Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1927 (Anul 8, nr. 322-325)

1927-02-06 / nr. 322

s tu’... Dacă’ d­u fi prost ?i l-o da aștepta... Da’ mi’s prost.. Mă duc să stau lângă el, tot nu mai pot dormi... II pânt­, dese, și cum l’oiu vedea că s­e reface,­­ cer banii. Nu-l las nici mort... Mă îmbrac de drum, să fiu gata. Când o­u eși de la club, trec pe-acasă, imi iau geamantanul și adio.” Monologând astfel, Em. Pruteanu trase pantalonii, ghe­tele, își Inodă cravata, băgă portofelul doldoră în buzunarul din lăuntrul jiletcei, scoase geamandanul în antreu la în­demână, stinse lumina și ieși in stradă. Era ger mare. Se grăbia lunecând, cuprins de panică, de teamă să n’ajungă prea târziu. Niciun birjar, niciun taximetru. Străbătu bulevardul Schi­tu Măgureanu, bulevardul Elisabeta și eși în calea Victo­riei, odată cu un birjar cu căișorii ce pierdeau potcoavele ve­nind dinspre palatul poștei. — Stai, oprește birjar... La clubul Comercial... Dă-i triumu... In trăsură se gândea c’ar fi mere mai repede pe jos. •— Ho, aici, stai, oprește... Numai ixn pot­conașule? ►— De la Capșa?... Cât vrei să-ți daui? •— Mai pune cinci leL *— Nu ți-e rușine? Emil Pruteanu era cunoscut la clubul comercial, simpa­tizat, admirat de prieteni, pentru că nu juca cărți. — Uite Emil...­­ *— Ce faci Emil? N’ai plecat? — Plec mâine... fim venit în treacăt (șoptind) Clan iți m­­erge Mitică? *— — Prost. •— Mai ai bani? «— Sunt în banc. Jim ieșit cu o tate de lei pe mâna bancherului. Bancherul avea noroc. Mitică juca disperat. , Crupierul. Aveți opt mii, coane Mitică... Mai retrageți ceva? «— Merge tot.­­— Retrage Mitică. O Imploră Pruteanu. *— Nu retrag nimic. — Așa?... Bine... Și orbit de dorul răzbunării strigă Subit, producând senzație, hotărît, neîndurat: „Banco!” Doria fierbinte să câștige, să plece acasă, și să-l lase pe Mitică cu buzele umflate. Crupierul: „Cine a zis banca, Dumneavoastră? poftim. Bună bancă. Dați douăsprezece mii Domnu Pruteanu. ”— Pardon, am anunțat opt, zise inecându-se Pruteanu. Crupierul: Opt ale lui conu Mitică, da' mai'erau pa­tru ale bancherului. — Poftim:­­ „ Crupierul: „Aveți șaisprezece mii, coane Mitică. Mai retrageți ceva?” — Merge tot. Crupierul: Douăzeci și patru de mii în banc! Opt ai bancherului și șaisprezece de la masă. — Sum­­. Crupierul: Tot dumneavoastră, bun... Banca sum­­! Dați-i drumul!... Nouă la banc! Plătiți douăzeci și patru de mii de lei. Domnu’ Pruteanu. — Poftim, am plătit. Crupierul: Mai trebuesc unsprezece mii! — Scade-i dela Domnu Mitică. u> — Da, da, bun, primesc... Scade-i de la mine, Crupierul: V’a rămas douăzeci de mii, coane Mitică. — Merge tot. Crupierul: Luăm și noi ceva? — Pierd mă, voi nu vedeți? Crupierul: Douăzeci și cinci de mii de lei în banc! Pa­tru ai bancherului și restul de la masă. — Banco, zise încăpățânat Emil Pruteanu alergând să-și prindă banii. Crupierul: Opt la banc! Dați douăzeci și patru de mii de lei Domnu’ Pruteanu. — Poftim patru. Am să dau lui Mitică douăzeci și una de mii. Crupierul: Primiți de la Domnu Pruteanu douăzeci și una de mii, c­oane Mitică. I • — Eu nu joc cu Domnul Pruteanu... Eu joc Cu­ masa. Să mi se plătească banii. — Ai la mine.... Când ra’oi întoarce fii sigur... —• Ascultă, dragă, mie să nu-mi faci figuri d’astea... — (cu lacrimi in ochi) Bine mă, Mitică, eu nu ți-am­ dat ție... Dacă nu-ți dădeam eu...­ — Iți sunt dator ceva? — Ai venit noaptea... >— Iți sunt dator ceva?