Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1925 (Anul 6, nr. 261-264)

1925-12-06 / nr. 261

s& „ADEVERUL LITERAR «” ARTISTIC** O carte învechită celorlal Lessing proclama poezia dramatică, superioară tuturor mlalte feluri de poezie. Pe acestea le supunea chiar dramei, prescriindu-le să fie, cât se poate, dramatice. O povestire e bună, intrucât e dramatică. De­sigur, Lessing era nu numai pătimaș de teatru și înzestrat cu o robustă fantezie dramatică; mai era și pătruns de literatura fran­țuzească­­, tocmai pentru că se luptase aprig să libereze pe nemți de această literatură, iar literatura franceză, de la vremea clasicismului încoace, era stăpânită de dramă. Spi­ritul literar francez era îndreptat, în general, să vază și să construiască acțiune vie, însăși scurtimea și iuțeala prozei franceze din seco­lul XVII­I-lea dădeau scrisului, fără deosebire de gen, un caracter eminent dramatic. Și e minunat cât de „franceză” e, în această privință­, proza lui Lessing. Gustul clasic cere ca o povestire să meargă repede, indiferent de proporțiile materiale. Totuși scurtimea e, chiar ca atare, o calitate prețioasă. Apoi trebuie să aibă o in­trigă cu schelet vizibil, care de la început să stimuleze a­­tenția cu alarmă specific teatrală, să treacă printr’o criză culminanți", să se rezolve cu o poinie­ foarte tare accen­tuată. Să aibă, cât se poate, dialoguri grăbite, care să pună în evidență conflictul la fiecare replică. Din aceste principii urmează că figurile, în o aseme­nea povestire, sunt arătate numai dintr’o parte, schematizate in vederea conflictului, simplificate pân’ la tip, — sunt oarecum caricaturale, dacă lăsăm cuvântului numai înțelesul de exagerare unilaterală a caracterelor unui fenomen și fa­cem abstracție de ridiculizare. Asemenea figuri sunt ade­vărate hiperbole morale, dinadins prezentate unilateral, în interesul unei sau unor scene de efect simplu și izbitor. Literatura franceză e plină de povestiri dramatice, nu înțelesi,­ arătat. Un exemplu perfect este nuvela voluminoasă a lui Pierre Louys, la Femme et le Pantin. Inspirat de un tablou al lui Goya, titlul acesta e ca o enunțare de teo­remă. Și dezvoltarea urmează credincios tezei din titlu: femeia din nuvelă e o schemă, e femeia fatală tip, băr­batul e paiața în mâna femeii, și atât. * ■ Eroii sunt două definiții. Peripețiile vin repede una după alta, cu treptată violență, până la enorm, și, cu di­dactică intenție decurg una din alta ca propozițiile unei demonstrații. Im Femme et le Panion nu-i numai o exem­plară povestire dramatică, e și o istorioară instructivă. In chipul unei fabule a lui La Fontaine, și dintre acele cu structura didactică cea mai evidentă: „La raison du plus fort est toujours la meilleure. Nous Tallons montrer tout­s l'heure...” Un epizod din memoriile lui Casanova i-a dat lu Pierre Louys, cum se zice, ideia povestirii. Dar aceasta­ înseamnă puțin pentru tehnica ei. Din contră, înseamnă foarte mult, ce spurte André Lebeg, prietenul cărui Louys a dedicat lucrarea. Lebeg vorbește de o „aventură in care el singur avusese toată vina (ou j’avais tous ses torts"' față de Pierre Louys, iar acesta nu fusese vinovat decât doar față de el însuși, prin slăbiciunea fără margini pen­tru femeia care­ stătuse între cei doi prieteni. Despre această întâmplare, LbopP»' ■'hotărît, spune Lebeg, să scrie un ro­man — „ca să­­ mă­ apere de o dragoste pe care o știa că e totodată psihÄatom­ică și prea excesivă” (Nou­velles littéraires, 13 iunie 1925). Așa s’a născut micul „roman spaniol” pe care Edmond Jaloux l-a numit dăunăzi „ade­­vărată capo­d’operă într’un gen atât de specific francez”. Cred că in „genul specific francez” intră — adică in­tra — aproape in acelaș grad, stilul dramatic și spiri­tul instructiv. Iar între aceste două este o interesantă în­rudire. Drama