Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1923 (Anul 4, nr. 156-160)
1923-12-02 / nr. 156
fSTs ^nele două acte au fost ascultate cu încordare și mult aplaudate. Al treilea a fost bătut cu pietre, cu mențiunea că protestările sunt pentru autor, nu pentru actori, iar la sfârșitul pliesrii, autorul a fost chemat la rampă. Trebuie încurajat, fiindcă e tânăr. Și toată sala începu să cânte mai sus fascist: „Giovineza! Giovineza!“ * * * Popor cu o mare tradiție artistică, e firesc ca italienii să fie în urmă cu progresele tehnice moderne. Aceasta apare un paradox. Dar cum cele mai multe paradoxe ascund adevăruri, nu e mai puțin adevărat că un popor fără un trecut cultural covârșitor — germanii, rușii, scandinavii sau românii — se vor adapta mult mai ușor progresului modern decât francezii sau italienii, pe umerii cărora apasă veacuri întregi de civilizație artistică. Când o țară posedă splendide teatre, modelul tuturor teatrelor (făcute ce e drept, mai mult pentru public decât pentru actori), cum sunt teatrele Italiene, îi va fi greu sa construiască teatre confortabile, cu o scenă modernă cu sisteme de luminat, cu tot aparatul necesar reprezentării tuturor repertoriilor. Parisul însuși nu se poate lăuda cu un singur local de teatru modern, cum există în cele mai mici centre din Germania sau Rusia. Italia și mai puțin. Afară de Scala din Milano, refăcută în ultima vreme, teatrele italiene sunt sărace de orice podoabe tehnice. La Paris sunt câteva teatre stabile, unele subvenționate, care pot da un ansamblu, o montare îngrijită. La Comedia Franceză, la Odeon — încăput acum pe mâna meșteră a lui Gémnier — se văd și azi reprezentații de toată frumusețea. Pe alte scene, Copeau, Pitoer, Batty, se întrec să facă spectacole de artă și de cele mai multe ori reușesc. In Italia, însă, nu există nici un teatru subvenționat, nici o trupă stabilă. Piesele se învață la repezeală și se montează cum dă Dumnezeu. Nu există acolo nici un regisor de seamă, căci fără actori, fără lumină, fără figurație, fără pictori — nu poți fi un bun director de scenă. Și vina nu este a elementelor din care se compune un spectacol, elemente care, în Italia, sunt de mâna întâi, elemente care, organizate, în câțiva ani ar uimi lumea. Vina este numai a Statului, care nu înțelege să subvenționeze trupele, să creeze Teatre Nationale. Și fără subvenții nu se poate face asta: se poate face numai negustorie. Admirabilii actori cari cutreeră Italia, sar putea aduna la Roma, la Milano, la Torino, orașe cu aproape un milion de locuitori fiecare, și-ar face acolo adevărate spectacole artistice, gloria marelui teatru. Sunt încredințat, însă, că, în curând vom asista la o renaștere a teatrului italian și aceasta mulțumită autorilor dramatici contemporani. Scriitori de mare talent, de multă fantezie și îndrăsneală, poeții dramatici de azi ai Italiei întrec mijloacele de reprezentare ce le stau la dispoziție. Piesele lor încep să treacă granițele și să culeagă succese bine meritate ; cei câțiva oameni de teatru pe cari am avut plăcerea să-i văd la Roma și Milano, încep să-și dea seama că nu sunt îndeajuns de bine serviți de trupele cari le învață piesa în zece zile la ei acasă. Ei vor deveni mai pretențioși; se vor uni, spera și se vor agita cerând guvernului crearea de Teatre Nationale. In felul acesta, vom avea și mari regizori italieni, după cum am avut atâția mari poeți și artiști dramatici. Deocamdată, din nefericire, regele