Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1925 (Anul 6, nr. 235-238)
1925-06-07 / nr. 235
/* * * *!\!UL VL ~ fMo 235 Âdeverul ö LEI EXEMPLARUL. INTARm 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Elites, o.r intwinfga, 7 nai P25 FONDATORI : ! ! AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1920 și Artistic. FONDAT in 1893 mimmt: *ur. Ul JW Cum s’a născut și cum a dispărut boierimean de El ADU LIOSETTI La sfârșitul veacului al optsprezecelea, a avut loc o inovațiune destul de însemnată în alcătuirea clasei noastre privilegiate. La mijlocul acelui veac, Constantin Mavrocordat zoborând vecinătatea, (șerbirea), a crezut de cuviință să despăgubească cel puțin pe acei din stăpânii de moșii care erau boieri, dându-le un număr de scutelnici care să înlocuiască întru câtva ceva din paguba ce li pricinuise desființarea vecinătății. Acei scutelnici erau scutiți de bir în folosul acelui căruia îi erau hărăziți, fiind datori a-i achita valoarea acelui bir în bani sau în muncă. Se cereau și se dădeau de preferință breslași, adică meseriași rurali. Scutelnici se dădeau numai boerilor, ceia ce avea drept urmare ca boierirea cu vr’o slujbă să fie mai dorită, având parte, pe lângă scutirea de bir, ușurință destul de mare atunci din cauza sumei relativ însemnată la care se ridica birul cu toate accesoriile lui, și folosului de hărăziri de scutelnici. Și cu prilejul tuturor deselor schimbări de Domni, având totdeauna drept urmare o schimbare radicală a tuturor slujbașilor, adică nici boierimi, aotuși aceste schimbări dese nu erau îndestulătoare pentru a satisface toate poftele. S’a mai întâmplat că, spre sfârșitul acelui veac, ocupațiile rusești să fie frecvente și prelungite. In pravoslavica împărăție exista cinul, acea gradatiune de ranguri onorifice, de care supușii țarului erau atât de flămânzi. Exemplul rusesc era bun de imitat, atât pentru Fanarioții de pe scaun, pentru a-și mări numărul devotaților, cât și pentru numeroșii aspiranți la boierie și la hărăzire de scutelnici. Și de atunci datează obiceiul conferirii de boierii onorifice, fără slujba respectivă. Dintâiu s’a uzat de aceste titluri cu mare parcimonie și conferirea lor s’a mărginit numai la boierii mici sau mijlocii, dar cu încetul au început să se confere în mod onorific și boierii mai mari. O listă alcătuită în timpul ocupației rusești de la 1806-1812, listă cuprinzătoare de toata boierile din Moldova, nu arată un număr restrâns de boieri în rangurile mai mari, atât de restrâns încât cu bună seamă că cu toții au ocupat în chip efectiv acele boerii, pe lângă o mare mulțime de boerii mijlocii și mici. Sub Scarlat Calimachi, sub căimăcămia lui Ștefanache Vogoridi și sub Ioniță Sturdza însă s’au dat și destule boierii mari onorifice-Regulamentul Organic a oprit cu desăvârșire conferirea de boierii fără slujba corespunzătoare, dar această oprire a rămas literă absolut moartă, toți Domnii regulamentari au urmat să confere boierii onorifice, mari și mici, cu duiumul. Scutelnicii fusese aboliți cu desăvârșire pentru viitor, iar acei cărora li se hărăzise până atunci, avură să renunțe la ei în schimbul unei indemnități bănești ce urmau s-o primească, precum au și primit-o până la moarte. Abuzul pitacelor de boierie (onor ofici) sub Mihai Sturdza a fost îngrozitor. Domnul le întrebuința ca mijloc de corupție electorală, la alegerile pentru Obșteasca Adunare, le vindea pe bani (cele mari) și dădea acele mijlocii și mici în alb favoriților săi, pentru a înlesni acestora tragere de folos din vânzarea lor. Acest abuz a urmat și sub Grigore Ghyka, cu deosebirea însă că Domnul, cu totul desinteresat în materie de bani, nu le vindea nici nu le întrebuința pentru coruperea alegătorilor, căci Conventiunea de la Balta-Liman suspendase pe termen indefinit funcționarea Obșteștilor Adunări, dar, neatribuindu-și nici o importantă, le distribuia cu dărnicie și fără discernământ împrejurul său însă erau oameni ca Vasilică Ghyka și ca Alexandru (Coco) Sturdza, care nu-și făceau