propriu zis clasică, e construită ca o de­monstrație, și invi ă la didactism. In La Femme et le Pantin, eleganța dramatică și cea didactică își fac echilibru cu desăvârșită perfecție. Istoria se petrece în Spania. Femeia e andaluză, — „dp admirabil intre toate”. De altfel, totul e admirabil. Ora­șul spaniol, carnavalul spaniol, trăsurile, florile, doamnele nobile, fetele din fabrica de tutun. E doar Spania stră­lucitoare de sărbătoare perpetuă și continuu amor. Spania romanticilor, mai drept, a livretelor de operă comică. Se înțelege că femeia e mai admirabilă decât orice: „sim­țeai că zâmbea cu picioarele și vorbea cu șoldurile...” Când Andre, francezul care savurează această Spanie exclusiv mi­nunată, vede întâia oară pe Conchita Perez, perfecta an­daluze, el își simte inima bătând repede și înțelege din aceste palpitații că „această femeie era din acele care a­­veau să joace un rol în viața lui”. E cu neputință de enunțat mai clar un subiect ? „Qu’elle fut Andalouse,, cela n’était pas douteux”, — anda­­luza cea cântată in nenumărate romanțe. Și se întâmplă atunci ce se întâmplă totdeauna când soarta vrea cu tot dinadinsul să-l facă pe om personaj dramatic. Andre des­copere pe Conchita în vălmășagul luptei de confetti. Nu­maidecât are palpitații. Dar ea e in trăsură, el e pe jos. Numaidecât trăsura cu andaluza dispare, conform celei mai perfecte fatalități literare. Andre, negreșit, se supără de această „fatalité matssade”. Cum mergea așa prin mulțime, afundat in gânduri, era să-i calce o trăsură. In trăsură, andaluza, Andre por­nește acum în goană, și ajunge tocmai bine ca să vază unde a intrat echipajul. Sună la poarta cu grilaj de fier, dă carta de vizită, bacșiș mare. Portarul, foarte politicos, nu deschide, nici nu vrea să-i dea vre­o expli­cție. Dar se găsește totdeauna o prăvălioară in apropiere, unde se poate afla discret numele vecinilor. La otel, André gă­sește o scrisoare, adresată exact cu numele lui, și in care i se dă întâlnire pe a doua zi. Știința aceasta precisă a frumoasei andaluze e misterioasă ca întreaga ei persoană. „Ce ușoară e viața”, exclamă tânărul, — impresionat, și el ca și noi, de­mersul minunat de simplu și minunat de l­ogic al acțiunii. A doua zi dimineață André repetă ex­clamația, și ese voios la plimbare, întâmplarea („Je ha­­sard, qui fut singulier!..) a vrut ca, hoinărind așa vesel pân’ la ceasul întâlnirii, să dea peste un vechiu cunoscut, Don Mateo Diaz, un desăvârșit boier, care ne reîmprospă­tează eloquent imaginea Spaniei literar consacrate. Poporul nostru are calități de esență superioară: dispreț de bani, dispreț de minciună și de moarte, mândrie nespusă. Spa­niolul în toată măreția știută. Ne vine să cântăm ca in Offenbach, Il grandira, car ni est Espagnol. Dar André are întâlnire și, lacom de informații îi spune lui Don Mateo numele femeii. Don Mateo tresare alarmat. Intre cei doi bărbați pornește dialog de un scenic impecabil. Francezul vrea să plece. Mateo îl apucă de mâ­necă și-i taie drumul înfingându-se în dreptul ușii. „Don Mateo, o iubești, prin urmare?” Don Mateo își trecu mâna pe frunte și murmură: „Oh, nu­ totul s’a sfârșit. Nu o mai iubesc, și nici nu o urăsc. A trecut. Totul se șterge...” One nu recunoaște aici teatrul, in vorbe și gesturi, teatrul c­u­­plu și fără cusur? „Să nu te duci niciodată la prima întâlnire pe care ți-o dă o femeie. — De ce? — Fiindcă nici ea nu vine”. Această înțelepciune convinge pe André să rămâie și să asculte. Don Mateo îl pironește în fotoliu, îi dă o țigară și începe. A cunoscut-o în vagon, într’o noapte de iarnă. Trenul înzăpezit. Opriri de ceasuri, ori chiar zile întregi. Don Mateo are vremu­i să se ocupe de fetița aceia, pe atunci încă elevă la călugărițe. Interesantă școlăriță, care știe cântece nu prea evlavioase și prin vagoane se