura aristocratică, este o clădire înaltă pe temelie îngustă. Intre aceste trei națiuni: bătrânețe, orient și aristocrație, există raporturi. Raționalismul, concisiunea, verbul lapidar și tranșant; predominarea judecății asupra senzației și a sentimentului, a melodiei asupra armoniei, a liniei rafinate și armonioase, asupra culorii — nu disting ele și cultura aristroca­­tică franceză?... (Că această cultură a fost făcută pentru aristo­t­crați, de către burghezi selectați de aristrocasie se știe). Dacă ne 'ntrebăm acuma, de ce, spre pildă, la popoarele germanica sclavia n’a format niciodată temelia organizării so­ciale, răspunsul este, cred, acesta, în climele nordice, — reci și mai ales umede, — diferența dintre ceia­ ce produce și ceia­ ce consumă omul, era prea mică. Se pare că nicăieri ca în China, țară imensă, în mers natu­ral apărată și așezată în afară de calea migrațiunilor și a co­merțului universal, o clasă privilegiată nu s’a menținut în cursul total atît de lung șir de secole... De aceia găsim aici clădirea cul­­tu­rală cm mai înnaltiâ, ca baza cea mai îngustă. Să luăm, de pildă, scrierea. Ne uităm la „literele” acelea, unele simple de tot, altele cumplit de încâlcite (să mă tai și nu le-ași putea nici desena și nici cunoaște) și ne întrebăm cu uimire, cum de-au putut crea și memora zeci de mii de sem­ne, reprezen­tând fiecare o idee deosebită?!!... Scrierea asta are și avantagii: înlătură barierele dintre dialecte, dintre secole și chiar dintre națiuni, japonezul citește semnele în limba lui. Dar ori și c­um, întreagă această mașinărie complicată nu face cît un biet al­fabet!... Scrierea chineză reprezintă perfecționarea la extrem a unui sistem... PRIMITIV. Ori iat­ă de pildă, politeța chineză: să prezinți pe nevastă-ta ca scroafă, iar pe nevasta prietenului să o numești zeiță, împă­răteasă, etc. Este perfecționarea la extrem a unei politețe... primitive. Și ce este agricultura chineză, de­cît perfecționarea pînă la cultura de seră, ori măcar pînă la grădinărie, a micei culturi ?... Ce este industria chineză, de­cît înălțarea până la artă, a muncii manuale și a industriei casnice?... Ce este învățătura chineză, de­cît o erudiție scolastică, gră­mădită de milenii și strivind mintea?... Și tot așa, administrația chineză, (sistem erarhic de persoane nu de instituții) — pe care Petre Carp a vrut să-l reintroducă la noi sub forma guvernatorilor), pictura chineză (linia — cu care caută copilul să prindă realitatea, — adusă la maxima per­fecțiune) grădinile chineze (Versaille-ism la extrem) trăsurile chineze, etc. etc. — totul poartă pecetea aristocratică a rafi­namentului PRIMITIV. Literatura, — floarea ori­cărei societăți aristocratice, — ne uimește și dinsa prin rafinamentul ei, care a luat înnainte Eu­ropei cu mii de ani, — însă pe pe bază îngustă! Lipsește epo­­pe­a, romanul, drama — toate genurile cu temelia largă, obiect-BriLta, „ " ' ~ 'ri Ne surprinde și rafinarea moravurilor la poporul întreg. Amintească­ și cetitorul de Sa’mi-Kiang a lui Tu­fu: discreția și duioșia sentimentelor, darurile pe cari le aduc bătrânii celui întors acasă, cerându-i un cîntec de mângâere și amintire.. Cas­titatea dragostei, în poeziile populare: Rugămintea unei fete. Buchetul de Jasmin... Și această rafinare trebuește privită din două puncte de vedere: . . . Pe de o parte, man­„rele clasei stăpînitoare se răspândesc în adevăr cu timpul până ’n straturile cele mai adânci... Ce sînt costumele naționale de azi, de cît popularizarea îmbrăcămintei feudale de altă dată?... Ce este Miorița, de cît opera vre-unui mare poet dac — din clasa stăpânitoare — răspândită în, po­por?...