teatrului italian e sculerul. Când vom desființa acest simpatic șobolan dramatic păstrându-l numai pentru repetiții ! Progresul oricărui teatru începe din clipa când nu se mai aude scurleurul. VICTOR EppIMIU Victor Eftimiu Litanie ► I O, — taină stăpânită în sufletul meu mut, Iubire legănată între pământ și cer De unde vrei acuma iar adăpost să fi cer când nimeni nu-i în preajma sărmanului trecut. Pe culmi nebănuite preai leagăn aurit, în mine simt tot golul spre care te-am purtat. Prea sus se -nalță culmea pe care te-am urcat Spre cea dintâi lumină ce heremeni’n zenit. Mă tem de-atâta haos ce ’n jurul meu s’a ’ntins, — Iubirea mea sărmană — azi suletu mi - e mort, Spre culmea aurită zadarnic te mai port, Că vei muri tn mine, în drumul ce m'a ’noins. Pe culmi nebănuite vreai leagăn aurit Și-am năzuit cu tine spre cea din urmă stea. Ești singură pe culme acum iubirea mea Și’s singur lângă tine — și plâng că ’s obosit. I Mi-e sufletul o urnă în care arde vie Mireasmă otrăvită ce îmbată și ucide Nu te pleca asupra-i — ci ochii te închide Și fugi de otrăvită aromă ce -nprăștie, îndrăgostit de tine, — tn nopți turburătoare Te voi minți cu ’ndemnuri de pătimașe vină Șî-mi voi topi minciuna în cântec și în floare Dând patimilor mele sigilii de lumină. Mi-e sufletul grădină cu alei renumărate In care rătăciră femei cu sânuri goale, — nu intra -n grădina în care dorm păcate Și sarbede refrenuri de cântece banale, îndrăgostit de tine — în nopți tulburătoare Veni-voi să-ți cânt forma ce-ți modelează lutul Și cântecele mele ca pasări legendare Vor strejui in poarta cu slove vechi. Trecutul. Consta Argeșan In amintirea poetului " Vlahuță"------- După ce a trecut visul acela urât al răscoalelor de la 1907, el și cu toți ai lui de la Dragosloveni s’au pus din nou pe muncă să-și refacă cuibul distrus, ca furnicele care-și reclădesc mușuroiul împrăștiat. Desigur, hotărârea luată, în urma rușinei pățită, când a spus moșneagului din satului că are locuință, fără să aibă, l’a frământat mereu, deoarece, după dezastrul de la 1907, s’a pus pe muncă, clădindu-și definitiv un cuib drăguț pe locul dăruit în via socrului lui Ștefan Gâlcă, un bătrân de o inteligentă sclipitoare și care avea pentru Vlahuță o dragoste și o admirație nemărginită. Și așa s’a făcut că, în anul 1912 Vlahuță s’a mutat cu totul din București, în cuibul lui de la Dragosloveni, fericit că are, în fine, și el „lăcuință“. Și aci, ca și mai înainte, în București, casa lui era larg deschisă tuturor prietenilor. El se simțea cel mai fericit văzându-se și aci înconjurat de copiii și de prietenii lui care veneau des să-l viziteze. Caragiale și Delavrancea stăteau câteodată zile întregi într’o intimitate prietinească, cum numai ei știau s’o prețuiască. Și-ar fi o pagină din cele mai frumoase din viața acestor trei prietini dacă s’ar arăta cât spirit și câtă vervă s’a cheltuit în cuibul de la Dragosloveni, în puținul timp cât i-a fost dat să existe. Se vede însă că nu i-a fost dat lui Vlahuță să aibă locuință, căci, după cinci ani de la așezarea lui aici, vine năvălirea dușmanului cotropitor—năvălirea nemților, care a trecut ca un puhoiu și peste cuibul lui, distrugându-l, iar din ruina lui făcând grajd pentru cai. Cât a suferit Vlahuță de urgia zdrobitoare a năvălirei nemțești n’aș putea să arăt acum. Atâta v’aș putea spune acum că ceea ce l’a zdrobit mai mult a fost lipsa aceea de curaj cetățenesc și ticăloșia mai ales a acelora