scrupul să tragă folos din acele pe care le smulgeau de la slăbiciunea Domnului. Se mersese atât de departe cu acest abuz încât nu mai era vatav de ogradă de casă mare, sufragiu sau camardiner care să nu fi fost boierit. Am arătat aiure cum, în casa noastră, vechilul moșier avea rang de medelnicer, ca și vatavul de la Pralea, iar vatavul de ogradă, Neculai Lefter, fusese făcut serdar, încă de pe când era camardinerul tatei, în ciuda celor doi dintâi, care se țineau de neam mai bun decât el și cu servicii mai cinsteșe. Toti acești boieriți erau scutiți de bir și apărați de pedeapsa bătăii. Bineînțeles însă că acest privilegiu nu se întindea și la bataia din partea stăpânului: vatavii de ogradă, sufragiii și camardinerii boieriți erau și ei tratați cu palme „pice în spete jos“ și chiar cu câte o „bataie la seară“ în toată regula din partea stăpânilor darnici în bătăi. Și rog pe cetitor să nu se indigneze de asemenea brutalități a boierilor dela 1860, când azi, cu șasezeci de ani mai târziu, se pot vedea zilnic bărbați, tineri și maturi, pălmuind servitoarei lor și acești bărbați nu mai sunt boieri „însărăviți in răle“, ci bărbați de origine umilă, dar cu carte, cu diplome de înalte studii, făcute în străinătate, unde au petrecut ani și dându-se drept democrați convinși. Dar să revenim la boierii» de la sfârșitul regimului regulamentar. Aceste slugi boierite cu titluri onorifice, pe lângă că erau scutiți de bir, mai aveau drept (din obiceiu, căci în această privință nu a existat vreodată nici o dispozițiune scrisă), la apelațiunea origine grecească de cucoane pentru bărbați și de cucoană pentru soțiile lor, bineînțeles dela celelalte slugi, dela țărani și de la egalii lor. Regulamentul Moldovei recunoaște douăzeci și două de ranguri boierești, împărțite în șase clase: Clasa întâi, care se mai numia și protipenda (cei dintâi cinci), cuprindea pe marele logofăt, marii vornici și vornicul de obștie, hatmanul, marele visternic și marele postelnic. In clasa a doua găsim aga și vornicul de poarta, in a treia spătarul și banul. A patra cuprindea coiii lui, căminarul și paharnicul, a cincea pe serdar, stolnic , tedrănicer, iar a șasea pe pitar, vitnicer și șatrar. Dută această instituie era ridicolă, servea numai la satisfacerea vanității omenești și prin aceasta de mijloc de corupțiune- Și se găsiau totuș oamenii de întâia mână care făceau caz de asemenea titluri deșerte. Am dăruit acum vreo câțiva ani Academiei două scrisori ale lui Cuza către tata. In cea dintâi îl ruga să interne pe lângă socrul său, Vodă Ghyka, pentru ca să-i confere rangul de vornic, iar în a doua își exprima supărarea că această boierie care se dăduse altuia i se refuzase lui. Paharnicul Costache Sion a dat în chip foarte nemerit numele de Arhontologia Moldovei cărții în care arată, pe lângă istoricul familiilor boierești din Moldova, modul în care se căpătau rangurile. Această carte conține o mulțime de amănunte interesante, păcat numai că marele falsificator de acte vechi care era acel Sion a profitat de uimitoarea lui cunoștință a contimporanilor din toate clasele pentru a adăugi, la multe detalii interesante și adevarate, altele cu desăvârșire inventate și menite a-i servi patimile și antipatiile, întreaga instituție a boierimii a fost desființată prin Convenția de la Paris din 19 August 1858, care, prin articolul 46, adora toate privilegiile de clasă în Principate după ce în anul precedent Divanul ad-hoc al Moldovei, alcătuit în marea lui majoritate din boierii mari și mici, se pronunțase prin aclamații pentru desființarea ei. Această desființare însă nu a împiedecat ca, TM de fapt, boierimea să-și mențină multe din acele privilegii până după anul 1870. * * * Până pe la mijlocul secolului al optsprezecelea boierii noștri nu simțise nevoie nici de blazoane nici de titluri. Contactul cu familiile tărigrădene care aveau blazoane, însă blazoane ce și le însușise ei, deoarece nici împărăția bizantină, nici sultanii nu au avut vr’odată oficii eraldice, făcu să se deștepte