Adevěrul Literar şi Artistic, august 1925 (Anul 6, nr. 243-247)
1925-08-02 / nr. 243
iiHM Catarina Doamna Noastră = Preoți cu crucea 123456 * 8! frunte... „...cântă imnul revoluționar al lui Andrei Mureșeanu, și cu drept cuvânt în luptele poporului român, preoțimea a avut întotdeauna un rol conducător, ceea ce era și natural. In Ardeal, până la 1848, cuvântul de român era sinonim cu cuvântul de iobag, iar acelor români cari vroiau să se ridice din starea iobagilor, o singură cale le era deschisă, aceia a preoției. Deci, toate elementele care se ridicau, erau absorbite de către biserică, în ultimul timp, găsim puține excepții, și astea prea izolate. Până la 1848 elementele intelectualilor români, le găsim aproape pe toate în serviciul bisericei. împrejurările în care trăia preotul român, îl făcea să fie aproape de popor, împreună cu el lupta, suferea și deci împreună cu el simțea. In zilele de lucru semăna, ara, săpa, lucra alături de credincioșii lui. Numai la sărbători se ridica deasupra lor cât ținea sfânta slujbă. Ceremoniile pompoase ale bisericei ortodoxe, ornamentele lucitoare îi asigurau cinstea și inteligenta lui mai mare îi întăria această cinste. In cele mai multe sate el era singurul cărturar, sfătuitorul iobăgimei, conducătorul sufletesc și tămăduitorul poporului. Era deci natural ca el, care a reacționat mai mult în contra influențelor din afară, să fie conducătorul poporului, și ca credincioșii să-l urmeze orbește. Preotul român trăia numai din darurile pe care le căpăta dela popor, alte venituri nu avea, și acolo unde poporul era sărac, și preotul îndura aceiaș sărăcie. Funcțiunile preoțești mai înalte asigurau un venit mai frumos, dar acestea atârnau de guvern și de gratiile boerilor, iar elementele ridicate la aceste ranguri, trebuiau să fie gata la orice servicii ordonate de stăpâni. Intenția guvernului și a boierimei era să-și atragă de partea sa preoțimea, ca prin aceasta să poată trata mai ușor cu poporul. Mulți dintre preoți și-au pierdut capul și de îndată ce aveau o oarecare situație, făceau bune servicii — contra poporului lor. Când în Munții Apuseni toate încercările fură zadarnice, când cea din urmă sforțare se prăbuși de rezistenta dârză a populației, interesul boierimei se îndreaptă spre preoți. In contra influentei din ce în ce crescânde a Catalinei Varga, numai preoțimea putea să fie destul de tare. Seducătoarea și îndrumătoarea la rele a pătruns chiar până la amvoanele bisericilor 1 de unde propovăduia rezistența. Poporul adunat în biserică, asculta ideile revoluționare cu aceiaș pietate cu care asculta cuvintele sfinte din evanghelie, — așa că „revoluția rece“, această revoluție curioasă, devenea din zi în zi tot mai tare. Locuitorii din Abrud-Sat erau aproape deciși să satisfacă dorințele boerilor, când apăru în biserică Catalina Varga, care printr’o singură cuvântare răsturnă pacea. „De aici înainte n’au mai vrut să audă nici despre lucrările urbariale la Baia de Arieș, nici despre supunere.“ 2) întreprinderile mari ale statului, ale căror venituri ajungeau în pungile boerilor pe căi ascunse, încetară lucru. Rezistența pasivă nu se întinsese numai între iobagii statului, ci și între iobagii boerimei, prntre care Catarina Varga începuse o vie agitație. „Propovăduește. mai ales, că funcționarul ori gorrnicul care ar vroi să oprească clădirea unei case noui să fie grav ocărît și alungat...Tot așa să fie alungați acei care cer taxe pentru pășunele din păduri. Să stârpească pădurile tinere spre a putea să pască vitele în ele... Coloniștii luându-se după cuvântul Catarinei, au cauzat proprietarului mari pagube... Ei și-au mânat vitele pe locurile acestea, pustiind pădurea cea tânără, nesocotind ordinea și supunerea față de funcționari. Din toate acestea se vede clar că influența Catarinei Varga crește zilnic... de ascultare nu mai poate fi vorba; ordinea e călcată, iar autoritatea oficială aproape cu totul e nesocotită. 