ceartă cu țigănci. La sosire in Madrid, a pierdut-o. Dar o regăsește în vara următoare, lucrătoare într’o fabrică de țigări din Sevila. Apoi tot așa a mers, cu dispariții și reîntâlniri, nu­mai că de fiecare dată chinul lui Don Mateo crește cu o nouă ticăloșie din partea fatalei persoane. Ticăloșiile sunt aproape toate, variații magistrale pe aceiaș temă. Con­dhita rămâne cinstită sub aparența unor cochetării care merg pân’ la destrăbălare. Il atrage și-l gonește pe nenorocitul acela de duzini de ori, cu cele mai subtile și neașteptate pretexte. Il cheamă cu toate provocările clasice, și deodată îl respinge, gă­sind că e prea grăbit și indiscret. Grăbit! Jocul acesta ține luni și ani de zile. Odată o întâlnește intr’o tavernă jucând danțul pântecelui, în costumul care se știe. Mater turbează. Condiția e indignată că se poate îndoi de vir­tutea ei. Dar omul e răbdător și se împacă. Tocmai a­­ceasta exasperează pe femeie, care atinge atunci culmea diavoliei: îl face pe Mateo să vie la ea, îl primește cu poarta de fier închisă; și acolo, dindărătul grilajului fe­recat, se preface, sub ochii lui, că se dă unui tânăr la­cheu. Dar vocația de martir a bărbatului învinge până și această încercare, cea din urmă, cred, pe care cochetăria cea mai fantastică a fost în stare să o închipue. A doua zi, Conchita vine singură la Don Mateo, care se repede la ea și o bate groaznic. Acum femeia e, în sfârșit, se­dusă: „Monsieur, esle, était vierge”.­­ De acum rămâne Conchita cu Don Mateo, și urmează să-l schingiuiască încă mai de aproape după aceiaș metodă, îl face, prin dia­bolice invenții, să creaza că-l înșeală, și nu-l înșeală. Ir, sfârșit, îl și înșeală, și pleacă tu altul. Iar explicația acestor grozăvii? Don Mateo zice: Fă­cea rău nu din plăcerea de a păcătui, ci pentru bucurie de­ a face anume rău cuiva. Rolul ei în viață se încheie aci: să semene suferință și să privească „cum­ crește”.— înțelegem: „IN VIAȚA”, rolul Conchitei trebuie să fie atât de perfect specializat și curios mărginit, deoarece Conchita e un tip construit după rețeta Clasică, e stilizarea dramatică a unei idei, și nimic alta, întocmai la fel făcut e Mateo; așa cerea principiul generator al operei. Nu-i vorba, Mateo bate pe Conchita; și s’ar părea că aici, unde acțiunea culminează, în caracterul lui Mater se complică. Dar aceasta e tot o abilitate dramatică, pen­tru a face și mai izbitor finalul. Când a doua zi Andre intră la Conchita, zărește pe masă o scrisoare de la Don Mateo: „Conchita mea, te iert. Nu pot trăi unde nu ești tu. Intoarce-te. Te rog în genunchi. Iți sărut picioarele”. Rolul lui Don Mateo se sfârșește cu o concluzie în per­fectă armonie cu definiția din care a luat naștere și cu demonstrațiile prin care s’a desfășurat. Don Mateo e și el doar un argument. Scrisoarea finală cuprinde, transparent, morala fabulei. O întâmplare de dragoste care pare să fi tulburat pe Louis ca și pe Lebey, și o aventură cu efect, aran­jată de Casanova, au format, dar, La Femme et le Pan­tin, nuvelă în care se realizează exemplar idealul clasic al povestirii. Figuri și cadru simplificate ca intr’un libret de operă, de dragul clarității eclatante a expunerii, a gra­dației scenelor până la conflictul culminant, a concluziei limpezi și stricte. E dramă palpitantă și teză evidentă, perfect împletită în acțiune. Stilul clasic atrage necesar ideile clar instructive, fiindcă e, prin esență, stil de de­monstrație. Nuvela europeană, la origini, așa cum­ o putem ob­serva încă la Boccacio — și el nu-i doar începătorul ge­nului — este simpla istorisire a unei întâmplări. Nu se pomenește construcție dramatică, cu gradații și desnodământ de efect. Ceea ce s’a numit mai târziu pointe intr’o povestire nu exista. De aici vine decepția profa­nilor de astăzi, când încearcă să se amuze cu nuvele vechi