Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1924 (Anul 5, nr. 187-190)
1924-07-06 / nr. 187
, ABEVERUL LITERAR fl ARTISTIC" r Nn on roman al frontului ,i romanul frontului. Din câte lucrări s’au scris cu subiecte de războiu, nici una nu unește ca aceasta arta cu adevărul. In Franța, când a apărut în 1919, a stârpit un interes puternic. La noi, autorul și cartea sunt puțin cunoscuți- editorii noștri fiind ocupați cu tipărirea în românește a incolorului Henry Bordeaux și a dulcegăriilor învechite ai** lui Octave Feuillet. • * * ^Crucile de lemn sunt titlul umil și dureros al unei cărți scrise cu o vajnică tinerețe: întreaga boemie a vieții de front* cu mizeria suferințelor și mizeria bucuriilor, cu mizeria râsului și mizeria sângelui cu surde revolte și cu sărmane triumfuri de oameni simpli ce uită repede; groaza ce-ți înșfacă pieptul și face să-ți tremure viata la suprafața pielii; resemnarea simplă, fără vorbe; inconștienta care face din locuitorul tranșee din față, un dușman personal împotriva căruia îfi răzbuni cu farse, când nu cu gloanțe; fericirea puțină, dar cu știință sorbită, a zilelor de repauz în rezervă; poezia amintirilor din viața ,,civilă“, care, troglodiților din bordeele blindate, le apare ca un lucru neverosimil, trăit cândva în vis și mort pentru totdeauna; apoi melancolia agoniilor în seni de luptă, când moartea descinde cu întunericul în pădurea tragică în care schilodită în zadar așteaptă gemând pe brancardieri. ..pădurea fără crengi ca niște cruci fără brațe“ — întregul calvar de suferință, și răbdare e descris în această carte, fără teorii, fără tirade, printr’o simplă succesiune de tablouri, repezite ca filmele din lanterna magică. Oh, dar ceea ce face neprețuit acest roman al războiului, e — unit cu acea obiectivitate de lanternă magică ■ sufletul ardent al omului care povestește. Anatole France a spus cândva că marii scriitori sunt acei cari au cunoscut mai mult ca alții simțimântul milei. înțelegerea asta omenească a durerilor, a umilințelor, mai cu seamă a umilităților este și una din însușirile lui Dorgelés. Cărți de front, dar s’a scris zeci la noi și aiurea. N’am văzut însă una în care preocuparea politică, de dreapta sau de stânga, să nu fi ținut locul de frunte, în dauna adevărului omenesc care nu se lasă răftuit. N’o vei găsi în Dorgeles. Fugind de tirada patriotică, inelegantă și mincinoasă, ca și de umanitarismul vorbăreț care nu vede în omul din tranșee decât carne pentru revoluție, Dorgelos înduioșează prin descrierea exactă a împrejurărilor, prin punerea în picioare a unor figuri așa de bine clădite că le recunoști dintr’un cuvânt. Naivitatea ,,bobocului“, băiat subțire, sosit proaspăt cu regimentul în satul unde ceilalți se află în repauz, la câțiva kilometri de tranșee, și care a găsit prudent să nu-și pună cartușele — vreo câteva sute — în raniță, ci In sacul de merinde, e savuroasă . — Vous comprenez, j’aime mieux ca. Si tout d’un coup on était attaqués. Bătăiosul fi* "Vorbe, gata sa mârâie în orice împrejurare, el care a fost la Marna, el mai deștept decât căprarul, în a cărui in&uficiență și în aceea a bucătarului, vede pricina adâncă a înfrângerii, e tipul așa de cunoscut la noi: — Non, quelle armée! et on parle de chasser les Boches. Laissez-mol me marrer... Sfătos și protector pentru cei noui, iatăl expunându-și principiile camaradului, pe care le-a însoțit „la alimente“ : — Vezi, tu nu ești prost, dar nu faci destulă gălăgie..., Ca să fii servit mai bine ca ceilalți trebuie să faci gălăgie, ai sau n’ai dreptate: c’est le seul moyen d’avoir