3) Județul făcu o ultimă încercare pentru înlăturarea Catarinei Varga, dar Comisia extraordinară trimisă la fața locului, se înapoie fără nici un rezultat. 4) Catarina Varga pregătise foarte bine terenul. Funcționarii județului se plimbau liniștiți. Poporul nu-și pierduse sângele rece, dar refuzau orice lucrare publică. Un mijloc de a-i constrânge nu era, ținutul fiind foarte rar populat, iar funcționarii presimțeau situația ca foarte critică și deznodământul nu putea întârzia mult, în momentul acesta interveni baronul Iósika. Planul său era să descurce lucrurile cu ajutorul preotimei române, folosindu-se de luptele desfășurate în jurul scaunului episcopesc din Transilvania. La 2 Septembrie 1846 s-a prezentat la dânsul pentru audiență noul substitut episcopesc Andrei Șaguna. Jósika vorbi tânărului preot să intervină contra „șantajului femeii înșelătoare“5) Șaguna se folosi de acest prilej binevenit prin a-și aranja viitorul. El își ocupă înaltul său post cu planuri mari, dar chiar din primele zile simți greutățile cu care avea să lupte. Chestiunile bisericei erau foarte încurcate. Preoțimea se târa într’o grea servitudine și mizerie, iar în jurul scaunului episcopesc se dădeau încă lupte înverșunate. Șaguna știa că, cu energia lui tânără, poate să folosească mult atât bisericei cât și poporului. Pus la cale atât din partea guvernatorului, cât și din partea prefectului din Alba Superioară, primi însărcinarea să deslege chestia cu locuitorii. 6) La 24 Septembrie el era deja în Zlatna, unde se puse în legătură cu administratorul moșiei Ioan Nemegyei, 7) ordonând preoțimei din jurul Abrudului să adune populația într’o zi anumită la biserică, pentru că vroia să-i vorbească de pe amvon. La 26 Septembrie ajunse la Abrud, iar în ziua de 27 începu acțiunea în biserica din Bucium-Izbita. Rezultatul fu foarte nefavorabil, credincioșii îl ascultară cu nemulțumire, imputându-i că se asociază cu subjugătorii contra poporului. 8) Insuș Șaguna recunoaște 9) că povețile sale n’au avut răsunetul dorit. Mare parte din populație nici nu mai venea la biserică. Șaguna nu-și pierdu însă încrederea. La 29 Septembrie chemă din nou pe Buciumanu la biserica din Izbita. Nici a doua încercare nu izbuti, deoarece în biserică nu se adunară decât câțiva ciobani. Șaguna fu nevoit să lase in grija preoților, ca până la 1 Octombrie să îmblânzească poporul, iar el plecă în celelalte comune nemulțumite. La Cărpeniș îi fu mai ușor. Spuse oamenilor, că procesul și-l pot pertracta mai departe, dar domnitorul așteaptă de la dânșii să fie supuși credincioși Cei 72 de oameni, cari erau de față în biserică se supuseră înaltei dorinți, au formulat supunerea într’un document, pe care l’au subscris cu semnul crucii. 10) In aceeaș zi Șaguna merse la Abrud- Sat, dar atât de puțini s’au adunat la biserică, încât Șaguna nici nu s’a mai arătat intre dânșii. Văzându-se ca e străin și nu poate ajunge la o înțelegere cu poporul, sili pe preoți să-l îmblânzească. Aceștia cutreerară ținuturile, înfricoșând pe credincioși, că după Șaguna urmează expediția militară, așa că izbutiră în cele din urmă să înduplece o parte dintre Buciumani și Abrud săteni, ca să se supună chiar și administrațiilor de moșii. La 1 Octombrie, o sută zece inși, în numele Buciumanilor și Abrud sătenilor semnară actul de fidelitate. 