cari, în timpul refugiului acela groaznic, căutau să se salveze pe ei și bunurile lor, trecând peste trupurile celor mulți șăi fără apărare. Cu câtă groază și scârbă îmi povestea el de trenurile acelea pline de puternicii zilei șli de rudele lor cari-și salvau până și oalele cu flori în dauna răniților cari zăceau înghesuiți prin fața gărilor. Și ce vedenie urâtă i-a fost dat să zărească într’un automobil care fugea în goana întregii lui vitezi pe șoseaua mare din fata căsuței lui de la Dragosloveni. In automobilul acela lucios, a zărit, ca o vedenie fantastică, silueta unei femei elegante cu voalul fâlfâind în vânt, înconjurată de un morman de cutii de pălării cât roata carului , iar lângă șofeur un câne de rasă cu limba spânzurată în bătaia vântului. Bubuitul groaznic al tunurilor dușmane se apropia din ce mai mult de Dragosloveni. Trebuia, în fine, să plece și el. Scârbit pân’n adâncul sufletului de tot ce văzuse, n’a voit, cu toate insistențele copiilor și prietinilor lui, să plece altfel decât într’un car cu boi, dus de funie de un copil. Și așa, printre convoiuril de bejănari nenorociți— copii, femei și moșnegi istoviți de foame, de oboseală și de groază — a ajuns, însoțit de tovarășa lui devotată, doamna Vlahuță, în Focșani, de-acolo în Tecuci și, în fine, aici, în Bârlad, orașul drag copilăriei lui, unde a poposit mai multă vreme printre dv. cari Tați văzut și Dați îmbrățișat cu toată dragostea. Ajuns aici, în Bârlad, sleit de puterea fizică, tare insă, ca totdeauna, în puterea lui sufletească, nu se dă învins. Și aici, își face planuri noi de muncă, de-o muncă dictată de împrejurările trese ale momentului — planuri de îngrijirea orfanilor de războiu. ^ In adevăr, iată ce-mi scria el atunci de aici, am Bârlad, în această privință : Frate Bajor, „In orfanii de azi, noi vedem nu numai niște bieți nenorociți pe care trebue să-i ajutăm, ci prețioase „elemente de refacere a neamului românesc care nu mai poate trăi cu sufletul bolnav de până acum“. „Pentru aceasta ne-am hotărât să ne devotam cu totul și pentru tot restul zilelor noastre copiilor pe care-i vom avea în grija noastră“. „Tot timpul, toate gândurile, toate mijloacele de care vom dispune de azi înainte să fie ale lor“. „După războiu, casa noastră din Dragosloveni să fie transformată în azil, fiecare copil să fie îndreptat spre munca care-i îndeamnă însușirele lui și cultivând în el dragostea de adevăr, să dăm fiecăruia un scop în viață. Ni-am lua 100—500 de copii, cu însărcinarea de a face din ei oameni, în cel mai nalt înțăles al cuvântului. Unde — am începe lucrul nostru acum, la Agapia sau aiurea — nu este absolut indiferent“. „Vom veni la Iași în cursul acestei luni și vom vorbi pe larg“. Cu toate durerile suferite, el a găsit prilejul, cât a stat aci, în Bârlad, să vadă mai de aproape și pe tinerii literați de aici, totdeauna dispus să le dea încurajarea și sfaturile lui înțălepte. Din ceea ce aflam, fie prin scrisorile primite de la el, fie prin prietenii care-mi aduceau vești despre el din Bârlad, îmi închipuiam cât de mult trebue să fie de amărât de înfrângerea suferită de nai la începutul războiului, și mai ales amărât de ticăloșia unora. O scrisoare, adresată de aci, din Bârlad, în ziua de 23 octombrie 1917, m’a edificat complect asupra închipuirii mele. In adevăr, el care-și iubea țara și neamul cu iubirea acea caldă și nemărginită, așa de frumos mărturistă — cum ați văzut — și’n încheerea scrierii