ton compte". ‘ _ .IIi. Oh, dar prietenul Sulphart are în vulgaritatea sa și cuvinte puternic revelatoare: Aceasta, ca săilbateca-i mărturisire : — „J’trouve que c’est une victoires parce que j’en suis sorti vivant“. (Găsesc că e o izbândă, fiindcă am scăpat teafăr). Ce plin de tâlc e acest ,ea“. Sunt cuvinte de felul acestuia, tragice în burlescul lor și care-ți înfioară nervii ca o atingere fizică. Cestălalt, spus fără gând de glumă, ci cu convingere hotărîtă de om simplu, din aceia cari formează mulțimile revoluțiilor: ,,L’égalité> c’est de pouvoir dire M... â tout Ie monde“. Dar în afară de zecile acestea de personagii, soldați și șefi, care trăesc fiecare o viață surpiizător de reală,— masse întregi în mișcare, cete ce se îmbulzesc la împărțirea poștei, lanțuri de atac ce aleargă destrămându-se în toaca mitralierelor și în uruitul obuzelor, înghesuiri de oameni trântite unii peste alții în vreo groapă ocrotitoare, viața pădurilor în care se chinuie rănite, după luptă, mișunuind strâmtele șanțuri de comunicație când vine seara, șoselele blocate de mărșeluitori în repauz, sau trosnind sub povara camioanelor trenurilor regimentare, în haosul de ordine și înjurături, — toate acestea sunt evocate cu o considerabilă putere epică, ce amintește pe Zola, fără belșugul verbal prolix al acestuia, și cu o admirabilă plasticitate. Ar trebui citate, dacă analiza ar fi mai amănunțită, dar nu e locul aci. Mai e ceva de relevat în carte aceasta bogată în însușiri, e poezia duioasă dar bărbătească ce respiră într’însa. E farmecul ..Crucilor de lemn“ și originalitatea lor — această poezie ce se îmbină necontenit cu realizmul observației. De unde această încântătoare ciudățenie? E că autorul, care a trăit cumplita viață a tranșeelor, s-a simțit intens și strania boemie, aci gălăgios de veselă, aci melancolică, de multe ori tragică, dar boemie totuși, cu uitări de sine, cu nepăsarea pentru ce va aduce ziua de mâine- cu inconștiența suferințelor îndurate: „Numai văzându-i plângând — (pe locuitorii unui sat prin care trec, după sfârșitul unui atac) — am înțeles cât de mult suferisem“. Numai lumina unei sensibilități de elită și a unui puternic talent poate înfăptui minunea aceasta de grefă: a poeziei pe un trunchiu arid — și ce arid — de realitate. Dorgelos e poetul nopților de liniște tragică: ,Afară, noaptea pânditoare asculta la tranșee“ în care ideodată se deșteaptă tușea seacă a unei mitraliere: ,,Ai fi zis vreo gospodină lunatecă ce-și bate scoarțele“. „E poetul agoniilor lente “) și descriptivul plin de inIonie (Moartea lui Gilbert), ante al clipelor stranii de ațipire sau aiurare, când veghea se îngână cu somnul și cu visul. E în sfârșit poetul melancolicelor cimitire, pe care, în epilogul cărții, cugetând la camarazi prăpădiți, le cântă astfel : „Mă gândesc la miile voastre de cruci de lemn, rânduite dealungul întinselor drumuri prăfuite, unde pare că așteaptă schimbul celor vii care niciodată nu va mai trezi pe cei morți. Cruci din 1914, împodobite cu stegulete de copii, și semănând cu niște escadre în sărbătoare, cruci purtătoare de capele și căști, cruci din pădurile Argoannei încununate cu frunze verzi, cruci din Artois, a căror armată țeapănă o urma pe a noastră din tranșee, în tranșee și voi, cruci frățești dinapoia frontului, care, ascunse prin tufișe, vă dădeau aere proaspete de garduri vii, ca să nu vă recunoască acei ce plecau. Câte mai stau în picioare, din crucile pe care le-am sădit?