11) Prin aceasta Șaguna își îndeplini o parte a misiunei sale. Declarațiile poporului nemulțumit însoțite de o lungă adresă fură trimise Scaunului Guvernamental. Mulțumit cu aceasta, Șaguna plecă spre casă. In drum se abătu încă prin câteva comune : Petroșeni, Galați, Teiuș, Prisaca, căutând să liniștească poporul. Boerii erau încântați de activitatea lui Șaguna, trimițându-i o mulțime de scrisori de mulțumire. Bucuria însă le-a fost prea timpurie! La începutul lunei Decembrie, Catarina Varga reîntoarsă făcu o dare de seamă despre drumul ei la Viena. Acolo i-au făgăduit că vor trimite o comisie, care să se încredințeze la fața locului de cum stau lucrurile și după care constatare vor face dreptate.. Vestea a și ajuns a doua zi la urechile lui Nemegyei, care înștiința îndată guvernul, județul și pe Șaguna. Pe toți i-a supărat în mod foarte neplăcut schimbarea aceasta neașteptată. Administrația moșiei știa prea bine, că nu va putea să acopere în fața județului și a guvernului înșelăciunile sale și de aceia se temea de lumină, iar Șaguna, — care își dăduse seama de cum stau lucrurile, — a simțit că cercetarea comisiei va zădărnici meritele sale câștigate cu atâta trudă. Timpul de numire în postul de episcop se apropia. Șaguna avusese și până acuma cele mai multe șanse de a fi numit. In chestia Catarina Varga, el nu vedea lucrurile tocmai clare, iar chestiile Fatsa Neagră, contrabanda de aur și monetăria falsă, erau ținute în secret față de el care simțea că prin cercetarea comisiei vor ieși la iveală o mulțime de ilegalități, în care, deși nevinovat, totul s’ar fi amestecat și numele lui. De aceia primi cu bucurie oferta guvernului, ca împreună cu autoritățile județene să meargă la Bucium și să prindă pe Catarina Varga. Pe timp de iarnă, la 14 ianuarie 1847 plecă la drum prin ținuturile triste. Intâlnindu-se cu suprefectul George Pogány, cu pretorul Grigorie Tövisi și cu un gornic, aceștia îl însoțiră până în Abrud-Sat. De aici se informa despre starea de spirit a populației și de locul unde trăia Catarina Varga, și în ziua de Bobotează la 18 Ianuarie merse la Bucium-Izbita. Biserica pompoasă a minerilor era plină de credincioși. Șaguna cu gândul preocupat și cu o aparență distrată își făcu slujba. El își dădea seama că întreprindea un lucru greu, dar nu mai putea să dea înapoi. După slujbă, sfinți pârâul din Bucium, apă care se scurge din mine, apoi se adresă către popor ținând o predică însuflețită. Vorbind despre fidelitate, despre supunere și servilitate, dar simți că cugetul său nu pătrunde în sufletul poporului, începu discuție cu unii și cu alții, căutând în felul acesta să afle plângerile lor. Mulțimea mirată rămase mută. Șaguna ceru să fie cel care știe să spună nevoile lor. Buciumanii chemară numaidecât pe Catarina Varga, care se afla într’o casă din apropierea bisericii. In scurt timp, pe amvonul pompos al bisericii stăteau față ’n față doi dușmani interesanți. La început Șaguna căută să vorbească de sus cu femeea, dar în curând se convinse că are de-a face cu un protivnic serios. Catarina Verga aduse cu sine copiile 12! tuturor privilegiilor referitoare la acest ținut. Șaguna discută până la o vreme cu dânsa, după aceea o chemă la o parte spre a discuta între patru ochi.Eșiră pe piața din fața bisericii. Șaguna luând-o de braț căuta să o încredințeze că lupta ei era stearpă și păgubitoare. Argumentele fură zadarnice. Șaguna văzu că mijloacele obicinuite nu puteau să-l ajute, iar cu forța nu cuteza, pentru că ochhi sutelor de oameni vegheau. Ca să pună capăt acestei situații neplăcute, se hotărî la un pas brutal. In apropiere de piața bisericii îl aștepta sania gata