­­Vre-una din formele păstoro­maniei, care apare totdea­una în epocele de extremă rafinare aristocratică, în vremea lui Teocrit, Louis XV, etc). De ce basmele și poeziile populare ne vorbesc mereu de prinți și împărați?... Dacă regimul nostru agricol — feudal ar mai fi durat încă cincizeci de ani, ajungeam să vedem pe Ion al Mirandei sărutînd mina, la cârciumă, Mar­ghioalei lui Bran... (Prin aceasta însă, viața lui reală cu nimic nu s’ar fi îmbunătățit). Obi­ceiul a ajuns deja la notar și la jandarm, deci nu mai are de făcut decît un pas... In Dobrogea poți vedea ori­când pe fem­ea unui tătar mizer și murdar, care doarme pe jos într’o colibă de lut, purtându-se și legănîndu-se cu o cadînă de harem... • . Pe de altă parte, idealizarea vieții țărănești caracterizează toate literaturile aristocratice. Deviza frivolă a nobleței a fost întotdeauna: il ne faut jamais épprofondir les chbsés. Aris­tocratul închide ochii cu intenție asupra triste­țelor traiului po­pular, ca să nu-și strice tihna ,și ca să-și îrmăbușe sentimentul răspunderii. Avem, —­­aproape în fața ochilor noștri, — un exemplu cu deosebire hazliu. Exact pe vremea cînd Zola descria în La terre viața țărănimii franceze în culorile cele mai negre, Alexan­dri zugrăvea în Pasteluri traiul plugarului român în culorile cele mai trandafirii, iar Grigorescu aristocratiza pe ciobanul român care trăește „ca fiarele codrilor“... Dacă s’ar fi potrivit slovelor negre pe hîrtie albă, sătenii francezi ar fi trebuit să vie în masă în România, „ca să trăiască între flori și să asculte murmurul apei line”... Vă ’nechipuiți fulgerătoarea cecrupție?!... Anume sentimente mă opresc să spun tot adevărul asupra stării țără­nimii române, pe la 1880, și chiar și până în preajma răsboiului. Economiști străini au asemănat-o cu viața africană. Mai ales în­ Moldova,­­ Vandea și Bretania română, țara poeziei, a boerilor leneși și a pauperismului agricol, țara în care neio­bagul vorbea cu boerii și trăia ca țiganii, țară din care au pornit și vor porni, după o cunoscută lege istorică, toate mișcările re­acționare... (junimismul, poporanismul,­­ cuzismul..) Mizeria și lenevia patriarhală au un mare charme, de cari cei deprinși cu dînsele se despart cu greu.... . . Sub dulcegăriile familiare și amoroase ale poeziei chineze, noi vedem îngrozitoarea situație socială a femeei chineze!... Copilul de sex fem­enin poate fi omorît de părinți, fata poate fi vîndută, prostituată... Iar întreg rafinamentul poeziei și cul­turii chineze are ca revers de rhodaille traiul nenorocit al mili­oanelor de buli, care-și vînd munca de rob pentru un pumn de orez —­ pe ani de zile înainte... Când te gândești cu ce sufe­­rinți omenești s’au plătit operele clasice ale unui Tu-fu, Goethe, Racine, Rubens, etc. ec­., îți vine să exclazi cu Eminescu: „Sfărmdți statuia goală a Venerii antice!...". Cultura chineză seamănă cu o locuință pe care te-ai sili s o întreții timp de milenii, proptind-o, reparând-o și... per­fecționând-o (?!). Reparațiile ar costa mult mai mult decât o casă nouă, și pe lîngă asta, lociatarii ar trăi și primitiv... Spre pildă, closetul (mă ertați de acest exemplu într’un articol despre poezie) ar fi dat cu lac negru chinezesc, ar avea oglindă și covor, dar ce folos, nar avea apă!... Nu perfecționăm­ cere o atare clădire, ci un topor bun!... Extrema apusă Chinei, o reprezintă America, unde lucrurile nu se fac durabile, de teamă ca ele să nu devie piedici pentru noi progrese... Și fiindcă ni­­căiri nu se distruge atît de mult ca ’n Statele­ Unite­­ și fiindcă nicăiri nu este mai puțin lăsată să se înch­ide buruiana tradiției, de aceia unchiul Sam ține gheata lui țintuită pe grumazul Eu­ropei și al lumii întregi... Timp­ de cincizeci de ani, intelectualii lumei vechi ca slugoii de casă mare, înverșunați apărători ai tradiției, au întrebuințat cuvîntul „americănesc” ca sinonym cm „trivial“. Azi, acești hidalgo fuduli, cu pantalonii rupți în... fiind, dau năvală în roluri în continentul cel nou, unde yankeul, naiv