­­— Ți-am dat banii de drum... — Iți sunt dator ceva? — Ții minte cât m’ai rugat. — Mă rog, îți sunt dator ceva? — Nerușinatule! — Pune banii, escrocule! — Mersi. Acuma te cunosc Offic­­iști. (Scotocindu-se prin buzunare): Cine cumpără Domnilor, un bilet „vagon­ lit” până la Paris? — N’aveam­ intenția să mă duc la Paris, dar ca să-ți dovedesc că sunt mai cavaler decât tine, ți-l iau eu, poftim. Mai ai vre-o pretenție? GH. BRĂESCU ANECDOTE — Trenurile sunt astăzi cu m­ult mai scumpe ca Înainte. — Da, dar­ în schimb, orice drum durează de două ori atâta! * * * — Cel mai bun lucru este să-i faci cadou logodnicului tău o carte. * —• Da, dar mai are una! Copiii moderni. Ionel se duce pentru prima dată la școală. — Ei, cum ți-a plăcut în clasa I-a? — Asta-i clasa I-a? Băncile nici nu’s tapisate, iar individul de la cassă nu mi-a plăcut de loc! • * * Cunoscutul satiric englez, a cârui aniversare Ste 175 ani s’ar serbat nu de mult, s’a îmbolnăvit odată în urma exceselor făcute timp de 15 zile cu mâncarea și bău­tura. Poetul trimise după doctorul său, un anume Haber­­den, care îi prescrise un regim sever, abstinență complectă de orice băutură alcoolică. După trei zile, doctorul veni din nou să-și vadă bolna­vul și-l întrebă dacă îi urmase regimul. — Cred că știi că este singurul mijloc de a-ți lungi diele? — Cred, niciodată nu mi s’au părut diele așa de lungi ca ultimele trei. 3* «AOKVenm. CITKRÄH 31 ÄRTTSYre* Duelul și moartea lui Pușkin Pușkin s’a însurat tărziu, pe ln 32 de ani cu o fată de 19 ani, Natalia Gonciarov care trecea drept una din cele mai desăvârșite frumuseți de la curtea lui Nicolae I. Când s’a însurat, era în culmea gloriei: scrisese Oneghin și Bo­ris Gudunov, și devenise poetul adorat al întregei Rusii, care pentru întâia oară gusta farmecul poeziei simple din viața de toate zilele și din viața ei națională într’un limba­­giu viu și firesc. Până atunci toată literatura rusească fusese stăpânită de concepția unui fals clasicism care-i lua toa­tă spu­­te­rea de viață și tot coloritul. In jurul lui Pușkin se strânsese floarea tineretului, o pleiadă întreagă de scriitori și poeți: Krylof, fabulistul Gogol Jukowski și alții. Deși nu făcea parte fățiș din mișcarea revoluționară de pe atunci, numai întâmplarea că era în acel moment în exil Ta împedicat de a lua parte la răscoala din Decem­brie 1825. Poeziile sale răsvrătite, mușcătoare, satirice se găseau în mâinile tuturor revoluționarilor și legăturile sale sufletești cu aceștia sunt incontestabile. Țarul Nicolae nu a uitat lucrul acesta nici o clipă și de­și n’a lovit nici­odată direct în Pușkin, l-a ținut totuși în cea mai strânsă supraveghere. Sub cuvânt că vrea să-i a­­rate toată înalta sa bunăvoință, la obligat să nu lipsească nici o clipă de la curte și — ca să-l scoată de sub cenzura oficială — i-a impus propria lui cenzură. Această tutelă imperială devenea din ce în ce mai a­­păsătoare pentru geniul lui Pușkin care, ajuns la maturitate cerea imperios libertatea desfășurării sale și, cu caracterul său pasionat și impetuos, cine știe cum s-ar fi sfârșit dacă nu venea pasiunea și căsătoria sa cu frumoasa Natalia. Deznodământul fatal nu a fost, ca în Oneghin, numai deznodământul unui drame de dragoste, ci a unei drame mult mai adânci, căci în căsătoria sa a fost târâtă și su­pusă din ce în ce mai mult tiraniei țarului și frivolității mondene, întreaga personalitate a scriitorului. Când s’a însurat, Pușkin știa prea bine că frumoasa Na­talia nu-l iubește, iar familia Gonciarov nu-1 dorește pentru că nu era nici bogat, nici cu cine știe ce viitor la curtea Îm­păratului. Gloria lui literară îi lăsa foarte indiferenți Trebuia deci cu orice preț să dea alte satisfacții fr­umoasei sale Soții. După nuntă se instalează la Ța­rskoe-Selo și pe­­trece un timp foarte liniștit și plăcut cu tânăra sa nevastă într’un cerc foarte restrâns de prieteni, căci Țarskoe-Selo când nu era reședința Curții imperiale, slujea drept loc de