de drum și prietenii cu care voia să meargă la masă la preot. Șaguna fără să dea nimic de bănuit, conduse femeea până la sanie. Cu o mișcare brutală o aruncă înăuntru, apoi se urca și el. Tovarășii lui pricepând viclenia, săriră și ei și sania sbură pe drumul neted. Popom ’nniărmurit cu o furie nebună alergă după ea, dar nu o putu ajunge. Pe drumuri lăturalnice, prin păsări căutară calea, dar sania lui Șaguna cu femeea răpită nu se opri până la Zlatna. Chiar și aici complotiștii se opriră numai pentru o scurtă odihnă. A doua ajunseră la Aiud, unde Șaguna prezentă județului pe prizoniera sa. Catarina Varga ajunse în închisoarea județului și în felul acesta creză o mare problemă pentru boemi, care nu știau ce să facă cu dânsa. Se temeau să o aducă în fața judecătoriei, iar pe o parte nu puteau încheia afacerea fără formalități. In sfârșit, prefectul deslegă această afacere grea. Alcătui o comisie ad-hoc, pe care o însărcină cu cercetarea cazului. Aceasta ascultă pe Catarina Varga și întocmi un protocol despre mărturisirile ei. Pe lângă acest act fură alăturate și notițele proprii ale Catarinei Varga, precum și biografia ei scrisă în închisoare. Dosarul acesta fu purtat atât de mult de la Ana la Kaiafa, în 1) Raportul moșiei Abrud-Sat 1816 Mai, vezi docum., guv. 1816 i. 7598. 2) Tot acolo 3) Tot acolo 4) Comisiunea era compusă din suprefectul George Pogány și din comisarii Csernátoni și Veress, (vezi sc. guv. 1816:938). 5) Scrisoarea lui Șaguna către baronul Iosika în 7 Oct. 1816. Vezi scaun, guv. 1816:5562 6) Tot acolo. 7) Tot acolo. 8) Scrisoarea pre toresul Grgorio Torisi către prefect în 1 Ocomvrie 1846. (Doc 1850:9322. Scaunul guvernamental). 9. Doc. 1816:5562- Scaunul guv. 10. Doc. act. 1850:9322. Scaunul guv. E subscris de trei preoți din Cărpeniș. Dintre 72 credincioși nici unul nu a știut scrie și citi. 11) „...primind sfatul și băgarea de seamă părintească a Măriei Voastre, dar mai aceea, că și în timpurile de mai înainte expediția militară dusă împotrivă ne avea influență atât de dăunătoare asupra vieții, sănătății și mobilului nostru, încât și până astăzi mulți suntem schilozii ei”, serviciile neîndeplinite deocamdată le facem, dar — „totul la ce ne obligăm e numai atât, ca să scăpăm de jertfe, dar în ce privește sanarea abuzurilor ce ni s’au făcut, dreptul mi’l susținem întru toate...” Adresa e scrisă de Gheorghe Toth „advocat legal”. Intre cei subscriși se găsesc multe nume maghiare. (Hetyes, Anka, Szabó, Kozma, Csorna, Bogja etc.) (Dec.ad. 1850,9322. Scaunul guveralimentar). 12) Copiile acestea timp îndelungat s’au aruncat prin poduri și de un an au ajuns în colecțiunea mea. „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC” SÏ cât cea mai mare parte din documente se pierdură, ne mai rămânând decât câteva file și acelea rupte. Comisia terminându-și astfel lucrarea, rezolvarea chestiunii putea să doarmă. Nefericita fenice aștepta cu nerăbdare procesul ei. Mai întâiu îndură cu liniște închisoarea. Pe atunci se purtau încă bine cu ea, iar ea își putea mângâia surorile. 13) „Dragi surori, știu că din inimă doriți să auziți ceva bine despre mine, dar de la Curte nu venit încă nimic, așteptăm însă în fiecare ceas. Altfel am masă și pat bun, la casa d-lui pârcălab, cum v’am înștiințat în scrisoarea trecută. Pentru aceasta te rog și acum, primul rând pe tine, scumpa mea soră cu inima simțitoare Elena, să nu plângi pentru mine...“ Aștepta ajutor dela Viena dela Curtea împărătească și se nutrea cu gândul, că ajutorul acesta nu va întârzia mult. Ca să-i treacă timpul mai repede se apucă cu multă sârguintă să-și scrie memoriile. Descrisă în formă poetică suvenirile și cugetările ei. In nopțile îndelungate de iarnă, coate mari de hârtie albastra se umplură de scrisul ei bărbătesc. Din fiecare rând sclipește înfocarea naivă și credința ei tare. .