Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1927 (Anul 8, nr. 317-321)

1927-01-02 / nr. 317

s ose JEAn RICHEPIN Marele scriitor francez, Jean Richepin, a încetat din fiara, la Paris, în vârsta de 77 de ani. Autorul baladei „Le Gueux” a străbătut un drum curios și plin de zigzaguri în viata lui agitată. Această baladă m­aiumită începe cu cuvintele;­­ j­i ,JLe poete est le roi Gueux'-', : ' Poetul este regele golanilor, sau mai exact? poetul este im rege-golan; boemul de altădată, din tineretă, a devenit însă, când în barba lui ruginie, împărțită in două coarne de berbec, s’eu ivit primele fire argintii, un om alezat, se­rios și merituos. Atât­ de merituos încât a obținut printre literaturitorii de la Academia Franceză lead lui André Theuriet. Cine își mai amintește de fiorii de groază ce-ți furnicau In suflet la auzul baladei „La Gra", recitată de subtila Ivette Guilbert. Același poet care, pentru­ primul său volum de versuri „Chansons des gueux", a încasat o lună de închisoare și a plătit 500 de franci amendă, a cântat apoi în „Mes Para­­filk*, un imn entuziast vieței de familie, ca cel mai il­licit și mai bun soț și tată burghez. la­ acest volum de versuri e greu să-l regăsești pe rngioismul” și „anarh­istul”, care a fost dezmoștenit de drep­­turile sale civile, pe poetul fanfarelor revoltei din „Chan­­sons des Gueux,"’ „Blasphemes" și ,J Lá Mer". Jean Richepin a fost și numai un boem, el a fost un Juniak" ca și Gorki, un vagabond. De curând au apărut fitr’o revistă franceză „Amintirile" lui Jean Richepin; ele s* citesc ca un roman de aventuri in stilul lui Jade London. Richepin s-a născut la W9, în Medea (Algeria). Tatăl eiău a fost medic militar. Mama sa a fost,­­ după cum BpUPe în­suși poetul, o țigancă. Copiläria și-a petrecut-o în­­mediu foarte romantic, printre soldații algerieni. La vâ­rsta de 10 ani a fost dat la școală. A fost apoi elev la ofeftă normală din Paris. Pe timpul războiului franco-germ­an a făcut parte din legiunile de francs-tireurs. A fost instructorul tinerilor volun­­tari șn ca să se impună a uzat de pumnul lui care cădea greu ca ciocanul. După încheierea păcii, Jean Richepin a debarcat la Montmartre, peste iarnă numai, cam­ în primăvară a plecat si a debutat ca atlet de bâlciu, ca artist și apoi s-a­ făcut m­arina nr. 17 i . Intre debuturile lui Richepin și aventurile poetului rus Essen­in cu Isadora Dimcan sunt affnități elective. Dragostea lui Richepin și Sarah Bernhardt e un roman delicios. Intr’­o seară poetul o zărește pe mărea artistă, care era însoțită de camerista ei, pe Rue des Martyres. Părul ei­­ de aur aprins, văzut la lumina unui lanterne, îl înflăcărează. Fără vort­n, o ajunge din urmă, îi cuprinde talia cu brațul stau vânjos și o sărută pe gură. Furioasă ca o pisică,­ ea se inttoarce și-l lovește cu mâna ei micuță peste obraz. Apoi urm­ează o cascadă de înjurături in jargonul bogat al ha­lelor parisiene. Richepin are nerușinarea să nu se lese mai prejos și-i răspunde și mai pipărat, întâmplarea face ca Richepin să fie un băiat vânjos și strălucitor de frumusețe. Cearta se transformă in prietenie Și prietenia ■ In pasiune, numai din când în când, și din ce irt ce mai des, se repetă scena din prologul acestei dragoste. După câteva luni de zile, pe Richepin îl apucă din nou dorul de ciudă. El pleacă în colonii. După câtva timp revine iar în Franța , și-și amintește că are o nevastă și un copil, pe care îl uitase din cauza pasiunii sale pentru divina, Sarah. Nu trece mult și se îmbarcă din nou pentru patria sa — Africa. Cu acest prilej el scrie o scrisoare în­tui prieten:... ,Acht un nontad, uun dușman al rassei albe, care, a