și într’însele dorința unor asemenea distiricțiuni și această dorință merse sporind pe măsură ce ele veniră în contact mai des cu Apusul și cu nobilimile sale. Vanitoși ca toți oamenii primitivi, vanitatea lor era jignită și se credeau puși în poziție de inferioritate prin faptul că nu posedau nici titluri, nici blazoane, nici genealogii de regulă. Și de aici a pornit o adevărată goană după asemene distincțiuni Începutul l’au făcut chiar Domnii. Cel dintâi, Grigore Ghika, refugiat la curtea împăratului Germaniei, solicita și obținea de la el titlul de principe al Sfântului Imperiu. Faptul, menționat de Ienăchiță Văcărescu și de Cantemir, mai este atestat de cronica conților Peracsevici, un membru al acelei familii care trăia atunci, adeverind că a fost fată la conferirea titlului în chestiune fostului Domn român. Pe aceste izvoare întemeiatu-s-au mulți membri ai familiei Ghika pentru a asuma titlul de principe- Insă actul doveditor al acestei conferiri nu se află nicăire și diploma nu este trecută în nici un registru împărătesc. Și pe mine nici nu mă miră acest fapt, nici nu pun la îndoială afirmațiunnile celor doi scriitori români și a lui Peracsevici. Explicarea neaflării diplomei este foarte simplă: Voevodul refugiat la curtea împărătească și lipsit de bani nu achitase taxa, foarte considerabilă, legată de slobozirea acestei diplome,, probabil fiindcă nu dispunea de argintii necesari. Și astfel taxa nefiind achitată într’un termen oarecare, fixat de regulamentele cancelariei împărătești, conferirea s’a anulat. Tot astfel a trebuit să se întâmple și pentru altă familie domnească din Țara Românească, căreia fără îndoială i s’a conferit titlul de principe al Sfântului Imperiu, dar al cărei diplomă nu se găsește înregistrată nicăiure. Alteia căreia de asemenea i se hărăzise acest titlu, tot cam pe vremea când îl obținuse Grigore Ghika, i s-a confirmat de împăratul Austriei, pe la mijlocul veacului trecut, nu titlul de principe austriac sau al Sfântului Imperiu ci numai „dreptul de a purta în statele sale (austriace) titlul muntean de principe (le titre valaque de prince). Existat-au vr’odată un titlu muntean de principe? Eu n'ar fi dat încă de el. Alții, mai număroși, dar mai modești, care au avut în ascendența lor, chiar indirectă, vr’un Domn fanariot, adevărat arendaș de Domnie, care o cumpăra de la Turci numai în scop de îmbogățire, și-au pus pe cărțile de vizită coroana princiară și titlul de principe, întemeiezi pe faptul că ascendentul sau, ascendenții lor, direcți sau indirecți, domnise câțiva ani sau câteva luni în vr-o una din țările noastre. Un membru al familiei mele, pornind de la faptul că, de la 1676 la 1679, a domnit în Moldova nenorocitul Antonie Ruset (de la un frate al căruia, atât ramura acelei rude a mele cât și a mea se trag), a împodobit blazonul său cu o casă de argint și cu o mantie. Intrebându-l ce îl autpriză la acestă inovațiune, el mi-a răspuns, cu cea mai mare liniște și cu cea mai mare bună credință. — Fiindca suntem de casă suverană. Bietul Antonie Ruset! El cumpărase Domnia pentru șasezeci de pungi și nu a făcut bani fiindcă nu era iacaș. Pârât de Miron Costin și de partizanii lui Duca Vodă, a fost dus în fiere la Țarigrad, unde Turcii l-au supus la torturi pentru a-i smulge banii care nu-i avea. Și iată temeiul pentru care un urmaș al fratelui său își împodobia blazonul cu atributurile caselor suverane din Apusul Europei. Alți membrii ai ramurii muntenești a familiei mele, întemeindu-se atât pe faptul că, la 1733, Neculai Roset, căsătorit cu o fată a lui Constantin Brâncoveanu și stabilit în Țara Românească, mort fără urmași bărbătești, obținuse dela împăratul Germaniei, rege al Ungariei, titlul de conte ungar, cât și pe baza unui arbore genealogic pe care săriau peste două generații, obțineau dela împăratul Ferdinand al Austriei recunoașterea, pentru ei și urmașii lor, a acestui titlu. _ Spre a nu fi fixat de bătrân răutăcios, mu voiu numi familia fanariotă care a domnit în ambele tari (dându-li niște