“ Nu e în perioada aceasta ceva din vasta durere ce animă unele din poeziile lui Hugo ? Mă gândesc la poema „Le mer“... *>Oh, combien de mariis.... §1 în adevăr, iată : „E adevărat, totul se uită. Oh știu bine, e odios, e crud, dar de ce să ne indignăm, e omenesc... Da, o să mai fie fericire, o să mai fie bucurie și fără voi, căci, la fel cu acele bălți a căror apă limpede doarme pe albii de nămol, sufletul omului își filtrează amintirile și păstrează numai pe acelea ale zilelor frumoase. Durerea, urile, părerie de rău veșnice sunt mult prea grele și cad la fund». „Veți fi uitat”. Vălurile de doliu, ca niște frunze moarte vor cădea la pământ. Chipul soldatului dispărut se va șterge cu încetul din sufletul mângâiat al celor ce-au iubit atât Cum cântă Hugo : „Vos veuves aux fronts blancs, lasses de vous attendre... „Și morții toți — sfârșește Dorgelostru a doua oară“. • •• vor muri pen..Crucile de lemn“ sunt din lucrările acele care clasează definitiv pe un scriitor. Dorgelès va mai scrie poate câteva cărți ca „Saint-Magloire“, dar la romanul lui de război, operă ce va rămânea. * * * * Cu titlul indicativ: .,Les croix de bois“ au obținut în 1919 premiul Vie Heureuse. • * • *>. S. RIVAIN ROMANUL FRONTULUI ”„Crucile de lemn" .-r— de ROLAND DORGELES "*-----* * """ '! Romanță Am spus în fața marei iubirea mea nebună Iar marea răzvrătită și plină de furtună Și-a rânduit din valuri oștirile- i compacte Ce semâlțau să cadă în mii de cataracte. In port gemea pădurea de pânze și catarguri, Și valuri după valuri rupându-se din târguri. In goana lor nebună păreau o cavalcadă de cai albi și de spume și coarne de zăpadă, Ce răsăreau fantastic din violet de zare Vuind ca năvălirea popoarelor barbare... Apoi, cutremurată ca un bolnav de friguri. Cu brațe albe, marea, se agăța de diguri, Cu gesturi și perfide chemări de voluptate Plângând cu desnădejdea amantei înșelate... Eu stăm la țărm, cu teamă, și ascultam în noapte Duioasa implorare de glasuri și de șoapte. Ce se rupeau spasmatic din taina ei adâncă zdrobind mărgăritare de fiecare stâncă. Erau mele strânse porniri de râsvrâtire Dureri de veacuri strânse cu lacrimi de safire Și’n patima purtată de neagra ei furtună Cânta deslântuită iubirea mea nebună. Mircea Rădulescu -------------- * * *_________ Dunării Ai câteodată apa atât de liniștită Și valurile moarte îți curg atât de lin Că ochiul cel mai ager n’ar ști ce infinită Vibrare se ascunde sub chipul tău senin . Porți frământări și patimi de lumi ce nu’s ajunse Sub luminoasa boltă a întinsului senin. Porți nostalgii și avânturi din alte vremi ascunse In tăinuirea surdă a fundului tău plin De valuri ce se-nalță și care cad în frâte, De valuri care poartă misterul celor morți, Din care nu e unul năvalnic să nu cânte încătușarea aspră a unei alte sor{i Ce forte îți dă totuș atâta dominare De birui tot tumultul adâncului tău orb ? De unde ai tăria seninului, pe care Cu-avidă voluptate din chipul tău o sorb? O, visul meu, o, fluviu cu apa liniștită, Cu chip de valuri moarte ce curg atât de lin. Dă gândului meu palid puterea tăinuită Să stăpânească adâncul ce-i binue deplin.» Mircea Gheorghiu * * ,*■ WLMS*. clacA s§.i. popot... de MIHAIL LUNGEANU Așa sa deprinseserfi sătenii, țineau sărbătorile păgânești fără pic de greș, neieșind nimeni la sapă, cu carul, prit pădure, ba părăsind și furca și războiul, iar în cele creștinești făceau de clacă la bogătași și la popă. Din pricina aceasta la biserică nu rentau decât babe și tmehiași, popa sporodia slujba grăbii și mergea la lucru-i, ce se găsea’ntotd’auna, c’avea destul de sapă și fân de adunat și pâine de strâns și porumb de desfăcut și lână și câlți de scărmănat, de dat în