inventat căm­inul, familia, idealul și religia." Trec anii tinereții și ai ei imboldul de pribegie. Rh­­­ftopin se stabilește­­ă Paris, scrierile lui îi aduc prestigiu și avere și dușmanul căminului începe să se simtă bine în­tr-un palat, pentru care ar putea să-l invidieze un prinț al finanței. Cu „Le chehim­mu", în care mai fâlfâie încet aripele o­­bosite ale pasărei călătoare, Richepin își face an succes­­ felanitul pe scena franceză. El a scris câteva piese în ver­suri pentru Sarah Bernhardt ca „Nana Sahib", o dramă in­dică, căreia îi urmează „Monsieur Scapin", ,JL* Fribustler”. *ti­­­n­­ 1 O piesă în versuri cu subiect roman „Martira", a fost minunat tradusă de poetul Godreanu și reprezentată pe mam­a teatrului național din Iași. Dintre romanele lui Richepin, cari au avut mai mare succes, sunt „Le Caiet", ,"Les Braves Gens" și „Miark". Ia­ acest din urm­ă roman, Richepin descrie aventurile unei țigance,­­ JOHANNES JUERGEN8EN Crăciunul la Greccia Era în luna Decembrie a anului 1223. Fratele Francisc din Assisi se întorcea de la Roma pe meleagurile lui dragi din Rietti. In peștera sălbatecă a unei stânci de lângă Fonte-Colombo, rugându-se și postind, scrisese ei odinioa­ră Pilda destinată fraților săi mai mici pe care-i iubia. *— și papa Honoriu al III-lea confirma acum această Pildă printr’o bulă. Astfel, fratele Francisc se întorcea din Roma simțind în inimă odihna pe care o încercăm când ne-au îndeplinit o datorie mare și grea, — cu sensația de-a fi în sfârșit eli­berat de-o penibilă povară. Opera esențială a vieții sale întregi o încredința el de-aici înainte în mâinile Bisericii, de-aci ’nainte el se va putea consacra cu totul iubirii sale, iubirii Celui ce într o zi, în vremea tinereții lui, ii vorbise sufletului său din înălțimea unui vechi crucifix, în biseri­cuța ruinata din Sfântul Damian... Insă dragostea pentru Dumnezeul răstignit a fost în­totdeauna la fratele Francisc și dragostea pentru Dum­nezeul care, din iubire de oameni a vroit să devină un co­pilaș învăluit în scutece și culcat în iesle. Cultul sfintei cruci, era nedespărțit în sufletul sfântului, de cultul ieslei. Betleemul era pentru dânsul lângă Golgotha- Și astfel se întâmplă că în anul acela a porni spre Greccia pentru a sărbători acolo Crăciunul, într-un chip pe care nimeni nu l-a cunoscut și nu l-a visat până la el. Ii vorbise de proectul lui, papei, în timpul șederii sale la Roma, și căpătase în­voirea; apoi, se înțelesese cu un proprietar cu dare de mână din Greccia, messir Jean Valii­ta, care îi făgăduise ajutorul. — Vreau, îi spusese Francisc, să sărbătoresc împreu­nă cu tine Sfânta noapte de Crăciun, și iată la ce m’am gândit. Tu vei căuta să găsești în mijlocul pădurii un loc potrivit,­­— o peșteră în stâncă, dacă e cu putință, — și vei improviza acolo o iesle, plină cu fân. Vei căuta un bou și un măgar, întocmai ca în staulul din Betleem! Fiindcă aș dori, măcar o singură dată să serbez venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, văzând cu proprii m­ei ochi cât de sărăcăcioasă și de tristă a vrut să-i fie nașterea, din iu­bire pentru noi... . Această convorbire avusese loc la începutul lunii De­cembrie. In seara sfântă, totul era pregătit la Greccia, așa cum dorise Fratele Francisc; iar către miezul nopții tot poporul din ținuturile învecinate se adunase în jurul ieslei, ca să sărbătorească nașterea Domnului. „Grecoio, ne povestește Thomas de Celano, devenise un nou Betleem; pădurea răsuna de glasuri melodioase și stâncile răspundeau cântecelor mulțimii“... Purtau cu toții făclii aprinse, în timp ce în jurul ieslei ședeau călugă­rii cu lumânările lor, pădurea strălucea ca sub lumina