Domni răi), pe ale cărei cărți de vizită, surmontate de coroana princiară, în anii 1874-1875 pe lângă stemele celor două principate, se mai vedea și acea a Hohenzollernilor, inclusiv deviza: Nihil sine Deo. Și dacă-i întrebai ce căuta acolo acel scut, acea deviză în armele lor, îți răspundeau cu adâncă convingere că Moldova și Țara Românească, peste care strămoșii lor domnise, devenind Românina, ei au tot dreptul să adopte armele acestei Românii. Și să nu se creadă că această manie de titluri de blazoane și de genealogii ar fi fost un monopol al foaste noastre boierimi mari. Toată Moldova de altădată a râs de cărțile unei doamne născută Feștilă, pe care se cetia: Madame née comtesse de la Meche. La Viena mi s’a arătat un principe Ciureanu, foarte negru, care cheltuia mulți bani și avea cont deschis la una din băncile cele mai mari ale acelei capitale. Prieteni m’au asigurat că, în vitrina lui Hardtmuth, au văzut niște cărți de vizită foarte frumos gravate purtând pe ele: Marquis et Marquise de Stoicescu- își putea să înmulțesc aceste exemple la infinit, cred însă că cele de mai sus sunt suficiente pentru a arăta gradul de vanitate al claselor superioare la noi. In vremile din urmă s'a înmulțit cu deosebire în țară numărul principilor. Aproape nu a mai rămas urmaș, adevărat sau închipuit, de Domn fanariot sau nefanariot care să nu fi asumat și să nu pretindă titlul de principe Această pretențiune este absolut neîntemeiată. La noi fiii Domnilor purtau titlul turcesc de beizade, adică fiu de Domn, iar fiicele acelor Domni erau Domnițe. Soțiile beizadelelor însă nu aveau drept decât la simplul titlu de cuceniță. Străinii cu care au venit în relații le ziceau, însă, par courtoisie, prince și princesse, Farst și Fürstin, principe și principesă. Niciodată, în timpul vechiului regim, adică până la 1859, nu s’a dat fiului unei beizadele titlul de principe, care dealtmittirelea nici nu a existat la noi pentru pământeni. Mare scandal ar fi stârnit în vechea societate ieșană, dacă vr un nepot de Domn ar fi luat acest titlu sau dacă vre o soție de beizade ar fi asumat acel de domniță sau de principesă. Domnului, în scaun sau mazilit, i se zicea înălțimea Voastră sau Măria Ta, beizadelelor și domnițelor Luminarea Voastră sau Măria Ta, boierilor și soțiilor lor Dumneavoastră Mariei, care era Domniță, i se zicea deci Luminarea Voastră sau Măria Tatatei, care era Logofăt Mare i se zicea Dumneavoastră, această etichetă era foarte strict observată, atât de slugi cât și de lumea bună, bineînțeles afară de rude și de intimi. * * * Alcătuirea unor genealogii fantastice ținea nas cu goana după titluri. Dacă s’ar putea, până la un oarecare punct, scuza, ahtiarea după o lungă genealogie din partea unor oameni de condițiune umilă, această ahtiare este absolut nneexplicabilă din partea unor neamuri străvechi, cum sunt la noi Bălșeștii și Sturdzeștii, ale căror origini se pierd prin secolul al cincisprezecelea. Și totuș Bălșeștii s'au încercat să-și dovedească scoborărea din familia provensală Baux, trecută prin Napoli în Herțegovina, sub numele de Balsa. Apoi la începutul secolului trecut, această familie a obținut dela Scarlat Vodă Calimah și dela Adunarea boierilor, legalizea unei genealogii, bazata pe aceste fantezii. Iar Sturdzeștii s’au căznit în zadar să capete dela împăratul Austriei recunoașterea descendenții lor din familia contală austriacă Thurzo și au sfârșit prin a obține, sub Domnia lui Mihai Sturdza, de la Obșteasca Adunare a Moldovei legalizarea unei genealogii bazate pe un act plăsmuit care-i făcea urmași ai lui Vlad Dracul. Și câte altele de acelaș fel-Și această manie subsistă, îmi aduc aminte că, în vremea ocupației nemțești, un număr de membri ai protipendei bucureștene, domni și doamne (aceste de pe urmă se arătau cele mai ahtiate) se adunau pentru a alcătui un proiect de constituție având a fi pus în vigoare la pace. In două sau trei ședinți au ajuns la articolul 12, acel care interzice Românilor asumarea de titluri străine, dar acest