„..chiar dacă azi sunt sclavă. „Port totul amintirea unui eroic pas „Și-alături de dreptate Cu lupt în orice ceas" în primul rând se ocupă cu propria-i soartă atât de tristă. Chiar atunci când scrie despre popor sau despre rudenii se simte groaza-i înăbușită. Se vede, că fără să-și dea seama, o preocupa gândul, că închisoarea-i va fi de acuma căminul și că lanțurile i se vor strânge din ce în ce mai mult. îngrijorarea aceasta dispare numai față de iubirea ei nețărmurită pentru popor, în mijlocul căruia neputând fi, îl mângâe și-l încurajează prin versuri. „Și despre mine vestea de jale merge ’n sbor, „Căderea mi-o deplânge in lacrămi un popor. „— Fii, biet popor, pe pace, și infrânează-n plânsul „Lui Dumnezeu te roagă să-ți dăruiască dânsul ,O inimă bărbată, un suflet răbdător...“ „De nu e Catarina cu voi de-acu 'nainte, „Vă va trimite Domnul un suflet mai putințe". Dar versurile acestea se pierd cu timpul în rapsodia durerilor și amarului ei. Plângând soarta poporului, Catarina își deplânge soarta ei proprie. Plânsul ei la început inconștient, mai îi lumina din zi în zi grozăvenia situației în care se afla. La aniversarea ei de 45 ani, scrie pe o foaie de hârtie : „...cine ar putea măsura mulțimea suferințelor mele acuma, când număr anul patruzeci și cinci de la nașterea mea...“ Condeiul îi căzuse din mână,„rândurile rămânând neterminate. Urmară numai câteva împestrițări nedescifrabile... " Cu toate astea ea nu-și pierdea toată nădejdea; aștepta mereu ocrotirea de la Viena. Avea credința că închisoarea ei se va sfârși în curând, și va putea să se reîntoarcă în munți la poporul ei iubit. Religiositatea ei adâncă și voința puternică înving suferințele care se pierd într’o meditare senină, însemnările ei alcătuesc o oază între actele oficiale pline de minciuni josnice. Coate mari de hârtie albastră sunt scrise des cu literele ei rotunde și frumoase. Suspine, rugăciuni, citate biblice, se amestecă cu cugetele ei proprii 14) atât de caracteristice, cari culminează numai câteodată într’un țipăt disperat. „De n’ar mai pune omul picior pe-a vieții treaptă! —• „De-ar fi să știm cu toții ce jale ne așteaptă, „Atunci, să se mai nască, cine-ar mai dori? „Și cui nu i-ar fi groază chiar rege-a deveni! „De când se naște omul, durerile și plânsul „Ii însoțesc de-aproape, sunt pururea cu dânsul. „Pe toată calea vieții îi urmăresc hain, „Stingându-i prea adesea chiar bucurii ce vin..." Trece vara și toamna, și sosește iarna geroasă ! In timpul acesta Șaguna își capătă răsplata Cancelaria imperială stabili printr’un decret dat la 30 iulie 1847, că în viitor, la scaunul episcopal din Transilvania se pot alege și preoți care nu sunt originari din Transilvania. 15) Prin aceasta se deschide lui Șaguna calea spre scaunul episcopal. Peste scurt timp se făcu denumirea episcopului și Șaguna candidă la locul al treilea, 16) fu numit episcop. In poziția asta la care ajunse prin mijloace atât de nedemne, lucră neîntrerupt în favoarea poporului, și prin activitatea sa desinteresată, ajunse încetul cu încetul să i se uite crima făptuită cu Catarina Varga. Dar în sufletul poporului se născu convingerea tristă, că chiar personalități atât de însemnate ca Șaguna, numai prin trădare pot ajunge la locul lor. In favoarea Catarinei se mișcă încă o dată protectorul ei tainic de la Viena. Intr’o revistă vieneză 17 apăru un articol care ataca violent pe Șaguna, în chestia Catarinei Varga. Articolul acesta provocă o mare senzație și o fierbere la cancelaria imperială. 