italienești. Epigramatismul de anecdotă pe care-l așteptăm noi ca valoare obligatorie a povestirii, era pe atunci caz excep­țional și rareori intenționat. Era in sensul clasicismului francez să generalizeze stilul dramatic. In poveștile lui Voltaire se văd urmările depline ale normei clasice. Pierre Louys e în totul credincios acelei estetice. In La Femm­e et le Pantin tehnica ni se arată astăzi bătrână de aproape două veacuri. Răsturnarea pornită de Proust în economia întreagă a stilului narativ, lovește ele­mentul dramatic poate mai mortal decât pe oricare din vechile artificii și convenții pe care se întemeia acest stil. Și fiindcă drama strict clasică, ni se face tot mai străină prin artificialul și convențiile, care nouă ne sunt supă­rător aparente, o povestire prea vizibil dramatică ne a­­fectează, in fond, ca o prea copilăroasă jucărie. E o bună, dar nu ne oprește, și nu ne amuză adevărat. E veche, și ne trebuie altceva PAUL ZARIFOPOL ÎncTT 'Wtl- Micuț ®­ mele prietene.« Știi, Luli, știi de ce vorbesc ca tine Și-ți povestesc nimicuri de copii? Naivități si anecdote ? Știi De ce ’nțeleptul filosof din mine, Cu tot bagajul lui de teorii Si de probleme searbăde și fine, Dispare când te văd și ’n urmă vine. Un clown ce face tumbe si prostii ? Știi de ce vine, sprintenă paiața? E ca să râzi, să râzi, Luli, s’apară Șiragurile albe și intacte A dinților tău Luli, de fecioară.... Pe drama asta veche, care-i viața Eu vreau să pun din când în când antracte­le hohotire proaspătă și clară.„ TUDOR MlINESCU Una din cele mai vechi curti boerești din M­­oldova Ospitalitate veche — Dealtmintielea cu toată mulțimea slugilor și îmbiel­­șugarea traiului eram departe de a ne bucura de un con­fort adevărat, astfel cu cum este înțeles în Apus și cum l-am găsit pe urmă și în unele case dela noi. Casa era foarte mare, dar râu distribuită și incomodă, atenansese departe de dânsa. Bucătăria, în vremea sosirii noastre de la Pralea, se afla și a rămas încă, șapte sau opt ani peste drum de strada târgului care alcătuia șleahul mare intre granița ungurească și Galațul. Și până după anul 1870, acea stradă, pe vreme de ploaie se schimba intr’un adevarat râu de glod până la genunchi, prin care slugile care aduceau blidele cu mâncări pentru masa noastră, tre­buiau să străbată, iar iarna pe un ghețuș cumplit sau pe voian pănă la brâu și pe viscol. Apoi vă închipuiți ce crea era supravegherea bucătăriei în asemene condițiuni. Tot peste drum de șleahul cel mare erau grajdul și șura­­u trăsurile, ceia ce dădea loc la aceleași greutăți de su­praveghere. Apoi curtea propriu zisă, marea clădire în care­­ ocupam, nu conținea decât prea puține adăposturi pentru slugi; cele multe din ele erau adăpostite în niște clădiri, ci din târg, clădite de tata sau închiriate de l­a evrei. Dar nimica nu dă atât de bine o ideie despre puțina înțelegere a ideii de comfort, de câștig de timp și de economie de personal ca faptul că, până după moartea tatei și cât a mai stat mama la Căiuți, nu au fost clopote entru chiemarea slugilor. Dacă aveai nevoie de vr’o slugă tebuia să ieși în coridor și s’o strigi cu gura sau să­­ ați in palme, ultimul din aceste două procedee era cel mai uzitat atât la noi, cât și în foarte numeroasele casc­are nu adoptase încă clopotele. Luxul din multe așă­­zări boierești de la țară era un lux semi-barbar. Modul de traiu de la Căiuți pe lângă că era semi-barbar, mai era pe cât de nemăsurat pe atât de despr­ținat și nu ratea să ducă, cum a și dus, decât la ruină. Alt element­are a contribuit mult la acest de pe urmă rezultat și care­­ a fi descris mai pe larg in capitolul viitor, a fost al­­ături de cheltuelile exagerate pentru instrucția și crește­rea noastră, despre care voma vorbi în capitolul următor ;i care în nici un punct de privire nu și-au atins scopul, 