și bun ca un copil, îi ospătează și-i înțoțește, fără a le purta ranchiună... Să-i auzi acum, în­deosebi pe cei germani, cu ce respect și cu ce recunoștință vorbesc și scriu în ziare... Dacă printr’o serie de alte pogromuri, analoage cu cel de la St. Bartelemy și cu del în contra albigenzilor, aristocrația franceză ar fi reușit să stârpească burghezia Franței, astăzi țăranul francez ar fi încă tot „dihonia neagră în două picioare de care vorbește La Bruyere, însă Dumineca, nespălat și par­fumat, în perucă pudrată (coada chineză) și ’n manșete de dan­tele (de-ar fi de sfoară!) ar dansa menuett..., Vai de sporul în care nu s’a putut ridicaa o burghezie, ori în care cazmaua burgheză na fost lăsată să-și îndepli­nească sfînta ei operă distrugătoare!...­­ ! * * * Dar nici China nu rămâne ce-a fost. Folosindu-se de haosul din timpul răsboiului mondial și de sub-producțiunea de după răsboi, ea a ridicat — cu ajutorul teh­nicianilor străini — o formidabilă industrie, cu acea iubire de măreție care ca­racterizează spiritul oriental. Industria aceasta — du­pă cum văd din ziarele nemțești — luptăm greu, dar va sfîrși prin a triumfa. Fertilă și bogată, dispunînd, cum se crede, de cele mai mari depozite de cărbuni din lume, China se va trezi curînd din letargie, cu acea detunătură cu care se deșteaptă și sare croco­dilul din pământ, după trecerea perioadei de secetă... H. SANIELEVICI PLASTICA Curentele noul In artă Ca și literatura, arta plastică a avut legile ei de în­florire, urmate de fatalele epoci de decadență. Arta plastică, mai ales, a corespuns liniștei și bogăției popoarelor. Mediul ambiant este hotărîtor în crearea unei opere de artă și numai viața de entuziasm a cavalerilor medievali și de contemplare religioasă, a fost motiv de înălțare a artei la acele culmi ale Renașterei italiene. Artistul pentru a creia trebuie stimulat și înțeles. Me­cenat­i au avut mare rol în crearea operelor de artă, ei însăși fiind niște artiști cu sufletul care nu aveau puterea de exteriorizare, însă având cultura necesară artistică in­spira pe artiști. Nu putem concepe un Leonardo da Vinci fără mecenatele cavaler Sforza sau un Michel Angelo fără de Medicis. Artistul deci, nu este un izolat, căzut ca un bolid în mijlocul contimporanilor săi, ci este prototipul în care se oglindesc sentimentele artistice ale unei generații, ce iu­bește cu frenezie operele de artă. Pe la anul 1500 Baltazar Castîglîane, descriind care trebue să fie un gentilom spune : un cavaler pe lângă că trebue să fie abil la toate exercițiile corporale, mai tre­bue să fie să scrie versuri și proză și să nu nesoco­tească desenul și pictura. La egipteni erau faraoni ce și-au construit singuri mausoleul-piramidă, fiind arhitecți și sculptori. In epoca aceasta de industrialism incontestabil că arta nu mai este la înălțimea­ artei trecute. Nevroza seco­lului în care trăim, nu mai lasă pe om să se înalțe până la culmile artei atinse de popoare în vremuri patriahale. Ge­nerațiile de astăzi, nici memoria vizuală nu o mai au ca cei vechi. Arta pășește spre alte orizonturi, mai cerebrală prin spiritul ei de analiză. Arta trebue să repraducă exact niște aspecte din na­tură, exteriorizând plastic niște impresiuni. Nu este fru­mos în natură, ci adevăr, căci ceea ce ne încântă la o o­­peră de artă, nu este decât interpretarea savantă a na­tural: stilizarea, sintetizarea, armonia și valorificarea culorilor, caracterul obiectului, sesizarea mișcării în mo­mentul pregnant. Artistul fiind un fin analist al naturei și având o pu­ternică viziune, redă lucruri de o nuanță subtilă științifi­că, îi trebue observaorului să aibă o educație făcută pen­tru a pricepe opera artistului. Arta este într’o vecinică prefacere ca și sufletu­l omenesc nemulțumit, căutător de forme noui, ca să îmbrace aceleași vechi năzuinți, pre­cum