vilegiatură modestă și liniștită, care pentru Pușkin era cu atât mai frumoasă cu cât era plină de amintirile copilăriei sale, petrecută aci. Dar teama ciumei făcu în curând pe împărat să se a­­șeze la Țarskoe­ Selo cu toată curtea sa. Balurile, recepțiile, petrecerile de toate felurile începură cu mai multă furie și strălucire de­cât chiar la Petersburg. Natalia Pușkin fu prezintată la curte și avu un succes neînchipuit. Toți ti­nerii de neam, toți ofițerii gărzii se îndrăgostiră de ea. Iată cum­ o descrie contele Sollogub, unul din contim­poranii și adoratorii săi: „Era înaltă și cu mijlocul subțire de parcă sta să se frângă. Capul îi era mic, gâtul grațios, părea un crin care se leagănă pe tulpină; n'am văzut în viata mea un profil mai frumos și mai regulat era rece și rezervată, dar o adevărată frumusețe. Când se arăta ea, toate celelalte femei se ștergeau“, își poate cineva ușor închipui ce se petrecea în sufle­tul pasionat al lui Pușkin șezând de-o parte posomorțt, stângaciu și plictisit de viata aceasta ușuratică de salon, pe când Natașa dansa și cocheta într’un roiu de pierde-va­­ră și curteni, toți desăvârșiți în apucături de lume și gratii de curte imperială. Credința în cinstea și realitatea neves­tei sale era neclintită în sufletul lui, dar inima îi sângera de gelozie în fiece clipă. Puțin a fost să nu se bată în duel și cu prietenul său Sologub. Iată că intră în scenă personagiul fatal: Georges d’Anthes. Acesta era un gentilom de vită alsaciană, care — compromis ca legitimist în Franța, — venise în Rusia să-și facă o carieră. In timpul călătoriei întâlnise pe baro­nul Heeckeren, ministrul Holandei la Petersburg și îi plă­cuse atât de mult acestuia încât au legat prietenie și în cele din urmă a fost înfiat chiar, de către bătrânul baron. Georges d’Anthes, mulțumită tatălui său vitrig, fu pri­mit în garda călăreață și apoi introdus la curte și în toate saloanele din lumea mare unde se dădeau recepții și baluri Aoi întâlni­ți pe frumoasa d-nă Pușkin și deveni în curând cavalerul și tovarășul ei nelipsit în toate aceste în­truniri. Nici nu se putea de altfel o pereche mai potrivită pentru această stea a curții: înalt, elegant, vioi, plin de spi­rit și de veselie tinerească, era privit ca omul de curte cel mai seducător și cavalerul cel mai strălucit al înaltei so­cietăți. Tatăl lui Pușkin luase în căsătorie pe nepoata unui fa­vorit celebru al lui Petru cel Mare, un prinț Abisinian, Ani­­ba­ Africanul. De la acesta moștenise Pușkin mult din în­fățișarea sa fizică. Era scurt, îndesat, cu parul creț, buzele groase și ochii aprinși, păstrase de la acest străbunic înfă­țișarea de Maur, cu fața aspră și neregulată, care nu putea să-i fie în avantaj alături de gentilomul svelt ce reprezintă floarea eleganței apusene la curtea lui Nicolae . Succesul d-nei Pușkin la curte întunecase cu totul glo­ria lui Pușkin și Georges d’Anthès își făcea o fată din pa­siunea sa pentru frumoasa Natalia, despre care tot Peter­­sburgul știa, toată lumea vorbea. Se pare de altfel că din partea nevestei lui Pușkin nu a fost nimic serios, nici pa­siune, ci pur și simplu un joc, o intrigă mondenă. Nu e mai puțin adevărat că situația lui Pușkin devenea din zi în zi mai delicată, ridicolă pentru unii, vrednică de plâns pentru alții. Având mereu încredere nu nevasta lui nu putea totuși , să nu sufere mii de umilințe din această ciudată situație. Apoi ,pe lângă ac­easta «« adăuga desigur o nemulțu­mire de sine profundă, care nu făcea decât să crească din zi în zi. Nevoia de a se menține la curte spre a fi pe placul nevestei sale, nevoia de bani pentru tot fastul ce-i cerea a­­cest cadru al frumuseții ei, ii făcură să se coboare la tot felul