'eșe fiind făcute cu cea mai mare dragoste și generozitate iar un chip foarte puțin priceput. Ospitalitatea casei noastre era bine cunoscută în toată țara, iar eram fără musafiri, rude, prieteni și cunoscuți care se anunțase și erau așteptați, nu alții, necunoscuți și prin urmare neașteptați. Pe acea memie mai era obiceiul a drumețul să mâe la curtea lângă care il prindea noaptea. Căiuțul fiind târgușor, avea vr’o două suni trei hanuri e­­vrecști, la care trăgeau unii din drumeți care nu cunoșteau re tata sau erau oameni ale căror creștere și obiceiuri i-ar fi făcut să nu se simtă la îndemână in casa și la nașa noastră. Dar tata cunoștea și era cunoscut de a roape întreaga Moldovă de atunci și numărul trecătorilor ’in toate stările sociale care se folosiau de găzduirea noastră era foarte mare. îmi aduc aminte cum, intr’o zi din toiul iernei 1868,­re un troian cumplit, pe când mă aflam, după dejun, în aurpul tatei, aud zurgălăi și pocnete de biciu și văd un rând pe poartă o sanie cu patru cai de poștă, iar în­vinsa o ființă măruntă, ascunsă în blănuri, care șădea zgribulită. Sania trage la scara cea mare și Neculai Lefter­­esă din casă, ajută pe ocupantul ei să o părăsească și să urce scara, mai mult purtându-l în brațe. In sfârșit ușa biuroului se deschide și Neculai împinge spre sobă mica ființă. Aceasta, punând ochii pe fata care-și fuma ciubucul întins pe divan, își scoate căciula uriașă care-i acoperia capul, zicând: — Bonjour, Monsieur, je vlens de Marseille et je vals '} Paris. (Bună ziuă, Domnule, vin dela Marsilia șî merg !a Paris). Această frază era atât de neașteptată, înfățișarea străi­nului diminutiv atât de ridicolă, încât tata li răspunse: — Bon voyage, Monsieur. (Călătorie bună, Domnule). Dar dându-și îndată sama de caracterul puțin ospi­talier al acestor cuvinte, adause: — Mais­on attendent veuillez considérer ma maison comme étant tout à votre disposition. (Dar deocamdată, binevoiți a considera casa mea ca fiind cu totul la dis­­pozițiunea Domniei Voastre). Numai după mai multe pahare de ciaiu cu rhum­bierul Francez fu în stare să-și decline numele și calitățile, pre­cum și motivele călătoriei. Se numia Comte, era un co­merciant de samă din Paris și vârise capitaluri însem­­nate într’o societate de petrol care, de vr’o trei ani, făcea explorări după zăcăminte de petrol împrejurul Târgului Oc­nei. Cu direcția acestor explorări era însărcinat un inginer de mine francez, numit domnul de Lalande, un om cât se poate de plăcut și de bine crescut, pe care îl cunoșteam foarte bine și il aveam adesea în vizită la noi, dar care nu iz­butise să găsască petrol deși se cheltuise cu forajurile o mulțime de bani. Acționarii societății in fața unor repetite cereri de fonduri pentru urmarea explorărilor, delegase pe L Comte pentru a-și da samă la fața locului de starea a­­facerii. Aceasta stătea prost. Lalande, deși inginer de mine de la școala din Paris și fost director a mai multor între­­prinderi miniere în colonii­, despre care știa să povestească lucruri prea interesante, căutase petrol acolo unde nu era sau unde se găseau numai câtimi neînsemnate. Afacerea a fost in urmă lichidată cu mare pagubă pentru acționari, dar noi am petrecut o serată din cele mai plăcute cu d. Comte, care s’a arătat un causeur cât se poate de fin, de interesant, de bine informat și de bine crescut. De atunci nu l-am văzut nici nu am auzit ceva despre el, lucru ce se întâmpla des cu musafirii noștri ocazionali. Dar nu toți oaspeții erau așa plăcuți ca Comte, deși el a fost departe de a fi unicul de feliul lui. Vo­u vorbi acuma de un caz cu totul de altă natură. După războiul de la 1828—1829, se stabilise în Ieși un tânăr farmacist al armată rusești, suedez din Finlanda, nu­mit Tornborg, deschisese în acel oraș o farmacie care nu inter­­ziese să devie cea