articol le-a părut atât de important și discuțiunile asupra lui au fost atât de serioase și de aprinse încât la plecarea Nemților nu se sfârșise încă. Toate aceste sunt astăzi lucruri din trecut, curiozități ale unei stări sociale dispărute, boierimea ca clasă socială nu mai există, membrii ei, aproape de rare excepțiuni fiind cu desăvârșire ruinați, nu mai are deci decât valorea unor amănunte istorice. Tatăl meu naționalist convins și încrezător în viitorul neamului, era în schimb un conservator tot atât de convins și sub Cuza a luptat în chip energic împotriva multor din reformele Domnului, dar avea cel mai mare dispreț pentru privilegiile întemeiate pe decrete de boierie și despre nobilime zicea că: „ea, în ziua de astăzi, trebuie privită, nu ca un folos, ci ca o sarcină, ca o poliță trasă de strămoși asupra scoborâtorilor lor, poliță ce ei sunt datori s-o achite prin cinste exemplară, prin vitejie și jertfe neîncetate pentru binele public. Altfel înțeleasă nobilimea devine sau o păpușărie sau o sarcină grea pentr tară“. Teorie prea frumoasă a unui idealist dar care din nenorocire a fost urmată de clasele nobiliare numai în chip excepțional. Mai sus am vorbit aproape numai de Moldova a cărei istorie îmi este mai bine cunoscută, dar încât privește nașterea, desvoltarea și sfârșitul boierimii muntene se poate fără frică de greșală conchide la absoluta lor identitate în amândouă țările. , RADU ROSETTI Fanfaronadă de poet (Din „Trepte rupte”1) Domniță, crească mătrăguna Pe căile pe care noi Plimbam, încoronat cu luna, Un singur suflet amândoi. Să fie negură între mine Si cel ce-a plâns, de-a veștejit Visarea, zările senine, Când ai plecat, ne-am despărțit. N'au fost din viată-mi, ale mele, Sălbatecele vijelii, Cohorta orelor acele; N’au fost din viata mea, să știi! Eu sunt un vagabond, truverul, Nu știu nici strofa ce voi,scri-o: Prea mic era in ochi ți cerul, — Domniță palidă, adio! .... Pâră trecut, ca un florinte ,globiu, de ori înaripat, Abia acum iubesc fierbinte Si sânt poet, sânt inspirat. Iubita mea nu are seamăn Si tremură la cântul meu, O, sufletu i cu-al meu e geamăn Și’i veșnic cum o visez eu. In elestee de lumină îmbrățișați ne oglindim; Mi-e sufletul o mandolină in mâna unui serafim, Si cânt și nouă mi-e cântarea. Vrăjitorească, cu ’nsezări, Cu nopți adânci, e combătarea Intr’un noian de sărutări. Dar tu, domnită ? Pretutindeni Te infiori, tresari, suspini Ca sub bătaia unei grindini Pe un drumeag pierdut prin svini Asupra ta cu ‘nverșunare Bat amintirile potop, Si suferi fără apărare Neînduratul ploii strop. Trecutul te învăluiește. Îi stă ca umbra ta în mers : Din cântul care dăinuește. Pricepi c’ai fost un singur vers. Dar ce ți spun toate acestea ie. Așa.... aproape ’nduioșat, Când iat-o, trebue să vie Iubita mea ? Eu te-am uitat ! V. DEMETRIUS man>e»’ e ofí ESw«***»-----———' Apropiere Atât de mult ești ceea ce am visat Că iata-acum Apropierea ta adevărată, cu trupul în mătase Mă inghiată Ca nălucirea Neașteptată, negândită, la doi pași A unui mort iubit Atât de mult este ceea ce am dorit îndepărtat, Că numai dacă stai in loc Cu rotunjimi și frăgezimi de carne și mătase Tot sufletu-mi spre tine năvălește Cum năvălește vântul, din pustiu, Spre luminișul viu al mării. Mă tot gândeam într’una că s’ar putea să vii Călătoreau spre tine gândurile mele Ca păsări rătăcite, peste pustiuri nisipoase Spre țărmuri vegetale.... Tăcute, Ca nori mici spre câmpuri însorite Purtam uscată’n suflet . Invârtejirea desnădăjduită a unui gol . . • • • Ași vrea să-ti spun acestea Cu glas de toată ziua, Cu răsuflarea calmă Și să găsesc cuvinte mai simple decât piatra. • • • * •’ ....•■ •. Mă tot gândeam într’una, fără nădejde. Că s'ar putea ,să vii... Dar simt că dacă ai face acum Un pas spre mine (Cu ochii mari ca o chemare) Apropierea ta adevărată. Cu trupul cald și fraged în mătase M’aș îngrozi Ca nălucirea bruscă a unui mort iubit. Atât de mult ești ceea ce-am gândit CAMIL PETRESCU 5n Nr. viitor. Ploae cu soare Comedie de Poldisto*«