soarelui. Lângă ieslea transformată în altar, un preot citia slujba, invocând prezența copilului divin, sub forma pâinii și a vinului... A fost chiar o clipă când Jean Vellita a avut impresia, că vede într’adevăr um copil cu lanț íri«* iesle, dar care părea mort sau numai adormit. Ș i fratele Fran­cisc s’a apropriat de copil, l-a luat cu duioșie în brațe, iar copilul s’a deșteptat, i-a surâs, și cu mânuțele lui delicate a mângâiat obrajii și barba sfântului.... Și viziunea a­­ceasta nu avea nimic deosebit și nefiresc pentru messir Vellita, căci el cunoștea destule inimi în cari, la fel, Iisus murise, sau numai adormise, până în ziua în care fratele Francisc, prin cuvântul și prin exemplul său, l-a deșteptat și înviat... După citirea evangheliei, Francisc se îndreptă către mulțime. „Respirând, adânc, ne spune Celano, copleșit sub puterea evlaviei, și covârșit de-o bucurie Sfântă, el se înălță în fața ieslei. Și glasul său puternic și duios, glasul lui limpede și sonor, sfătuia pe cei de față să caute numai binele“. Fratele Francisc predică mulțimii. „In cuvinte de-o căldură învăluitoare el vorbi despre sărmanul rege care s’a născut în noaptea aceea, în cetatea lui David, și care era Domnul Nostru Iisus Christos. Și, de fiecare dată când voia să pronunțe numele lui Iisus, era încălzit de cucer­nicia dragostei sale și în loc de acest nume, îl numia duios Copilul din Betleem! Cuvântul Betleem îl spunea de fie­care dată cu mai multă căldură. Și această noapte sfântă de veghe, se sfârși târziu, fiecare întorcându-se spre casă, cu inima năpădită de-o sfântă bucurie“... In românește de AL. N. BIAZ «ADE­VERUL t­­ITER­AR SI ARTISTIC1* M­­aria Pană-Buescu M­­adona neagra (XHografie) Anatole France vânzătorului" Soarta lui Iuda din Kerioth ne cufundă într’un abis de nedumerire. Căci, la urma­ urmii, omul acesta s’a născut numai ca să împlinească profeția; trebuia să-l vândă pe Fiul Dom­nului pentru treizeci de arginți. Și sărutul vânzătorului a fost ca și sulița, ca și piroanele venerate — unul din mijloacele, necesare Pătimirii. Fără Iuda, misterul nu s’ar fi înfăptuit și­ neamul ome­nesc ar fi rămas neizbăvit. Și cu toate acestea, în rândurile teologilor există pă­rerea statornică și hotărîtă că Iuda va rămânea pentru tot­deauna asândit. Și credința aceasta ei și-o întemeiază pe cuvintele lui Crist: „Ar fi fost mai bine pentru dânsul, dacă nu s’ar fi născut!” Ideea aceasta că Iuda și-a pierdut sufletul jertfindu-l pentru mântuirea lumii, i-a tulburat pe mulți creștini mistici și între alții și pe abatele Degger, primul vicar al Cate­dralei din Paris. Preotul acesta, care avea inima plină de cucernicie, nu se putea împăca deloc cu gândul că Iuda va îndura în infern chinurile eterne. Se gândea mereu la lucrul acesta, și neliniștea lui creștea cu necurmatele lui meditări. Ajunse în cele din urmă să creadă că izbăvirea acestui suflet pierdut, atârna numai de milostivirea divină, și că cu tot cuvântul obscur al Evangheliei și al tradiției bisericești, Iuda Iscarioteanul trebuia mântuit, îndoielile, ii torturau sufletul, voia să afle cu orice preț adevărul. Intr’o noapte, fiindcă nu putea sa­ doarmă, se sculă și intră prin paraclis în biserica pustie unde candelele a­­prinse întotdeauna ardeau in întunerecul profund. Acolo, în­genunchind în fața sfântului altar, se rugă astfel: „Doamne! Dumnezeul îndurării și al iubirii, d­acă-i ade­vărat că ai primit în slava ta pe cel mai netrebnic discipol al tău; dacă-i adevărat, cum­ nădăjduiesc și cum vreau s’o cred, că Iuda Iscarioteanul e așezat de-a dreapta ta, dă-i deslegare Doamne să se pogoare până la mine și să-mi vestească în suș, mărimea