în literatură, arta nouă s’a’ emancipat de la clasi­cism, Paul Verlaine căutând în poesie musicalitatea, iar Cézanne în pictură ritmul. Impresionismul, al cărui șef este Henri Matesse, e caracterizat prin o fantezie vie, prin o veșnică nemulțu­mire, căutând forme noui prin o sinteză armonioasă, un desen de o rară savoare, disecând și analizând culorile și efectele tonurilor în natură pentru a căpăta pe pânză su­gestia vie a vibrației luminei. De multe ori în beatitudi­nea, ce îi produce armonia de culori, impresionistul uită să construiască. m r Orice școală, dacă este o manifestare sinceră, ne place, și impresionistul poate să recurgă la orice mijloa­ce în căutarea adevărului, revoluționând teh­nica pen­tru a ajunge la ținta. Incontestabil că muți artiști nedesăvârșiti recurg la maniere excentrice pentru a impresiona publicul și acești pseudo-impresioniști compromit această școală comi­­tând adevărate orori, opere conventionale ale unor am­bițioși și lipsiți de pricepere. Futuristă, al căror șef este Lucien Lafongue, au o vie fantezie, destoinci desenatori împingând până la bizarerie arta lor. Școala futuristă a stabilit prin manifestul lor urmă­toarele : *­­ * Nu este nici o diferență între arte. Totul este materie pricepută de sens. Pictura respiră ca și muzica. Linia n’are nici un control; merge la infinit. Reproducerea fotografică a unui lucru este absurdă. Trebue redată substanța lucrurilor. O linie poate exprima un subiect fără a avea idei o asemănare grafică cu el. Formele să se miște un spațiu apropiindu-se între ele, complectându-se pentru a constitui armonia. Este domeniul anarhismului îndrăzneței : mimed fan­tezia hotărăște. Nu frumusețe, ci plăcerea simțurilor. Nu­ gust și echilibru. Adevărul este neclintit tn spațiu. Dacă futurismul este destul de înaintat în concepțiile sale sunt și alte școli care merg mai departe cu concep­țiile lor. Dinamismul. $coală al cărei șef este Euclid caută să ne redea modelul în acțiune, diformând unele părți pentru a ne sugera impresia de mișcare. Sincromatiștii Morgan Russel și Magdonald Wragt americani, au stabilit felul de a concepe lumina că di­feră de viziunea impresioniștilor. Pe ei nu-i interesează culoarea obiectului. Fi­zic, Soarele prin marea cantitate de lumină ce ne trimete suscita în noi senzația de galben care este o iluzie su­biectivă. Culoarea nu există în natură ci­t nnd­ și dacă am pas galben in lumină pentru echilibru urma 1­plimentul galbenului in umbră, care este violetul. Orfeismul școala lui Delanney, impresionism prin deformatie și jocul de linii, ritmul ce imitează vulgarizând pe Cezanne și Pincasso. Aceste culori ..ritmice“ dau picturei iluzia că tabloul se desfășoară în timp ca și muzica. Exaltează și intensifică puterea de expresiune a pic­­turei. Cubismul reduce totul la construcție în opoziție cu impresionismul. Cubismul în sculptura statuară, care cere arhitectură este logic , e logic și în pictura decorativă mutuală unde deja mari distante se modelează formele.­­Dacă aceste școale sunt logice în schimb „Școala pri­­mitivistă" este absurdă cu tem­tele ei bituminoase, cu care se obține vechea patimă cu altaismul sireer ficfa­­rl,re­imi­tează factura liniară, neputincioasă sinteză copilărească și grotescă a lucrărilor de artă din epocile p­eistorice. I. STEFANESCU Pin „Umorul britanic1"* Cine e de închiriat? Un domn venind să închirieze o locuință, întrebă pe servitoarea — o fetișcană de o frumusețe rară — care ii des­chisese ușa, dacă apartamentul se închiriază împreună cu ea, Waterford, care o­ reținu apoi la masă. Aceasta însă nu era —„Nu, domnule, el se închiriază aparte”, fu răspunsul. • £ Faimosul Dr. South, spiritualul caplan al regelui Carol II, vine într’o zi in vizită la vechiul lui prieten și coleg Dr, tirea de două trei feluri de mâncare în plus. Doamna­ Waterford aduse prin urmare pe masă obici­nuita friptură de berbec, refuzând apoi să mai facă și o altă mâncare. D-rul Waterford, scos din răbdare, o luă la ceartă în bucătărie și iu toiul discuției îi strigă: — Ai noroc, că este un străin în casă, căci altfel ți-ași fi dat o sfântă de bătaie ca să mă pomenești! Doctorul South, care auzi discuția din bucătărie, strigă prietenului. . . —„Dragă doctore te conjur în numele vechii noastre prietenii, să nu mă consideri de astă dată ca străin.” Un savant jurist, încărcat cu cărți mari de jurisprudent întâlnește pe stradă un prieten. Acesta, arătând cu degetul către volumele de drept, *O întrebă: — Dar bine, dragă, credeam că ai toată știința aceasta in cap? — Intr’adevăr, răspunse savantul, dar cărțile acestea nu sunt pentru mine, ci pentru judecători. Din „O mie și una de gândiri“ 231 Sunt printre revoluționarii germani intelectuali care, între preșidenția republicei și titlul de baron, conferit dar Wilhelm II reîntors pe tron­ ar prefera această din urmă demnitate. 232 Nu întreba prea mult­ riști să li se spună neadevă­­ruri. Mințim ca să scăpăm de indiscreți. Minciuna e un păcat mai mic decât indiscreția care-1 provoacă. Minciuna e o armă defensivă, împotriva indiscreției agresive. 233 Sunt prea iuține întrebările cari nu rănesc. Nu în­­treba prea mult. * 234 Când vrei să spui o minciună, trebuie să ai la îndă­­mână alte 99 de minciuni, ca s’o acoperi. 235 Unii confundă energia cu brutalitatea. Nimic, însă, nu risipește mai mult energia, ca violenta. Blândețea este cel mai sigur rezervoriu al energiei. 236 Respectul cuvântului dat, împlinirea datoriei, delican­­teza simțirei, disprețul oportunității, principiile, consec­vența, sentimentul solidarității omenești n’au, în politică, nici o importanță; totul este să nu fi furat banii statului. 237 In politică, cinstea banului este­ o forță. A sufletului—« o slăbiciune. 238 Unii seamănă, alții culeg. Uneori fiindcă aceștia din urmă nu fac decât să pândească și să fure rodul celor ce muncesc. De cele mai multe ori, însă, pentru că cei cari au sămănat n’au destulă credință că bobul lor va rodi și nici răbdarea să aștepte secerișul. 239 De ce batjocoresc săracii tocmai sărăcia de altă­dată a celor îmbogățiți, în loc să le batjocorească bogăția sau, mai ales, mijloacele prin cari s’au îmbogățit? 240 A citi nu înseamnă, numai decât a te cultiva. 245 In artă, curajul locului­ comun e cea mai bună garați* tie de succes. 246 N’are preț decât ceia ce­ ai citit în ultima vreme, ca ochii, sufletul și inteligența contemporană. Secțiunile vechi au murit. Impresiile vechi sunt eronate. Recitiți!... 247 Incultura e mai puțin primejdioasă decât o lectură asiduă, care nu merge paralel cu rela­tățile vieți. Omul care citește mult, fără să trăiască (a trăi, în­­seamnă, mai ales, a munci) este, de cele mai multe ori, un ratat. 248 Știu că predic în pustiu, dar o fac pentru plăcerea de-ami auzi propriul glas. 249 Unii cred că dacă se st­rcă, fac mai bine treabă. 250 E bună economia de bani, dar nu strică nici cea de nervi, cheltuit­ în griji și supărări pentru a banului eco­nomic. 251 Un prieten al meu foarte avar, are al șaselea simț, cu care percepe lucrurile înainte de-a le fi perceput cu vreunul rfmn cinci* ■ treful cheltudii. uapd ',ceva aprinde un chibrit, pe-o scară întunecoasă, unii aud trez* net”! lemn”1,ni. p’fîî văd a**«! reb­r><! factoru! cel care­ a aprins chibritul poate că și-a fript degetele. Prie­­tenul meu constată că s’a mai cheltuit ceva. 252 Nimic nu scornește mai repede imaginația noastră, decât pretextul ingratitudine!. 253 E foarte ușor să cucerești o femeie pe care n’o iubești 254 Sunt morți pe cari îi plângem, îi dorim, dar cari ne-ar încurca grozav în treburile noastre, dac’ar învia? grozav am vrea să-i vedem iar în mormânt! VICTOR EFĂDUIU

Next