mai bună și cea mai cercetată din oraș și se căsătorise cu fata unui neamț, om de treabă și cu stare, așazat in Moldova de ani îndelungați. Tornborg era foarte deștept și se bucura de o cultură destul de frumoasă. A făcut cunoștință cu tata și cu moșii mei la întoarcerea lor din străinătate. A știut să li se facă plăcut și să fie pri­mit de ei pe picior de intimitate. Nu trecu însă mult și ei constatată că Suedezul era un craiu fără de scrupul, care mânca cu singura averea lui și a nevestei și-i exploata pe <-le putea, împotrivă acestei exploatări au știut să se pă­­rasca și el nu a mai avut de la ei decit foloasele ce voiau­ să-i le dea, mai cu samă produsele de tot soiul, produse de la țară, dar deoarece făceau haz de el căci era plin de duh și de entravi, îi dădeau bucuros din bogatul lor prisos. Călătoriile la Bohotin era pentru Tornborg atât de folo­sitoare, în­cât mi-au povestit că i s-a întâmplat, in re­­­pețite rânduri, să străbată de două ori în douăzeci și patru de ceasuri distanța Ieși—Bohotin și înapoi, adică de patru ori patruzeci și șasă de kilometri, peste tot 184 de kilometri. Bineînțeles că aceste drumuri nu le făcea cu caii și trăsura ,e nu o avea ci cu caii moșilor, veșnic pe drum între moșie și oraș. Dar cea mai mare parte a traiului zilnic al lui Torn­borg era astfel iu asigurat. Pe lingă că tot ce cîștiga trecea în chefuri, apoi înce­puse să neglijeze farmacia și avea necontenite fricțiuni cu serviciul sanitar, deși acesta, pe acea vreme, numai sever nu era. I s’a închis de repetite ori acea farmacie. Se adresa tatei și moșilor pentru a obține deschiderea ei, dar ei erau la cuțite cu Mihail Sturdza și intervențiunile lor, în special ccele ale tatei, erau totdeauna făcute în termeni cât se toate de irespectuoși pentru autoritate, ceia ce producea un efect contrar acelui dorit de Tornborg. Mizeria era de pe atunci în casa lui. A dus-o el câțiva ani cum a dus-o, până c ând, prin a lăsa decadă a veacului, succesele lui Bantura­­­ Tom Ponce și Jenny Lind, îi dădură ideia să-l imiteze- Soția lui îi hărăzise un băiet și trei fete; băietul era cu desăvârșire idiot, cele două fete mai mari slute, cea mai mică drăguță. Hotărî să dee o instrucțiune muzicală celor două fete mai mari, (a treia era din cale-afară mică), și a data această instrucțiune muzicală terminată, să plece cu ele în Europa și în America, să dee concerte, și să câș­tige milioane. Li dăda ce instrucțiune muzicală puteau să găsească în Ieși și, îndată ce le socoti destul de instruite, plecă cu ele și cu soția in străinătate. In cel dintâîn oraș unde ajunse, făcu niște afișe mari în care se anunța sosirea acelei minuni a minunilor, vestitele privighitori sue­­deze care aveau să dea un concert în cutare seară. Anunțul apărea și în jurnale, iar lumea cumpăra bilete. Dar la vederea celor două sluțenii și la auzul glasurilor lor miorlăitoare, ura că, fiu se va auzi a doua oară. Ceia ce nu a împiedecat pe Tornborg să facă înconjurul Europei. Vă închipuiți că a rămas sechestrat în nenumărate oțeluri, că i s’a reținut bagajul, dar spiritul lui inventiv, cu tot insuccesul ce­ f a­­ceau bietele fete, a găsit chip să meargă până la Madrid și să se întoarcă înapoi în Ieși. Numai in America nu a izbutit să meargă, ceia ce il făcea să zică că numai egoismului prietenilor care nu au consimțit să-l împrumute cu pu­tinele mii de franci necesare pentru a-i plăti călătoria peste Ocean îi datorește faptul că a ramas sa^ac la bătrânețe. Nu știu cum a dus-o de la întoarcerea lui in țară din acea călă­torie artistică și până în toamna anului 1866, dar intr’o rană dimineață de Octomvre, tata s’a trezit cu dânsul și cu toată familia la Căiuți, cerându-i hrană și adăpost pentru iarnă, căci altfel nu nu-i rămâne decât să s’împuște sub ochii lui. Și tata i-a dat o cameră mare peste drum de curte, în­­tr’o casă a lui și l’a primit la masa noastră cu soția și fetele lui. Băietul însă, într’o stare de murdărie grozavă ii idiot, mânca la cancelaria moșiei unde fusese adăpostit.