Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1923 (Anul 4, nr. 148-151)

1923-10-28 / nr. 151

SERIA III APIÜEIV—No. 151 pnwniTnm i AL. V. BELDIMAN 1888—189’i FONDATORI. , CONST. MILLE 1897-1920 5 Lei Exemplarul în țara 10 J Lei Ex­ in străinătate Duminici 28 Octombrie 1923 E literar și Artistic FONDAT în 1893 _ SFÂRȘIT DE TOAMNĂ Vesela verde câmpie acu­t tristă, veștejită. Lunca bătută de brumă, acum pare ruginită. Frunzele-s cad, sbor în aer și de crengi se deslipesc Ca frumoasele iluzii dintr'un suflet omenesc. Din tus,pa­ru părți­ a­ lumii se ridică î nalt pe ceruri v'-'­­B? iSi­ ■ U "J I ■­­ " V.. Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri, Soarele iubit siaspunde, Iar pe sub grozavii nori, Trece-un cârd de­ corbi.’ Iernatici prin, văzduh croncănitori Vi. - ALECS­A­N­DRI Patru zile de drumuri oltene de sărac­e drum­ul care peste costișe aproape cu de­săvârșire despoiate de păduri și sorindu-și terna gal­benă la arșița unui Septembre înfocat duce pe dru­­mele desfundate la Filiași! Ținuturi de mare proprietate, care poate să fi fost miloasă la unul și la altul, dar în totalitatea ei a fost mai mult decât aspră, nesimțitoare. Și pentru bieții de săteni, așa de buni, așa de ascultă­tori sorbind cuvintele pe înțelesul lor, cîntărindu-le, cari n’au în căsuțele care-i adăpostesc din neam în neam nici putința, nici gustul moștenit al frumuseții, dar nici în curțile lor ale „boerilor” însăși. Căci dela un gru­p de gospodari necăjiți la altul abia dacă vre-o înjghebare u­­rîtă, modernă se ridică de-a­supra­ coperișurilor de stuf, de șindrilă, de urîtă tablă nouă. Preoțimea, ca părintele Surășanu, dip Mihăita, care ne primește cu atâta prie­tenie caldă, învâțătorimea, ca tânărul din Braloștița, dacă reiau astăzi în conducerea satelor un loc­­ care era o dată al boierimii oltene. Și, totuși, când era vorba de Dumnezeu, dregătorii cei Vechi­­ căutau în pungă și durau zdravene clădiri în care meșterii fără carte știau să coboare canonul ne­scris al frumuseții veșnice. Nu știu dacă la Cotofeni, bo­ierii care poartă acest nume (satul se chiamă după pă­sările din pădure, ca Hurezi) și-au păstrat și astfel a­­mintirea : la Braloștița însă, în marginea satului, aproa­pe de larga și aici foarte lină apă a Jiului, vechii Arge­­toieni, coborîtori din Spătarul Mihai Cantacuzino fratele lui Șerban - Vodă­­ și unchiul Brâncoveanului, — Raco­­vițeștii pleacă din altă ramură feminină — au înnălțat una din cele mai bine proporționate și mai măiestru zu­grăvite din lăcașurile acestor părți. Pridvorul pe stîlpi strălucește de aprinsele colori ale chipurilor și­ scenelor sfinte, un brîu cu zimți bine potrivit încinge zidirea, fără șinuri, cu altarul pentago­nal, cu un turnuleț lateral, cuprinzând scara la clopote, iar turnul cu delicate profiluri tîșnește ca un potir de floare din mijlocul acoperișului odată șindrat sau acoperit cu olane, pe care­-l subliniază­ aici zimți. Innăuntru o întreagă seminție defilează pe ziduri, Mihai Spătarul și soția, Balașa fata lor, purtând numele fiicei Brâncoveanului și al Doamnei lui Constantin Basarab, cu soțul Pitarul Constantin Argetoianu din Argetoaia, care e aici în fund— fiul lor, ctitorul bisericii, Serdarul Constantiin cu „jupâ­­nița” lui, fiică a lui Nicola din Slatina. Realismul figuri­lor arată meșteșugul vechiului zugrav din 1761. Această bogăție de zugrăveli complectează­­ totala lipsă a sculp­turii, fereștile fiind înconjurate numai cu privazuri de lemn (sus, altele sînt zugrăvite). * * Odată Filiașul, al cărui nume­ trebue apropiat de Crîngași, dar rădăcina însăși nu se deslușește, era un sat smerit ca și celelalte, boierii r Filieșeni sau Filișeni joacă­­ un rol în marea mișcare­ de­­ boierinași olteni care aduse la putere pe tovarășul lor Aga Matei din Brînco­­veni , Matei Basarab. Azi moșia­­ a altora, oameni noi, și o Ultimă tresărire de ambiție a acestui neam de lup­tători și de curteni s’a închegat în marea casă de pe deal, într’un stil oarecare, și în capela pompoasă a ci­mitirului. Calea ferată a întemeiat­ tîrgul ale cărui case trainice, dar fără podoabe, ale cărui prăvălii de toate cele, mărginesc șoseaua. Gorjul, încă mai sărac, se­ anunță printr’un nume care trezește amintiri istorice. La Țânțăreni, venind din sus, Tudor și-a așezat una din taberele în care a stat mai multă vreme. Interesant moment din viața noastră națională și interesant nume de sat, care trimete la un sat de obîrșie, prin cine știe ce părți de baltă, Țînțarii, Broștenii sînt' și­ ei •'veniți din jos, aici ca și în Moldova numele