18) Aceasta ordonă aplicarea unei cenzuri severe, ca fiecare articol privitor la Transilvania înainte de publicare să fie revăzut de cancelaria ardeleană. Iar Catarina Varga fu transportată în temnița din fortăreața Alba-Iulia. Temniță, în care suferiseră conducătorii revoluției lui Horia, unde Crișan și-a pus capăt zilelor, iar Horia și Cloșca au fost scoși și zdrobiți pe roată. Ușa temniței se închise după Catarina Varga, și era cu putință să nu se mai deschidă niciodată... In numărul viitor „Avram Iancu“. 15) Numero aulic 3658. 16) Moga cu 33 Voturi, Fulea 31 iar Șaguna 27. 17)Allgemeine Theaterzeitung” No. 137 din 5 Iunie 1847. — ---------No. 5659,1847. BALETUL Dansurile Sciților In tolul sezonului balurilor de vară din Paris, baletul rusesc din antrepriza lui Sergiu Deaghilev, reușește să concentreze asupra lui toată atenția publicului internațional din Paris. Baletul coloniei intelectuale și artistice rusești, dar sub egida „Marelui Urs”, n’a avut succes în afară de balet. N au fost decât banalități, deși toate elementele înaintate ale artei moderne, de la cubism și până la constructivism, au apărut aci ca la o paradă anuală. E curios faptul că criticii teatrali berlinezi, îmbătrâniți, albiți în lupte polemice, stau acuma la Paris, unde s’au refugiat din mijlocul banalității spectacolelor berlineze și preferă să scrie de aci despre baletul rusesc. Mi-a spus unul dintre înșii, competent — deși entuziast: — Știm că Rușii râd de noi. Ne parodiază primitivul exclamațiilor: „O, Pavlova! O, Carsavina! O, Fochinal...” Mie însă personal nu mi-i rușine să abuzez chiar de această exclamație stereotipă, și o repet fără sfârșit. Și la aceste trei nume principale mai adaug numele lui Bolin și Nijinsky, Saharov și Eduardov, și bineînțeles: pe Romanov, Smirnova, Obuhov, pe Bekefi și pe îmbătrânită Preobrajenscaia; și chiar pe începătoarea, tânăra, abia înflorită — Novicova... Imaginația noastră n’a fost pregătită pentru a ne exprima în idei și cuvinte impresiile de la baletul lui Deaghilev. Jocul nebunatec al culorilor acestui balet ne-a făcut să fim preocupați abia acum cu redarea și fixarea imaginilor și dispozițiilor, într’o limbă atât de săracă față de grandoarea artei! Și când vorbesc acuma despre balet, pomenesc numele tuturor corifeilor lui, fără vreo ierarhie, într’un haos al memoriei, care nici nu ne permite să facem mult discernământ între aceste talente. Nici nu vreau să mă fixez, care dintre ei e „general de balet”, cu dungi roșii la pantaloni, după decenii de glorie, și care e numai sublocotenent, aproape adolescent, — în această coloană, venită din Orient. Vedeți, eu îngrămădesc într’adins toate aceste nume, modeste sau răsunătoare, într’o frază, și nu le asortez, — fiindcă nu ele prezintă importanța pentru mine ci ansamblul lor — această lavină care se prăbușește peste noi. Europenii, acest torent creator al baletului rusesc. Se vorbește atât de mult despre Terpsihora rusă, încât a și devenit loc comun relevarea originalității proaspete, elementare, „evraziatice” și „scitice”. Insă n’am încotro și nu mă rușinez să repet în fiecare articol toate aceste clișee. Da, coreografia europeană e veștedă și anemică față de cea orientală, și cerebrală și adesea numai acrobatică, totdeauna născocită. Baletul „Sciților” e în schimb o dinamică permanentă, e un avânt neliniștitor, o căutare alarmantă. Dar în acelaș timp nu e o răscoală anarhică, ci o combinație fecundă intre ceva absolut nou și tradițiile de granit. E Niagara introdusă în albie. Din baletul „Sciților” adie, dar și suflă uneori ca