milostivirii tale! „Iar tu, cel blestemat de optsprezece veacuri, tu țap ispășitor al tuturor trădărilor, pe care te venerez pentru c’ai luat numai asupră-ți iadul, ca să ne lași nouă cerul întreg, o! Iuda, coboară și-ți împreună mâinile de-asupra capului meu, pentru slăvirea milei și­ a dragostei!” După ce-a rostit această rugăciune, preotul prosternat simți două mâini atingându-i ușor capul, așa cum l-a atins arhiereul în ziua hirotonisirii. A doua zi, el îl vesti pe episcop de noua sa vocațiune. — De­ aci înainte, spuse el, sunt preotul Milostivirii în numele lui Iuda — secundum ordinam ludas!... Și din ziua aceea, abatele Degger porni să propovă­duiască lumii evanghelia milei nemărginite, în numele „vân­zătorului” răscumpărat. Apostolatul lui se sfârși în mizerie și nebunie. Degger deveni swedersborgian și muri la München. A fost cel din urmă și cel mai blând dintre cainițe... Intre noi, scumpă doamnă... Bărbații cer dragostei să-i consoleze de viată, iar fe­­meile caută în viață să se consoleze de dragoste. * • * Fericirea e gratuită, dacă nu e țesuta din suferința altora. * * * Se reproșează femeilor mediocre calitatea mojloacelor de seducțiune. E vina­tor dacă valoarea morală, eleganța de spirit și mărinimia sufletească sunt o monedă care nu are curs în comerțul sexelor ? * fc In viața femeilor, amiciția nu este decât um antract. I * * * Pentru cochete și pentru căpitani sunt victorii inopör* tune și cuceriri jenante. SE­KiS» .Pisălogul“ e întotdeauna sărac. „Pisăloaga“ nu e niciodată frumoasă. SE * * Vrei să fii iubit, — și ești. Apoi nu neglijezi nimic ca să nu mai fii iubit. , f* * * Toți dorim să împărtășim durerile, — dar numai pe ale noastre. SE * * Bărbații cred că însurându-se cu o femeie, ei nu-i mai datoresc nimic. O durere mică lărgește sufletul; una­­ mare îl res­­trânge. In dragoste nu e necesar să fii avocat pentru a înde­­plini procedura. * * * Nu suportăm nimic cu atâta ușurință decât suferințele acelora care ne iubesc — mai ales când aceste suferințe provin de la noi. MARGUERITE PREVOST * * * I EUGEN RELGIS: I I POEZII (1914-1920) | 1 1 VOLUM 45 LEI ȘI 1 "® I M­ELODIILE TĂCERII POEME ÎN PROZĂ — 1 VOLUM 40 LEI i EDITURA „CULTURA UNIVERSALĂ“, Șelari 7 | 1^C=3f=3C3C=HEREZÎ3C ± IC2C=3C=3^! Copii, cereți Biblioteca „TINERETUL Pentru copii și tineret Director: N. BATZARIA Au apărut pănă acum: No. 1. REGELE RÂULUI DE AUR,­ de Joh­n Ruskii. 1* românește de N. Batzaria. No. 2. CLOPOTUL FERMECAT, povești originale de Ali-Baba No. 3. FLUERUL NĂZDRĂVAN, povești traduse din rusește. No. 4. OF și ȚEPELUȘ, poveste populară de la Românii din Macedonia, de N. Macedoneanul. No. 5-6-7-8. ÎNCHISOAREA DE FLORI și alte povestiri de MAX NORDAU. Traducere de N. Batzaria, UN VOLUM DE 116 PAGINI. LEI 20 „LIR ȘI TIBIȘIR“ Un foarte elegant volum cu 100 desene minunate PREȚUL LEI 1* !* CZ3CZ3CZ3IZZ3SN­3CZI3ÎZI3S: "i i­* enSTAt UNUI NUMĂR LEI S n Tema în literatură Este un fapt de simpla observații criza contemporană a poeziei­ lirice. Și e, in principal, o criză de tem­e. Cele «Schi­păr a nu mai putea cija nimic. Amorul, anotimpurile, fălirea, muntele, etc., cine consimte să le mai descrie? O întreagă lupta se dă pentru a încetățeni în artă subiecte purtă atunci considerate apoetice. Baudelaire alege descom­punerea materiei și plictiseala, Verhaeren coșurile de u­­mbră, exodul rural, gările, locomotivele. Valery inventariază istoria filosofiei; alții, mulți­­­ și pretențioși direct pro­­porțioi­tal ai numărul — propun ca temă generală — poate din spirit de contradicție, poate pentru că speci, că e sim­­­plita temă rămasă disponibilă­ — banalitatea, ceea ce este oarecare, ceea ce nu-i dramatic. .