piepteni și de tors, din primăvară până hăt colo’n inima iernii. Se știa de toți, că popa n’a cheltuit nici când un ban pentru plata zilelor de muncă și vedeau ei bine, că starea lui mergea tot înflorind, pe când a lor scădea, dar nu cârtia unul și-l ascultau mai departe cu mic, cu mare, că cine sta să se pue rău cu cinstita fată bisericească? Ce ziceau ei: „De popă toto creștinii simte lipsă de la naștere până la moarte și după ce’nchide ochii chiar, să-i facă pomenire și să-i citească sărindarele, pentru iertarea păcatelor“. Ș ’apoi Popa d’aia-i popă să fie blagoslovit de Dumnezeu și să-i meargă toate 'n plin și’n voe bună, nu ca nouă, prăpădiților de robotași, înglobați până’n gât in nevoi și’n păcate, își împărțise sărbătorile de peste an, după dorvala ce avea, așa că nu era nevoe s’alerge mult după lume s’o adune. Cele două prășile de porumb și le făcea la sfinții ’mpărați și la Sâmpetru, fânul la Sfântu Ilie, prunile le aduna la Sfânta Măria mică, sărbători tot mari, ce-i dreptul, dar lucrau, Măre Doamne, la popa, care avea darul, ca, ori câte o lega și o deslega pa pământ, să fie legate și deslegate și’n ceruri. Mai cereau ei unii cu dare de mână, cârciumiarul, câte un primar mai tânăr și jandarmul, în tot timpul din urmă, să strice obiceiul popii. Îndemnând pe oameni să vie la băutură, să stea acasă sărbătoarea, or chemându-i la muncă pe la ei, ba mai și sâcâindu-i cu chemări la șosea și la straie, numai să-i smulgă de la clacă; dar n’a fost chip, căci vorba aceea: „Cioara toată ziua zice gara-gata și nu face nici o scofală, da corbu odată croncănește. .,Clone!“ și l-a și luat în ciob Să feriască Dumnezeu pe tot creștinii, să nu cază subt blestem de față bisericească! rostia el scurt, când se oțera, înfigându-se dârj în drepturile lui, pe cari de altfel le moștenise de la socrul său, popa ăl bătrân, trecut de mult în lumea veciniciei, și’n fata hotărârii nestrămutate și a amenințărilor lui, brațele sporiau un loc d’a se ’mpuțina. — Și-a vârât necuratu coada ’ntre noi, nu vă potriviți povetilor lui, fii mei, că vă duce la rele zicea el poporenilor, or unde-i întâlnia. He! Nu uitați ce a zis Cristos: „Dați împăratului ce e al împăratului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu! Plătiți birii și dările toate, faceți de straie, ieșiți la șosea, da’ nu uitați și pe Dumnezeu și ajutați la păs pe sluga lui credincioasă, care se roagă, zi și noapte, pentru păcatele voastre cu inima frântă și smerită. S’a fost Întâmplat însă, ca, după răscoale, cu legea cea nouăsă vie peste plasă un tânăr cu ’nvățătură aleasă, inimos, care cerea sătenilor, să-și dea copiii la carte, să meargă ’n toate zilele de sărbători de dimineață la biserică, și după prânz la sfaturi la școală, îndemnându-i necontenit să nu mai fie pe Foca și pe Pălie și pe tot Filipii și atâtea Straturi de Rusalii. Popa însă-i ținea piept cu foc: — He! Nu-i departe de noi vremea d’apoi, dragi creștini! S’a apropiat sfârșitul lumii ăsteia păcătoase, nevrednice de lumina zilei! S’a arătat Antichrist! Uite-i, îl vedeți? „El a venit să vă strice obiceiurile, să v’ atingă credința sfântă, pentru care au luptat ș’au murit atâția mucenici, să vă depărteze de biserică și de slujitorii lui. Luați seama, veghiați, Ca fecioarele cele cuminte, aprindeți candelele sufletului și ascultați glasul păstorului vostru !