uraganul, vântul liber al stepelor, tropotul uriaș al hergheliilor care zboară prin ierburile primitive. Și în acelaș timp, câtă tradiție, școală, disciplină!... Numai dintr’o asemenea sinteză a îndrăznelei și a răscoalei cu tradițiunea solidă și școala sacră — a putut naște minunea acestei Terpsihore... Să ne credeți că cunoaștem despre ea mai mult decât vi se pare. Și nu numai din spusele profesorului nostru Oscar Bie, autorul monografiei asupra dansului și adoratorul înflăcărat al Tamarei Carsavina. Urmărim cu lăcomie fiecare revelație făcută de teoreticianii străluciți ai baletului rusesc: Svetlov, Pleșceev și Andrei Loewinsohn, acest arbiter, elegantiarum, care ține actualmente un ciclu de conferințe la Paris. Și nu uităm nici pe Nijinski. Vai! Nu va mai apărea niciodată pe scenă. Inteligența i s’a stins după o violentă zguduire nervoasă. E în ospiciul de alienați, și se pare — pentru totdeauna. Dar cine a fost vreodată mai puternic în lumea artelor, mai plastic, mai inspirat și mai îndrăzneț — decât Nijinski? îmi aduc aminte de exploziile de admirație din presa berlineză, când a apărut el la noi pentru prima oară. Oscar Bie, Paul Barchan, Alfred Kerr, Weissman, Gollaender, și toți arbitrii și judecătorii mari și mici, ierarhii criticei baletiste ca și soldații modești ai armatei de recenzenți, — toți au adus la picioarele lui: recunoașterea, admirația și o dragoste nemărginită. A fost un entuziasm, la fel cu adorarea, pe care o aducem la picioarele incomparabile ei Pavlova... Cunoaștem și apreciem pe Fochiti mai puțin, poate, ca dansator. Totuși știm că e un creator, promotor de școală și eră nouă în balet. Și, bineînțeles, nu o vom uita niciodată pe Vera Fochina, cam rece, dar atât de distinctă, cizelată! Cine a văzut cum moare această „Lebădă”, abia atunci a priceput tragedia universală a dragostei care chinuește viața rănită mortal. E cea mai palpitantă și mai tristă supunere a necesității elementare: o serie de zmucituri, de tresăriri melodioase, din cleștele vieții în agonie. Apoi câți și câți încă! — Adolf Boim, un mimist unic, actor uimitor, desinator puternic al contururilor mobile sufletești. Alexandru Saharov e revoluționar și căutător solitar, cu mult mai puțină tradiție exterioară. Tradiția persistă în interiorul de artist și astfel toate inovațiunile sale, toate avânturile îndrăznețe nu se transformă în haos, nu împleticire coreografică. După cum vedeți, noi, Nemții, nci, in Paris, cunoaștem și prețuim „dansurile Sciților”. Știm că în nici o limbă nu s’au creiat atâtea cuvinte și nuanțe, câte sunt în rusește,pentru a exprima dansul în toate momentele și chipurile lui. Știm cum această artă „scitică” s’a născut din contopirea uimitoare și fecundă între sângelele impetuos și fugar al stepei, între ritmul oriental și coreografia cantarita latină a lui Diderot. Așa că, când îmi voi scrie articolul viitor pentru Berlin, nu-1 voi putea sfârși decât prin aceeaș exclamație stereotipă : O, Carsavina! O, Pavlova! N. SIMACOV 15. Vezi scrisoarea ei în arhiva scaunului gov. 1850:9322. 14) „Cine și ce sunt eu? Pentru ce sunt aici? Ce se va alege din mine după moarte?... ...esența nobilă, alcătuită din suflet inteligent și corp sensibil... Cu cugetul într’o clipă eu mă înalț mai sus decât ghiuleaua tunului, care și-ar fi început sborul de la facerea lumei și ar fi sburat neîntrerupt. Căci eu mă urc la tronul Vecinicului și-i vorbesc... Eu sunt om, ceea ce înseamnă mai mult, dacă ași zice că sunt rege... Dar oare ce se va alege din mine după moarte?” In sfârșit constată, că corpul său va muri, dar cugetul, simțul și sufletul revoluționar nu vor muri niciodată,