­­..!! j$ii| Oricum, iată o muncă considerabilă, din care s’ar putea bănui că tema are o reală importanță in valoarea unei opere de artă. Faptele par a desminți pe cei care susțin că orice Subiect e bun cu condiția să fie tratat cu talent. Dar la urma urmei, — ce este o temă? Când un literator se gândește să descrie bimioară sentimentul foamei — în­seamnă că el și-a ales tema? Cred că nu­. Tema nu-i un lucru simplu, ci dublu. Căci arta constă din stabilirea unui raport între um senin și o idee, între un simbol și o gândire. Simbolul e un detaliu, și gândirea O situație mai generală. Dar acel detaliu are darul — și tocmai de aceea e simbol — de a reprezenta toată acea argetare generală. Cum isbutește cartea să se facă egală cu Totul —, aceasta este, și va tre­­bui să rămână un mister, altfel am vedea dispărând artele ies pe pământ. Căfre din aceste două elemente alcătuește tema viitoarei «pete de artă? Iată-1 pre autor la lucru. Prima fază a creației, alege o o idee oarecare și-și propune să o reprezinte­ a doua fază: printre multele manifestări particulare ale ei, alege câ­teva, care i se par deosebit de reprezentative. După cum va fi ales bine sau rău, bucata va fi sau nu reușită. In sfârșit, faza treia, după ce a ales care anume fapte par­ticulare sunt caracteristice întru simbolizarea ideii gene­rale reprezentate, începe să se pună problema formei: deta­liile semnificative de care vorbeam vor putea, fi redate mai abil sau mai imperfect; autorul se poate face vinovat de a fi insistat prea mult, sau invers de a nu fi apăsat destul, pentru a le spune, a întrebuințat vorbe mai potrivite sau mai improprii, etc., etc... După cum vedem — și dacă dăm la o parte ultima fază care e în afară de subiectul nostru — alegerea temei se face in doi timpi, și numai timpul al doilea are influență asupra valorii operei de artă. In felul acesta toată lumea are drep­tate: și cei care spun că tema nu importă (căci alegerea cutărei idei generale sau unei alteia este perfect indiferentă), — și cei care spun că subiectul e totul (dacă prin subiect înțelegem faptele caracteristice prin care o situație gene­rală este simbolizată). Decât, e bine să ne precizăm noțiunile, adică să pără­sim obiceiul de a mai numi ternii gândirea generală a au­torului, rezervând acest cuvânt numai pentru simbolurile alese. In chipul acesta va fi absurd și lipsit de înțeles să zicem că amorul în genere este un subiect de nuvelă sau de poezie, pentru că amorul de obicei e lucrul reprezentat, iar nu faptul reprezentativ. Invers, locomotiva este o temă, căci ea poate simboliza o situație generală oarecare, bunăoară forța, munca, civilizația, viteza, mobilitatea, etc. etc... Și atunci, când vorbim de o criză a temelor lirice, vom înțelege o secare a acelor detalii caracteristice prin care pu­tem oglindi gândiri și sentimente, în ele înșile indiferente artei. In felul acesta, nu mai poate fi nici confuziune nici controversă în problema subiectelor literare. La toate acestea mă gândeam cetind volumul de­ versuri al Otiliei Cazimir. Poetesa scrie despre lucruri în principiu ,foarte begi^c: amorul, sezoanele, cearta, trecutul, și cam atâta tot. Sunt acestea teme de artă? Am arătat cum tre­bue să răspundem. Totul depinde de locul pe care un fapt îl ocupă într-un raport, de simbol la lucru simbolizat. Dacă faptul în chestiune e lucrul simbolizat,­­ atunci el nu e temă de artă. Dacă din contră are rolul de simbol, atunci el este temă de artă. Așa, de pildă, între sărut și amor sărutul e simbolul și amorul sentimentul mai general simbolizat. Dm­potrivă, dată stabilim un raport de "simbo­lism bunioară între un sentiment de iubire