“ Și ’ndreptarea dorită se făcea greu de tot, că popor encii urmau care apucaseră ei. Socotind însă cățomte să curme singur răul, subprefectul a’ncălecat calul și s’a ’ndreptat, spre holdele de porumb ale popii, in ziua de sfinții Constantin și Elena. Luase pe toți slujbașii comunii cu ei, vrând să li se dea pildă de felul cum trebue să lucreze. Cunoștea bine legile țării și toate relele deprinderi ale sătenilor, și, când ținea să primiască pe cineva, pentru o purtare rea, nu-i scăpa nepedepsit, or ce ar fi făcut el și or câtă trecere ar fi avut peste tot locul. Nemulțumindu-se cu trasul clopotelor la biserică, punea să se sune și goarna pe uliți, ținea listă de cei care își făceau datoria creștinească, ii scutia de straie, îi ocolia la inspecții, pe când pe cei lipsă și găsiți acasă, dormind sau bând, îi amenda, fie pentru necurățenia’n care trăiau, fie că n’aveau coșurile scoase afară la case și scări rezemate de coperișuri, fie pentru neî mplinirea datoriei, când le venia rândul la pază, începuse lumea să se teamă și să-i asculte cuvântul. Numai cu popa n’a fost chip s’o scoață la capăt. Trei ani d’arândul l-a ciondănit și i-a pedepsit prășitorii, l-a ținut de rău în toate, că i se’mpuținaseră prasnicele, i se ruinase biserica și ajunsese hăiște cimitirul, dar n’a fost chip să-l abată din ale lui. — Din ce trăim, din ce se’nrăește lumea și se strică rosturile toate! Ofta popa către mirenii lui. Unde-ai fi pomenit alt’dată zavistii d’astea?... Și cine auzita să se fi amestecat cândva suflet greșit de laic, mână Întinată de slujbaș în rânduiala sfântului altar și a trebilor bisericești?... Pe vremea socru-mea erau ele și alte sărbători, chipurile păgânești, cum bunăoară „ziua furnicilor", când nu se muncia, ca să nu mănânce furnicile pânea, și el, aduna pe poporeni, făcea o sfeștanie, rugând pe Dumnezeu să feriască holdele de gângăniile astea și cu toții grămadă mergeau apoi la el la sapă! Acu s’au mai împuținat. Și ’n loc să stea să trândăveasc-acasă, or să’nfunde cârciuma, nu-i mai bine să facă oamenii de clacă la mine, rugându-mă eu pentru tot binele lor?... Stau față ’n față două lumi, una icoană a trecutului, alta însăilare a vremurilor ce trebue să vină. Și’n lupta’ncleștată dintre ele la început tot d’auna birne ce a fost și ce e, nu ce trebue să fie, care vine mai greu, după oboseli și desnădejdi multe. De lucrul acesta era pătruns subprefectul, dar ținea să-și facă datoria deplin, făr’ de urmă de șovăială. Și știa bine că n’o s’ajungă nici azi la nici un sfârșit bun cu prășitorii popii, c’or să fugă, când l’or zări și or veni din nou după ce o pleca, or în altă sărbătoare; iși pusese insă’n gând să’ncerce, poate s-o prinde ’n lucru ș'ar sta la chemarea lui, să-i certe și să-i împrăștie el, să mai vâre frică’n inimi. A ajuns cu’nsoțitorii lui la râu, trecându-i, care călare, care pe punte, au străbătut zăvoiul de anini și, prin viroage, printre răchiți și mărăcini, pe potecuțele ocolitoare, pe delnițele dintre clete, s’au Îndreptat spre ogoarele popii Soarele lucia vesel. Razele-i bogate se’mpănziau prin văzduh, se țeseau și se destrămau și ajunse pe pământ, înveseliau prundul, tocit și galben, punea cunună de aur pe grânele’n copt, dau luciri de săgeți foilor de porumb in legănare. Toată lunca, cu rânduri lungi, dese de prășitorii, fierbea ca un furnicar scotorât, in rădicări și lăsări în jos de brațe, în iscituri de sape și clocotia de glasul duios tovarăș nedespărțit al muncii țăranului nostru: „Rândunica, pietroșelu’ Ne deșteaptă până’n zori Să plecăm la plug, la sap. Să fim harnici, muncitori! Ciocârlia toată ziua Să burnițe în văzduh, Par’c’ar vrea ca să coboar Peste noi pe sfântu’duh. Să ne fie cu spor munca Ca, din sapă și din plug, Să avem in omu ăsta ■Q 8 ° ° °*^ ți*11 belgug!