lui „România Pitorească“, el care a văzut toată grozăvia retragerei noastre din fața dușmanului, el care a văzut și a simțit toate durerile celor mulți și umiliți, el care a văzut tot jaful și destrăbălarea celor cari nu-și dădeau seama de momentele tragice prin care trecea țara, a fost cuprins de o revoltă sufletească, cum nu l’am văzut niciodată până atunci în viața lui. Nu l’am văzut, zic, niciodată așa de revoltat pe el, bunul și blajinul Vlahuță, căci iată ce-mi scrie în acele momente : Frate Bujor: „Am primit și scrisoarea pe care mi-ai trimis-o prin Verbuță și așteptăm să se pună geamuri la vagoane ca să putem veni la Iași să ne lămurim în chestia orfanilor pe cari am vrea să-i luăm în grija noastră. Acum, cu ferestrele sparte, e foarte greu de umblat cu trenul și alt chip nu avem“. „In așteptare, mă gândesc la câte sunt de făcut și mă pregătesc sufletește pentru noua viață de muncă a refacerei noastre. In călătoria pe care am făcut-o, acum cinci ani, în țările Scandinave, am luat, mai ales din Danemarca, o mulțime de cunoștințe privitoare la educația copiilor. Nu mai am însemnările pe care le notasem zi cu zi, dar caut, pe cât m’ajută memoria, să mi le reconstituiți, ca să mă pot folosii de experiența acelui popor cu minte care, în multe privind se aseamănă cu al nostru“. „De la vechii noștri conducători — nici o nădejde de îndreptare“. „E atâta jaf în averea publică și atâta destrăbălare, că pare ar fi sfârșitul lumii. Și de fapt, este un sfârșit — sfârșitul lumii lor. In toată vremea asta amară de când pribegesc, am văzut ș’am notat o mulțime de lucruri urâte și nespus de urâte pe cari, la vremea lor, am să le strig în gura mare, să le audă și morții din mormânt. Uneori pare că mi-e frică să nu ’nebunesc, de câtă revoltă se grămădește zilnic în mine. Simt nevoia să vin la Iași și să mai stăm de vorbă. Cred că, în primele zile din Noembrie, ne vom putea urni. A venit la Iașii în luna Noembrie și puțin timp după aceea a căzut la pat bolnav de o gripă foarte, serioasă și din care a eșit grozav de slăbit. După izgonirea dușmanului din țara noastră, cuibul lui de la Dragosloveni fiind distrus, el sa întors la București, adindu-se în două odăiți, într’un cartier îndepărtat de centru Bucureștiului. Cu toată încrederea nestrămutată ce avea în biruința finală a neamului nostru, se simțea așa de zdrobit de ticăloșia și destrăbălarea acelor cari se îmbogățiau, văzând cu ochii, din suferințele războiului nostru, zdrobit mai ales fizicește de suferințele fizice îndurate pân’atunci, cade din nou la pat, pentru a nu se mai scula niciodată. Și-așa amărât, însă cu credința nestrămută într’un viitor mai bun și cu conștiința împăcată că și-a făcut datoria de om și de fiu al acestei țâri, s’a stâns în ziua de 6 Noembrie 1918, înconjurat de toți ai lui — de copiii lui dragii, de tovarășa lui credincioasă și de prietenii lui. S’a stâns trupește, dar podoaba sufletului lui va rămânea pe vecie cel mai sfânt patrimoniu al neamului nostru. Tinerile generații vor găsii totdeauna, în acest patrimoniu, izvorul nesecat de inspirație poetică, izvorul nesecat de muncă cinstită și de viată nouă, iar D-v., doamnelor și domnilor, din acest oraș, slăvându-i amintirea prin serbarea de astă-seară și’n curând prin inaugurarea bustului lui, veți arăta tării întregi cât știți să prețuiți sfântul patrimoniu ce ne-a lăsat dragul nostru poet Vlahuță. (Sfârșit) PAUL BUJOR de PAUL BUJOR țU Vezi «Adevărul Literar” No. 