de compromisuri, primind situații oficiale cu remune­rații fixe de la împărat. Din zi în zi se plecase mai mult sfaturilor și politicii lui Jukovski, prietenul său, abdicând la propria-i personalitate și încătușându-și geniul tocmai în clipa când avea mai multă nevoie de libertate spre a-și da măsura puterii sale, ajunsă la maturitate. In aceste împrejurări o scrisoare anonimă fu scânteia care aprinse focul ce mocnea sub cenușă. Pușkin trimise lui­­ Antjies în urma acestei scrisori o provocare în duel fără nici o motivare. Interveni atunci ba­ronul Heeckeren care se duse la Pușkin și căpătă de la el făgăduiala unei îngăduind de 15 zile în care timp s'a anun­țat curții și lumii din Petersburg căsătoria lui d’Anthes cu sora d-nei Pușkin, Caterina Gonciarov. Lucrurile părură a se fi potolit cu căsătoria lui d’An­thés. Dar curând după aceasta toată lumea putu să ob­serve că nimic nu se schimbase în raporturile dintre d’An­thés și d-na Pușkin și bărbatul ei își dădu seama mai bine decât oricine că legăturile de familie nu făcuseră decât să dea mai mult prilej celor doi de a se întâlni. Puțin după că­sătorie d’Anthes ceru Nataliei Pușkin neapărat o întâlnire în casa unei prietene, amenințând cu sinuciderea în caz de refuz. Aceasta, speriată de întorsătura ce amenința să ia lucrurile se duse la întâlnire, întovărășită de un ofițer prie­ten și adorator fără nădejde al său, tocmai acel ofițer cu care se remărită după moartea poetului, Lanskoy. Pușkin însă află despre acest rendez-vous chiar a doua zi și tot printr’o scrisoare anonimă. De data aceasta nebun de turbare scrie o scrisoare atât de injurioasă bă­trânului Heecheren în­cât provocarea la duel din partea lui d’Anthes este inevitabilă. Pușkin nu vorbi către nimeni de cele întâmplate de frica intervenției prietenilor, ci numai unei femei, Alexandrina Gonciarov, sora cea mai mică a nevestei sale, de care îl lega o caldă prietenie. In ziua duelului s’a sculat dimineața foarte vesel, a scris până la 11, a luat dejunul și s-a plimbat prin cameră fredonând. Zărind pe prietenul ce trebuia să-i servească de martor, pe fereastră, îl chemă înăuntru foarte vesel și — după ce statură câtva timp închiși în cabinet — trimiseră să le aducă revolverele. Apoi prietenul plecă. Pușkin ceru să i se aducă haine noi, își luă blana și plecă pe jos până să găsească o birjă. Pe drum întâlnește o bandă de prieteni cari voiră să-l ia cu sila la patinaj. Apoi se întâlni cu martorul său și se duse pe teren. D’Anthes trase cel întâi. Pușkin căzu stri­gând „sunt rănit“. Căzuse pe haina adversarului său care era pusă jos ca să rndice bariera și rămase nemișcat cu ca­pul în zăpadă. Dar după câteva minute se ridică și zise : „Așteptați, simt că am destulă putere să trag și glonțul meu". D’Anthés se așeză la locul său. Pușkin ochi încet și trase cu siguranță. D’Anthes căzu la rândul lui. Pușkin, își aruncă pistolul în sus și zise: „Bravo!“ După câteva minute Pușkin întrebă dacă adversarul lui a fost omorît și auzind că e numai rănit, zise: — „Curios! Mi se părea că aș fi tare bucuros dacă T aș omorî. Văd însă că nu. De altfel dacă ne reînsănătoșim a­mândoi, vom reîncepe“. Dar ca și eroul său Oneghin, Pușkin era rănit de moar­te. Și-a dat seama îndată că moare și a cerut medicului să-i spue adevărul, iar cele 48 de ore până ce a murit au fost senine și pline de luciditate De la femeia care l­a făcut să sufere atât, și-a luat rămas bun cu vorbe pline de blân­dețe, iar ultima privire și ultimul rămas bun au fost pentru rafturile cu cârti. „Adio, prieteni!