** Apoi o isbucnire de durere, Începu să hohottască viersul la mângâiat al unei doine, răscolitoare a atâtor nădejdi Înăbușite și a multor bucurii stinse: *— Cu doina mă duc la sapa, Verde brădușean! Tot cu doina mă Îngroapă, Foi de leuștean!“ In mănunchiuri strânse, după aprecierea și dragostea, în cari trăiau in sat, ținând sobor de glume și povești, femei și fete, cu brațe harnice, vânjoase, răscoliau pământul, bătut de ploi, fărâmițând bulgării și păturind gliile, cu negrul lucitor d’asupra, moșoroiau cuiburile, să dea căldură huliganilor, să crească mari știuletii. In fata acestei icoane mărețe a muncii de clacă, oprit pa muchea unui dărniic, pâlcul de oameni al legii, nedeprins cu sapa ’li vâlvoarea amiazului de vară, a dat să-și facă cruce, și binecuvântând tăria răbdărei țăranului și chemând urgia cerului peste firile lacome, cari țin să secătuiască cea mai din urmă picătură de vlagă a trupurilor dezvălite, în zilei puține de tihnă și de rugăciune. Pe când stau așa locului au trecut pe lângă ei zorile, ducând mâncare la pășitori, cu coșuri mari in cap, fetele popii și cu vre-o doi argați. Ajungând la tartana un lucru și dând de veste că vin „apuce.tii** puzderia de clăcași s’a’mprăștiat, înfundând tufișurile; iar, din mijlocul lor, cu părul vâlvoi, cu brațele’ntinsa ’n aer, ca un croncan, care-și croește zborul in largul cerului, venia popa, urstxz nevoe mare, să ia larapanghel pe tartorii de botoroabe, cari au Indrăsnit să-i strice rostul clftci. Tânărul, domol, cu multă judecată, roind de om, de, cum il țineau toți, a luat-o pe departe cu: — Sărut mâna, taicule, de unde și’n cotro, așa ’ntr’un suflet“? Se prăpădește poate vreun creștin, or a ’nnftrziat cumva paracliserul, să tragă clopotele pentru vreo slujbă? — O să se prăpădiască, prăpădi-i-ar Dumnezeu de prăpădiți O să fac slujbe pentru el, că s’a pus pe capu’meu și nu-mi dă pace să trăesc! îi răspunse popa aspru, ghioldiș, să-i meargă drept la inimă. Și, chiar la inimă și foc nestins la mânie, după nacafaua lui, cum 1l știau și-l țineau toți câți îl cunoșteau, a dat drumu gurii nesăbuite, suduind amarnic. Dârdâia carnea grasă pe el, părea că ies din orbitele lor ochii bulbucați, înroșiți și buzele groase, lăbărțate, spumaț. — Fii bun, tăicuțule, și stai puțin jos, ce ai asudat! îl luă cu binele omul legii Și popa, pus cu tot dinadinsul pe price, se plimba prin primărie, pe sală, leșia'n drum, își scoția des din buzunare cârpa mare, roșie, ștergându-și fața de nădușală, bodogăria, intruția: — Așa? Am să mă duc la Prefect! o să vedem noi cine o să birue !... Subprefectul tăcea și scria, pe când poparoși neastâmpărați, mai țanțoș, amenința: — Am să te trimit eu de unde ai venit! Notarul uitându-se la primar, îl șoptește s — Doar îi dă mâna! Nu vezi cum umblă parc ar fi cura! Dudescu! La vorba asta, care era o zicală de batjocură pentru toți mândrii și grozavii satelor și care se potrivia de minune popii, primarul a -nceput să râză. Notarul s’a pornit și el, s’au pus apoi și vâtășeii să se strâmbe, repetând porecla Dudescu, urla: Popii atâta i-a trebuit. Șira asvârlit pălăria, se lua de păr — Hoților! Tâlharilor! Afar’ d’acil — Săraca zeama de prune! i-o trânti primarul in nas. Și pe când popa blestema și subprefectul scria un proces cu amendă pentru beție cu gâlceavă, căsenii sfinției sale, adunând prășitorii, s’au așezat la hotarnică și veghiau ca să se urmeze munca cu rost și cu tihnă in partea „cloneanilor". Și, pocnind greóiu sapele, în pământul hicsos, lac de sudoare și răcoriți da câte o pală de vânt, au săpat până seara, când, căpătând câta un toi de rachiu, s’au