pentru un om sau pentru o femee și un sentiment de adorație pentru Dum­nezeu sau de dragoste pentru umanitate, atunci amorul poate ține rolul de simbol, și este, în cazul acesta, propriu zis o temă de artă. Și acum, iată ce mi s’a părut a vedea în Otilia Cazi­mir. Volumul său se numește — n’aș putea spune bine de ce — „Fluturi de noapte.” Titlul real al cărții este „Fe­minitate.” Feminitatea e sentimentul central al autoarei. Și e un mare merit. Căci poezia lirică a fost, — ca multe alte lucruri — un privilegiu al masculinității. Bărbații sunt acei care au fabricat canoanele și calapoadele gândirii în versuri. Iată de ce mai toate poetesele au ceva bărbătesc în inspira­ție — începând chiar cu Sapho. Au ceva cuceritor, un accent de vânător, de profesor și­ de spadasin. Chiar atunci când descrie frivolități lirice, un poet masculin, rămâne masculin, căci, să se observe cum întotdeauna se crede dator să drama­tizeze puțin exagerat, detaliile pe care le descrie. Se simte că părerea sa este că în fond un bărbat nu trebue să se ocupe decât cu lucruri foarte grave. Și atunci, oarecum ca o scuză, inventează o importanță tragică micilor amănunte de care a consimțit să se ocupe. Acel­aș lucru când scrie amor. Sau alege ca eroină o femee extraordinară, care justifică astfel diligența lui. Sau, dacă eroina este o femee de rând, se căsnește a face din ea o martiră a societății sau a eredității, sau o neînțeleasă. In sfârșit, ii găsește ceva patetic, și e cu atât mai mândru că el a făcut această descoperire. .­.! Pe când adevăratul poet-femee nu simte toate aceste nevoi. Femeea nu-i cuceritoare, ci mai mult receptivă. Când unui bărbat i se pare că ceva e fleac caută să-l reabiliteze prin tragizare. La femee fleacurile n’au nevoe de reabilitare, ele îi apar dela început grave, și le primește­ așa. Nu le schimbă, ci le descrie cum sunt. Sufletul poetic al băr­batului reformează obiectele; sufletul femeii se umple de ele, și atâta tot. Este o cu totul altă atitudine. Cetiți peisa­­giile Otiliei Cazimir. Sunt fotografii — bun înțeles, nu ale locului, ci ale ei-înșiși. La bărbat, ele sunt tablouri retușate ale propriei personalități a autorului care cu ocazia fiecărei bucăți, pozează altfel. In fața naturii, Otilia Cazimir înregis­trează, cu o voluptate gravă, Universul și pe ea într’însul. Când am început să citesc volumul, o primă impresie m’a stăpânit, un sentiment de mare liniște. Era liniștea în fața unei creații oarecum­­ pasive, lipsită de acea — ades insuportabilă — manie a poetului bărbat de a poza în fața subiectului. Acelaș lucru în amor. Iubitul poetesei, dacă se dovedește nedemn de dragostea ei, nu este, prin aceasta, metamorfozat în erou neînțeles și nu i se acordă circumstanțe atenuante pentru a putea redeveni vrednic de amorul persistent al autorului. Iubitul fem­eii-poet este ceea ce este și nimic alt. Femeea nu cată să-și explice absurditatea ei cu argumente intime. Dacă amorul e imeritat, atunci, va fi vorba de un... amor imeritat. Și pe urmă? Nu se pot face poezii bune și cu aceasta? i­­ Și astfel, la Otilia Cazimir găsim un sentiment fun­­damental, o atitudine constantă: aceea specific femeiască. Iarnă, vară, casa bunicilor, pârâul, amorul — toate acestea sunt la ea mijloace de simbol pentru a reda, cu un detaliu, o situație generală care este feminitatea ei perfectă. Amorul, cearta, zăpada, etc., sunt la poetesa noastră teme de artă în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu-s numai titluri rezumative­­ ci simboluri cu care reușește să ne pă­­­trundă de acel Sentiment liniștit și suav al apre­pierii unei ’ .«­­ '■-i- -------........................^ D. S

Next