“ au fost ultimele sale cuvinte. Înmormântarea lui în loc de a fi o manifestare națio­nală, s’a făcut în taină, în puterea nopții, în prezența a trei prieteni, printre care și Jukovski, de către jandarmi, din or­dinul împăratului. D’Anthes a plecat în străinătate cu Catherina, Natalia s’a măritat cu Lanskoy, iar întreaga familie Gonciarov Ta uitat ca pe un vis rău, ca pe un episod ce n’ar fi avut ce să caute în analele­ ei. Uitarea oficială însă, tăcerea în care au vrut să-i în­groape autoritățile, n’a făcut de sigur decât să arate neli­niștea și să înmulțească semnele prevestitoare furtunii în acest veac al XIX, atât de tulbure și de îngrijitor și atât de nesocotit de autocrație. Pușkin CITIȚI „Sub Flamura Roșie“ ROMAN de DEM.THEODORESCU Autorul romanului „IN CETATEA IDEALULUI" COSTUL UNUI VOLUM I­PI lOO fI CUCOANA OLIMPIA“ ROMAN de LUCIA MANTU Acestei lucrări i s’a acordat premiul de 50.000 Lei la concursul literar al ziarului „DIMINEAȚA“, de către comisiunea compusă din danii: M. Sadoveanu, Q. Ibrăileanu, Jean Bart și Iosif Nădejde ----­„RĂTĂCIRE“ ROMAN SOCIAL de AIDA VRIONI VOLUMUL SRt 30 „DIN VIATA UNIVERSITARA... AmIntiri, critici și propuneri de dr. GR, T. POPA Cs a văzut la Moscova Henri Beraud Este foarte ciudat lucru să întâlnești un om care vede tot, și nu pricepe nimic; care vede clar, percepe exact, no­tează fidel, imparțial —, dar pentru care sensațiile rămân simple sensații, legate doar cronologic între ele.. Henri Béraud este un excelent reporter dublat de un talentat scriitor. Reportagiile sale sunt modele ale genului. Vreau să zic al genului occidental de reportaje. Cartea sa de călătorie nu conține, probabil ,nici o ine­xactitate de amănunt. Dar îndărătul faptelor, îl vedem bi­ne pe micul­ burghez francez, cultivat și suficient, spiri­tual și astupat, pretinzând a avea mica sa idee asupra re­voluției rusești. Și această mică idee se poate enunța, la rezumat, cam astfel: „Realitatea in Rusia se înșală Henri Béraud nu „critică" regimul sovietic.­­Aceasta ar fi fost comprehensibil, ba chiar inevitabil: un regim nou nu poate să nu aibă defecte). Reporterul francez procedea­ză altfel: el are aerul să creadă că starea actuală nu există istoricește, că-i o nebunie care oarecum „din greșală“ a putut triumfa, dar triumful e menit să dureze doar o clipă... etc­, etc. Oricare ar fi sentimentele politice ale cuiva, nu poate să nu fie cuprins de respect în fața operei colective care transformă (în bine sau rău, puțin importă) un întreg po­por de peste o sută de milioane de­ suflete. Chiar când nu cunoaștem nimic din antecedentele istorice ale țării aceleia, trebue totuși să presupunem, a priori, că o schimbare care atinge edificiul întreg al societății nu poate fi o „eroare trecătoare“... Din cele povestite de Henri Béraud reiese limpede cât dacă lucrurile s’au petrecut așa cum s’au petrecut, este pentru că nu se putea întâmpla altfel, și pentru că era astfel unica soluție a situațiunii. O mică întâmplare, raportată de Béraud, ne vă ajuta să înțelegem aceasta. Intr’o familie de ruși turiști unde se ducea Béraud, venea foarte des un ce­r de an sumbru și taciturn. Béraud întrebă pe amicii săi cine și ce este acest oaspe întunecat. Fusese — i s’a răspuns atunci — procuror general în pri­mele faze ale revolu­tiei bolșevice, și renumit pentru as­primea cu care judeca și iuțeala cu care trimetea la moar­te. Intr’o zi o femee bătrână, condamnată la moarte, și ne­­crezând că tânărul procuror poate fi chiar atât de neclin­tit cum îi mergea vestea —, începu să-l implore, să-i sărute manile, să-i cuprindă picioarele. Bun înțeles, totul fu zadar­nic. Dar în momentul când femeea mergea la zidul exe­cuției, își învarse fața în lacrimi spre procuror și fața a­­ceea i se păru că seamănă cu a mamei sale. Capul fu găurit de gloanțe. Dar imaginea lui începu să-l persecute