dus pe la case, pentru ca a doua zi din zori, rupți de obosialfi, să ’nceapă munca ’ntre ei, cu ’mprumut de la casă la casă, să scape porumbul de buruian. Se făcuse vâlvă mare de 'ntâmplarea aceasta și mulți spuneau, că Dumnezeu doar de s’o ’ndura și o fi ’n stare cum să scape pe săteni de obiceiul trudnic, să facă de clacă la popa S zilele mari și n’a trecut de cât o lună și ceva. La a doua sapă, de Sâmpetru, era satu’ ’mpăr la popa'S luncă. " . Amărît de sâcâelile proceselor, date’n folos de popa, susținut de judecător și de toți răii, deprinși să’ajute pe țărani la carul lor, subprefectul a lăsat începuturile bune și se gândia la mutară Și săpau de tot clăcașii, fără teamă, făr ’de grije, nădușiați și cântau. La un loc câțiva au pornit însă vorbal — Tot popa a biruit! „ — Păi de? Apa trece pietrele rămân! — Mai bine ar fi să se ducă pietrele să rămâe apa! — Mai bine, nu zic nici eu ba, da’pesemne așa a lăsat Dumnezeu ca rău să stărue ca buruiana rea, iar florile să sboare repede’n vânt. — Să vezi acu cum au să se ’nmiltească ăle clăci! — Ai să scoți capul roea coropișnețelor și ai s’auzi pe popa, că nu-i bine de săpat, decât de clacă la el, că mănâncă gângă* niile astea blujaniii! — Ba și, că’n Vinerea de lângă Sâmpetru dacă intră rumâ* nu’n holda lui, îi lnneacă hudianu' porumbeii! — Și o s’o ducem iarăși din clacă’n... clacă! Trecuse prânzul ăl mare, mâncaseră și se odihneau acum la urmă prășitorii popii. Soarele pripia. Se topise par’că aerul ?i se simția ’n firea moleșială, aducătoare de ploaie, încet, cK. sfială ’ntâi și ’ntețindu-se apoi mereu, au prins să se miște frunzele, să se legene vârfurile sălciilor, să se ’ndoae de pe la mijloc aninii, și-apoi să se umble hai-hul și vântul, începând să curgă stropi mari și deși, și nori negri ca păcura ’ndesindu-se mereu și lăsându-se tot mai jos, prășitorii au luat-o la fugă, in căutarea unui adăpost. S’au aciuit în amvonul bisericii, din capătul din jos al satului, dar ne’ncăpând toți în el și ajungându-i și sforile repezi, piezișe, lăsate de nori și purtate de vânt, popa a luat chieș din ascunzătoarea ei de d’asupra pragului și a deschis ușa, închemându-și muncitorii să intre păuntru. Și ploua tot mai tare, răpănia șindrila veche, ruptă, de pa acoperiș, străbătând picături pe boltă și căzând grepae pe pomestială. Tuna grozav, și fulgerele licăreau des și tot mai aproape, pătrunzând prin ferestrele ’nguste. Clăcașii-și făceau cruci. Popa, ca să dea inimă poporenilor, iși atârnă epitrahilul de gât și, fără cântăreț, beat, așa cum era ’ntotdeauna sărbătoarea după masă. Începu să slujiască. Un trăznet îngrozit, căzut pe un stejar din apropiere, goli biserica de lume, care fugia prin pânza umedă, sărind peste băltoace, care ’ncotro nemeria. Și popa urma cu slujba, blodtogorind vorbe grele, fără șir și’mpotriva ploaei nechemate și ’ntr’a lui Dumnezeu, care i-a stricat rostul clăcii. De trei ori s’a zguduit din temelie lăcașul Domnului, subt bubuiturile joase și prelungi, și de trei ori popa, ridicând brațele spre bolta, aci întunecată de umbra norilor, aci luminată de sclipiri fugare, a rostit poruncitor: — Ci, da, Doamne, că doar n’ti fi apucat câmpii! Un al doilea trăznet, căzut drept pe turla bisericii, a alunecat pe catapeteasmă, trântind la pământ, subt dărâmătura de zid și de lemne aprinse, pe slujitorul nevrednic. S’a dus vestea iute ’n sat și s’a purtat apoi peste un cuprins întreg. Și, din pățania aceasta, n’a mai mers nimeni la clacă la popa din Costești și s’au ferit și toți veciniașii, ca de pârjol, să mai pue mâna pe sapă la zile mari.