159 și 155. „ADEVĂRUL LITERAR Ș1 ARTISTIC» Disonanță, (Feciorul lui Nenea Tache Vameșul) Sunt gata toata.... Stau de vorbă cu ele și gândul plecării se potolește, resemnându-se ca și avântul, în învălmășeala nebănuită al unei bizare reverii și al cărei sens piere in legătura gata de drum! Straniu concert psihic! Chimeră cu chimeră, pare că î și găsește rostul într’un colț îndoelnic al sufletului. Până și cele ce nu au așternut în el decât amărăciunea blazării, primesc și ele, desgustul in tovărășie! Un efort deghizat, a fost însăși pricina unei constrângeri sufletești, a unei subtile nostalgii, pentru tot ce fa ce, același suflet, abandonă. In zadar!... Un trandafir care se închină morții pe rama unui portret bătrân; un plic sfâșiat de voluptatea de a-i pătrunde cât mai grabnic fn sufletul și care închide precaut, o veste de iubire, jumătatea unei draperii care descoperă o geană trandafirie a orizontului; un sonet prins în patru linii roșii, într’o foaie adorată; o fâșie pe care mi-am așternut o durere de o clipă, și apoi am oropsit-o pentru ca durerea să-și pârguiască capriciul; o coardă care suspină pe pântecul unei viori, țin cu toate, tolba încremenită !o prag. Și undeva, se tângue un tren, risipind tronul plecării, prin adierea ăstor dragi nimicuri, cu care șezui de vorbi, amintind mânia de care sufletul mi se încărcă la îndemnat plecării, hotărîtă tot de năzuința lor etern nepotolită,.* O doamnă, socotește că, voaletta bine trasă peste gură odată cu câteva lacrimi rămase în colul pleoapelor, să ® cele ce au isbucnit mai adineaori, pe peron, întro.... „despărțire”, va avea putința să-i înăbușe și regretul! Dogoarea prânzului, încinge pieile tramcarului, împrăștiind mirosul galoș pârlit. Soarele își revarsă craterele... Din holdest înalță timidă și nepricepută, tinerețea, Împărțind parfum și aur. Conac, — drumeți, muzică, și băutură, și una și alta falsă.... Cei mai „sentimentali”, strânge In fundul tavernM, o „orchestră”. Mandolinettele îi potolesc, asemenea altele unei flașnete, într’o cireadă de elefanți înfuriați. Marginele pălăriilor largi, adumbresc ochi eșiți din munți. Când entusiasmul ajunge la delir, tătarii încing un „brâu" din țara lor. E un dans macabru, înaripat, de un avânt barbar. Și sedus de elanul dănțuitorilor, tentasem cu uimirea mea, pe unul dintre convivi, care nu întârzie a-mi oferi din băutura lor — recompensa admirațiunii mele mută, pentru „însușirile” neamului său. El nu juca, fără îndoială,... filozofă. Și în goana reveriei, se întâlnise cu privirile mel« extaziate de înălțarea poporului său !...... * Surugiul căptușit cu balamac, adună potecile într’o poveste.... Pedalul unui pian, desrobit de un pantof nervos, sugrumă suspinele unei gavotte, pe care am mai auzit-o și altă dată, într’o vreme bătrână, și adineaori, venind suavă din livezi, din tufișe, din suspinul pământului, prinzându-i ritmul și melodia, în minte, în apropierea sufletului, de strălucirea armoniei, îngânând-o pe brodite, la întâmplare, fals și difuz, copleșit de amintirea atmosferii de spital, cu miros de putregai și evocări lugubre, evocările singurătății și ale nemulțumirilor, atmosfera putredă a odăii de la Oraș, cu gândul sleit de un proect tors de cu seară, in speranța unei dimineți, aducând în fiece strop de rouă, stropi de făgăduinți, și murind și reînoind în clipa unei emoțiuni de o clipă!... * Prin colțuri trăește aceiași stranie poemă a resemnării și pe care