­­Tocmai atunci venise la noi profesorul de muzică Seidl, despre care voia vorbi și mai departe. Tornborg, care urma să îngrijească de glasul sau, mai bine zis, de absența totală de glas a fiicelor sale, obținu ca bietul Seidl, să le acom­­panieze două ceasuri pe zi în exercițiile lor, bine­înțeles­­ un chip cu desăvârșire grațios. Ei au stat astfeliu la noi până la sfârșitul lui Ianuar, dar Tornborg, văzând că fata dă adăpost și hrană, dar nu banii ce nădăjduia să-i smulgă, s’a declarat ofensat de niște avanii imaginare și a plecat la Ieși unde intră in relații cu personagii care au jucat un rol în istoria omenirii. Printre nenumărații musafiri necunoscuți care găsiau la noi adăpost și masă s’au strecurat și vr’o doi-trei aven­turieri. Vomu cita printre aceștia pe falsul Alexandru Bla­remberg, subofițer dezertor din al doilea regiment de lăn­­cieri care, la sfârșitul lui August 1863, s’a dat mie, pe când prindeam pește cu undița în iazul cel mare din grădină, drept fratele soției moșului meu, beizada Iancu Ghyka, fra­tele mamei. Mi-a istorisit că este însărcinat să ducă la regiment o remontă ce o făcuse la iarmarocul Cașinului și care rămăsese la Târgul Ocnei, dar vine la Căiuți peste două zile. Eu, bineînțeles că m­’am grăbit să duc mamei această veste iar ea a trimes să-l poftească la curte. Se întâmplase că mama nu cunoștea încă pe atunci nici pe curaj întă-sa nici pe vr’un membru al familiei acesteia. Dacă pungașul era departe de a avea distincțiunea e­­legantului căpitan Sașa Blaremberg, nu se putea tăgădui că se ținea bine și vorbia o franțuzească corectă. A pove­stit mamei feliu de feliu de minciuni, lăudîndu-se între altele că luase și el parte cu Iarca la expedițiunea Mexi­cului. Se întâmplă că mama urma să plece a doua zi de di­mineață la Mârișăști, însoțită de moșu-meu Lascar, dar va pofti pe falsul Blaremberg să rămâie în gazdă la noi, chiar în timpul absenței sale, pănă la sosirea remontei ce o aș­tepta. Aventurierul a primit, confundîndu-se in mulțămiri și mama a plecat de dimineață. După d­uă sau trei zile, remonta nu sosise, dar pre­tinsul Blaremberg o șterse în zori de ziuă, luind cu dinsul o pușcă Devismes a tatei. In ziua în care, cu prilejul plecării noastre in Italia, cu puține săptămâni mai pe urmă, ne-am întilnit cu al doilea regiment de lăncieri la Mărășăști, precum am aratat mai sus, mama a avut prilej să facă cunoștință cu adevăratul frate al cumnatei sale, iar ofițerii regimentului mi-au povestit cum, în dimineața aceleași zile, falsul Blaremberg, red­e Bucșănescu, fusese arestat și urma să fie dat judecăței pentru dezertare și furt de bani ai regimentului. Sosirea unui musafir era privită aproape totdeauna ca un temeiu de bucurie și ca o întîmplare plăcută, gazda se simția îndatorită prin faptul venirii musafirului, acesta fii­nd privit ca cel care îndatora. Și cu cât era mai străin și venia de mai departe era văzut cu mai mare plăcere, căci aducea vești mai nouă pentru noi și nu povestia lucruri mai necu­noscute. Nu arareori se întîmpla cu tata, auzind că la cutare han din târg a tras cutare sau cutare străin, a trimes pe Neculai Lefter spre a-i pofti să-i facă plăcerea să vie in gazdă la noi. In această ospitalitate nemărginită se ascun­dea și o bună doză de egoism, căci acea găzduire aducea o schimbare plăcută în monotonia vieții de la țară, și un contact cu lumea de din afară de micul nostru orizont. Dar era fără îndoială un egoism foarte binefăcător pentru că­ătorul trudit, ars de soarele lui Cuptor sau înghețat de crivăț, care găsia masă bogată adăpost curat și primire cu inimă deschisă. RADU ROSETTI

Next