acesta infățișînd­­ locuitori de părți mlăștinoase . Băltenii ba chiar și Rovinarii, de la „rovine“ băltoase mai departe au aceiași origine. Contra părerii obișnuite, au fost deci și colonisări de jos în sus. Peșteana cores­punde unui sat ardelenesc, iar la Ias ca și la alt las din Argeș se vede că­, originea vechii ,capitale­ moldovenești n’are nimic a face. cm Iazigii, cărora de fapt, '­la "Unguri­­(v. Iász­berény, centrul­ lor) ca gfi 'la " Slavi, Il­C'si'­zice' Iași. E numele întemeietorului, vechiUi nume ca'Și'al ace­­lor „moși“ cari au dat numele lor,la­­ Vlăduleni și­ Dră­­guțești, la Romanești, din margemea . „Tîrgului” , de pe Jiiu : Vlădulea, Dragotă, Rom­ân­țlia .Olari e încă­ unul din satele, ca Bundeni, 'Pranovenț^,tigraful Ilfovului, care dădeau și dau pânâ,astăz­i^rMfișa în care se în­trupează, prin forme și c^Dri^tnțW“de­ frumuseță al po­porului nostru. ■ ,0#r­­i ■ , Acest simț se arată în asemenea locuri cu casele maii mulț umile, nu în improvisăriile hidoase ale bogă­tașilor, dar nici în colori ș­i«<în stucaturi, ci în admira­bilul port al sătenilor, al femeilor "mai ales, care începe odată cu muncelele de supt Carpati.­ Trupul pare dat însuși, în mlădirea lui gingașă, du­pă aceste cămăși în­­voalte, după aceste oprege care strîngi, după soptirea maramă, albă ori galbenă, care flutură­ .Femeile așezate pe marginea cerdacului cu furca în mănă, sînt icoane de grafie natriarcală. • „ v." 5 . Trecînd prin regiunile de supt munte, a căror tra­gedie în războiu mi-o descrie emoționat un ofițer al marilor lupte, scriitorul Pamfil Șeicaru, revăd Tismana, care-mi rezervă descoperiri: candelele de argint date în amintirea boierului Vlăduțu de la sfîrșitul veacului al XVII lea și, mai ales, în ușa­ paraclisului, prefăcut din grajd de vite în capelă absolut nouă,* avînd însă duioasa notă a vitraliilor dăruite în amintirea fiului, mort de ac­cident, al lui Coșbuc, vechiul privaz de piatră al lui Ni­­codim ctitorul. Sunt ușoare desemnuri înflorite de o li­nie dură, fără nimic din pompa celuilalt cadru de piatră din secolul al XVI-lea, care duce la biserica cea mare. De aici, de fupt stânca amenințătoare asupra vechii ctitorii, din adîncul pădurii de stejari și castani în care vîjîie isvorul și cascada­ și aruncă necurmatul zbucium, drumul merge spre Apus printr’un ținut bogat împădurit, cu înnălțimile stropite de pete și străbătute de vine colo­rate. In fund amfiteatrul munțior st vădește în cele mai delicate colori, o brumă ușoară părînd că acopere su­­prafețele sure. Puține și rare așezări omenești, dar cît sunt­ de vechi o arată numele celei dintâia pe care o în­tâlnim: Celeiu, corespunzând în sunetu­l dacic Celeiului de pe malul Dunării. La Tarnița, unde ne așteaptă prietenește familiile Hârgot și Popescu, sîntem, ni se spune, în locul chiar al celor mai vechi exploatări de aramă, s’ar cunoaște să­păturile de atunci, și de-o parte și de alta a șoselei se răsfiră praful pietrei cotlite. Ar fi fost cândva aici o mai însemnată așezare. Zi­duri de biserică ni se arată în curtea unui sătean și caz­maua lui răscolește scăfîrlii galbene, rotunde. Azi însă casele sunt puține, destul de gospodărești însă, dar­­ să­race, cu vetre primitive pe lut în odăile fără găteală, ceia ce interesează mai mult în acest tip de clădiri din lemn, întrețesute și muruite cu lut, cu acoperișul triunghiular ca o glugă, de șindrilă sau de lut­, e scara piezișă, care străbate interiorul ducînd la rîndul de sus, scară vizibilă din afară, cu marginea ei împodobită. Bisericuța de pe muncel e tot ce poate fi mai smerit, cu înjghebarea-i de lemn abia uns, cu „tîmpa“ ei de lemn și „rîndul de icoa­ne al meșterului rural de la 1799. * * * Aci e satul românesc. La Baia-de-Aramă , alături vezi altceva. Lângă aceiași, iute, veselă, limpede apă a Bulbei, care o năpustește adesea de la un capăt la altul, căsuțele stau îngrămădite între înnălțimele pe care le do­mină, departe, piscurile mari ale Carpaților, cu „piatra” Ciobanilor și­ Ossea de Mehedinți, care nu întâmplător seamănă la nume cu Ossa antichității traco-elenice. Și aici cele două rânduri, cel de jos mai solid, din piatră, celălalt înseilat din lemn, și aici lipsa cerdacului, și aici gluga coperișului. Dar prăvălia sămănată printre case are adesea ceva provizoriu, în­ de isprăvirea și neîngri­­jirea ei. Se vede omul venit de aiurea,­­ după cîștig, lo­cuitorul neînrădăcinat. * " Și, în adevăr, chiar dacă această Bate, pe lângă a Moldovei, a Maramureșului (Baia-Mare), a Crișului, este (Continuare Jtoff K«. Ura) * W * de N. IORGA

Next