sufletul a conceput-o în tovărășia păreților tăcuți. Departe.... ciobani înmărmuriți, amestecă adânca lor nedumerire cu o cruce așezată cu o nuanță de naivitate sublimă, pe piepturile văpsite de arșiță. Extazul lor sincer, îmi primește admirațiunea în delir. La umbra pălăriilor lor largi, mi-am răcorit gândul, ascultând o poveste înțeleaptă, strângându-se palmele gloduroase și în vinele cărora găseam, căldura sângelui meu — mâna lui tatal Colind... Lângă fotoliul unui pian, zac iiforme,... cântece favorite.... Aducerea aminte, desmorțește suspine potolite în surghinul clapei! In fereastră bat aripele unei mori de vânt, aducând pe umbra lor domoală, plânsoarea zborului. Iar danțul so? tembel, torc o zi de alta, un fior cu o sensație proaspătă, un avânt de un proect, o iluzie de o realitate. Din vremea vreme, stârci solitari, în scurgerea lor nehotărâtă, le sfâșie pe toate... In fund, orizontul le adună în oglinzile lui dogoritoare. In aceste oglinzi, nu se răsfrânge nimic, infinitul năzuindu-se în Infinit; el se răsfrânge, reflectându-se în toate, și în sufletul meu pustiu care tremură în raza lui imensă, frântă din când în când de un mac mai iscusit sau de o barză neastâmpărată... De jos, îi vine într’ajutor, straja de aur a miriștei țesută în solzii de aur ai spicelor fiecare având crescut în vârf, un diamant indujorat. Fluturi de atlas se scaldă în această scurgere de culori, mărind semeția văzduhului. Răgaci sărui, grohăesc melodii obosite. E o lume de scăpărări, spulberate de o mașină fermecată care fabrică nuanțe, sensații și parfumuri. In ea se deslușește svonul unei lupte de întietate, de strălucire și de orgoliu. In fiece accent, e un nerv, o dorință, o creație — o halucinație „adevărată" care nu minte, nu obosește, place distrează și, instruește. Orice atom e prelins dintr’o minte uriașă; orice spic, orice petală, orice fulg depănat de vânt, un braț omenesc, un ochi visător, un proect de savant, o risipă de belșug în care se scaldă natura cheltuindu-se, fără a se nimici! Cerul se decolorează, topindu-se în mare. Soarele se dă după un povârniș de purpură, căutându-și amurgul sfâriat pe frunte. In spatele lui, marea, așează tremurând, în fiece undă, câte o lună plină. Dincoace, o plută spartă, agită într’o scădere leneșă, ochiuri de apă prinse în goană. La o parte, sălcii mizantrope, iși sfivisesc franjurile plânse, în oglinda ce le-o împrumută și apoi le-o fură, undele... In spărtura malului, intr’un dâmb pe chelia căruia soarele așterne tipsiile de aramă ale înmurgitului, se înseilează ca într’o pârtie de zîmbete întristate, paragina unui cimitir...* O hârcă, o spadă, o lespede și un Hamlet, trăesc și aci, aducând acum, ca o disonanță psihică svonul reîntoarcerii, prin adierea acelorași dragi nimicuri, cu cari șezui de vorbă, amintind mânia de care sufletul mi se încarcă în îndemnul desmeticirei, hotărîtă iarăși de năzuința lor etern nepotolită și îngenunchind minciuna uitării de sine, care m’a pândit cu dezamăgirea ei amară, sub un petec de cer unde nu suspina decât înfrățirea luceferilor solitari, or în noaptea unei fântâni părăsite, în fundul căreia ciobanul din lună își îndruma turmele de oi, sau într’un luminiș de insomnie unde se logodeau lalelele cu macii, conturând obscuritatea păreților de la oraș, cari păstrează încumințetenia și mutismul lor fals, proecte cicălitoare, alături de îngrămădirea pestilențială a iluziilor etern irealizabile!... SĂRMANUL KLIPSTOCK