pe procuror. Tulburări nervoase, și apoi o psihoză mai caracterizată îl siliră să iasă din slujbă. In mo­mentul când o cunoaște Béraud, e încă convalescent. Reporterul francez, aflând toate acestea, își zise că de acum știe ce are de făcut, intr’o seară la amicii săi, luân­­du-și rămas bun deja fiecare, se făcu că nu observă pe fos­tul magistrat, și-l lăsă cu mâna întinsă. — De ce n'ai vrut să-i dai mâna? îl întrebă mai târ­ziu unul din cei care asistaseră la scenă. — Cu un asasin ? răspunse, țanțoș, strănepotul lui Robespierre. — Cu un om nefericit, îi răspunse interlocutorul, care, el, era țarist, și care el, întindea mâna acelui care, mai în alt fapt simptomatic, observat de Béraud. In hotel, auzi el, pe la orele 9, tocmai când somnul e mai dulce, un zgomot infernal. Era camaradul servitor care venea să-i facă odaia­ La ora aceea (și nu la alta) pentru că așa fusese decis de sovietul respectiv. Béraud pricepu că acolo sclavii au alte moravuri decât cei din pa­­lace-urile europene. De aceea nu-i „ordonă" nimic, și, din potrivă, începu să-l roage, cu umilitate, să se gândească dacă n’ar putea amâna pentru câteva ceasuri curățirea o­­dăii. Camaradul camerier, care nu avea inima de plumb, se hotărî să satisfacă pe solicitator. A se hotărî la aceasta echivalează însă, în regim so­vietic, la următoarele operațiuni succesive. Camaradul pleacă, pentru a convoca pe alți 25—30 de camarazi care îndeplinesc acelaș oficiu. Cu toții năvălesc în odaia lui Béraud. Camaradul de la început expune jalba călătorului. Adunarea se împarte în două tabere. Se desig­nează un președinte, care dă cuvântul, pe rând, la ora­torii care se înscriu să vorbească împotriva cererii lui Bé­raud. Cuvântul apoi trece celor ce susțin punctul de vedere al francezului. Se schițează un scurt istoric asupra rapor­turilor franco-ruse. Se vorbește apoi despre deosebirea de temperament între oameni, care duc la o nepotrivire a orelor de somn. Ședința devine furtunoasă. Chestiunea se pune la vot. Dar, spre fericirea lui Béraud și spre cinstea sentimentului de umanitate al Rusiei, plebiscitul este afir­mativ. Bineînțeles, trecuse, între timp, un număr destul de respectabil de sferturi de oră, și acel „dulce somn” pen­tru care Béraud ceruse și obținuse o prelungire — fugise de mult. Așa­dar — (concluzia autorului): revoluția bolșevică e o absurditate caducă, un caraghioslâc fortamente e­­fem­er... . Nu vreau să fac pe nimeni să creadă, împreună cu mi­ne, că întâmplarea de mai sus, chiar dacă ar fi avut loc întocmai așa cum a fost șarjată de reporter (și-mi spune un cunoscător al Rusiei că-i pare nu numai șarjată ci a­­proape neverosimilă) e departe de a face din proletarul bolșevic un personaj ridicol. Sunt, dimpotrivă, profund în­duioșat de buna credință cu care s’a dat o atenție — de altfel foarte meritată — acestor două probleme de mare însemnătate: 1) călcarea unui regulament corporal de că­tre cetățenii unei republici corporative; 2) diversitatea moravurilor de la țară la țară, care face ca orele de somn ale unui burghez și încă intelectual francez să poată să nu coincidă cu acele ale unui muncitor moscovit. D-l Béraud vede că în Rusia se petrec lucruri cari dacă s’ar petrece în Franța, lumea ar începe să râdă. Și din momentul acela, d. Béraud incepe să simtă ne­voia să râdă de ruși.... Dar reporterul de la „Le Journal" mai observă ceva: Rușii, cu toții, se comportă ca și când nu ar băga de seamă că ce fac ei este rizibil pentru francezi. Așa­dar, mai bine de o sută de milioane de ruși nu-și dau seama că fac lu­cruri pe cari un francez le-ar socoti absurde. Aci ironia și ilarita­ea inteligentului reporter nu mai cunoaște margini... D. I. SUCHIANU

Next