Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1927 (Anul 8, nr. 330-333)

1927-04-03 / nr. 330

Iar când balașul se îndepărtează, solosul adaugă către vecin: — Nu se mulțumesc că te-au ținut aici cu de-asila o jumătate de ceas, încă se uită și ce picioare ai! Și no­rodul rabdă toate“ «*♦* Altfel macină viața cele mai frumoase decrete.» Panteleimon Romanov ne arată cum se înfăptuesc regulamentele pentru o mai dreaptă repartizare a locuin­țelor („Camera“), pentru lucrul mai spornic în bi­rouri („Inimă slabă“), pentru raționarea alimentelor („Pur­celul“), pentru circulația pe căile ferate (,„Turma incon­știentă“, „Instrucția“ și „Oameni ospitalieri“),pentru în­curajarea cooperativelor („Fenomenul neînțeles“), etc. etc. Și aceste schițe ușoare lasă­ la urma urmelor, o gro­zavă impresie de haos și zbucium, în care se sbate popu­lația „­Lovoi epică“. Dar apologeții în fond nu contrazic pe satirici, ade­vărați artiști, — și numai despre aceștia poate fi vorba aici — nu falsifică realitatea, chiar dacă o văd prin prizma temperamentului lor. Icoana cea mai înfricoșată a vieții din adâncimile sovietice ne-o dă, poate, unul din cei mai entuziaști apolo­geți, dar un adevărat și mare artist. Insă despre el — altădată. C. STERE «ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC» Bucov, 23.111.1927. Colțul librăriei „Hasefer“ Librăria de artă „Hasefer“ din strada Eugen Carada (­­Karageorgevici) recomandă următoarele cărți interesante: IN LIMBA FRANCEZĂ Din Henri Bergson, marele filosof francez: Matiére et mémoire (essai sur la relation du corps â l’esprit). — Ener­gie spirituelle (essais et conférences). — Essai sur Ies don­­nées immédiates de la conscience. — L’évolútion créatrice.— Burée et slmultanéité (a propos de la théorie d’Einstein). etc. etc. Din Sigmund Freud, se recomandă toate operele în limba germană (se vând și volume izolate). In traducere franceză au apărut: La science des reves (operă capitală, vo­lum de format mare, cuprinzând peste 640 pagini). — In­troduction à la psychanalyse, volum 500 pagini rezu­mând toate teoriile lui Freud. — Cinq legons sur la psy­chanalyse. — Le rêve et son interpretation. — Trois essais sut la sexrialitó (conținând dubla prefață a lui Freud). — Psychopatologie de la vie quotidierme. — Psichologie col­lective et analyse du moi. Din Cherries Richet, în afară de celebrul: Traité de mé­­tapsychique,. volum mare, de peste 850 pagini, recoman­dăm: L’inteiligence et l’homme (études de psycholögie et de Physiologie), Din Rignano a apărut o nouă și extrem de interesantă lucrare de biologie: Qu’ est-ce-que la vie? (essais de synthése biologique). De Edmond Gob lot: Traité de logique. De William James: Precis de Psychologie. — Causeries pédagogiques. Din Theodore Ribot: Essai sur Fimaginaliou créatrice.— Les maladies de la volonté. — Maladies de la mémoire. — Maladies de la personality, — precum și toate celelalte lu­crări ale mârâiții savhnt. ■ ' " . CÂTEVA ROMANE INTERESANTE pe care le recomandăm stăruitor cititorilor sunt ultimele două volume ale lui Romain Rolland intitulate: Mere et sils. Aceste două volume complectează seria­ „Ame enchan­­tée“ din care au apărut mai de­mult primele două volume: Annette et Sylvie și L’été. Ținem la dispoziție atât întreaga serie cât și volume izolate. Panait Istrati în colaborare cu scriitorul Josué Jehonda a scos un roman: La Familie Perlmutter (din viața evre­iască). Amintim și celelalte lucrări ale lui Istrati: Kyra Kyralina, Oncle Anghel, Präsentation des Hajdouks, Codine. Din Joseph Kesel tânărul romancier rus recomandăm adevărata capo­ d’operă: L’équipage, — precum și roma­nele mai noui: La steppe rouge, Les Captifs și ultima-i lu­crare apărută de curând: Coeurs purs. Un roman a cărui reputație merge crescând din zi în zi este: „Venfant prophete“ — ultima operă a scriitorului francez Edmond Fleg. Este povestirea duioasă , într-o splendidă limbă literară, a unui început de dragoste între doi adolescenți „pe cari îi desparte o cruce“. Volumele de mai sus, precum și orice alte cărți fran­ceze, le trimetem și în provincie numai în urma remiterei unui acont anticipat, rambursând restul.­ Socotim francul francez 7 lei la unele edituri, la altele maximum 8 lei. — Nu putem răspunde prin poștă decât acelora cari adaugă mărci poștale pentru răspuns. EXPOZIȚIE DE GRAFICA Cititorii din Capitală sunt invitați să viziteze extrem de interesanta expoziție a doamnei Maria Pană-Buescu care ex­pune la „Hasefer“­ ex-libris, gravuri și aquarele. Maestrul de balet și compozitorul Salvator Vigano­ era fiul unui dansator milanez. Ajuns în fruntea baletu­lui d­e la Teatrul Imperial din Viena, Vigano a introdus acolo câteva reforme, care s’au răsfrâns apoi peste toată arta baletului din întreaga Europă. Tocmai către anul 1800, sub influența ideilor lui No­­verres, a fost lichidat baletul scolastic, alcătuit din serii de salturi incoherente, din poze convenționale, din tablo­uri vivante, imobile, cu efecte de lumină, și din dansuri separate, de „divertisment coreografic“, la care se mai re­curge și în vremurile noastre — pe scenele mai înapoiate. Toate aceste elemente ale baletului vechiu nu erau legate între ele de vreo idee comună și dominantă. Vigano a avut în viața lui două epoci de fericire pro­fesională: mai întâi, când introducea la Viena baletul pre­conizat de Noverres, prefăcându-l într’o integritate armo­nioasă, într’o „piesă“ cu conținut, care arăta dramatismul acțiunii, expresivitatea mimicii și frumusețea plastică, și în al doilea rând — când colabora cu Beethoven. Arta baletului din Viena era hărțuită pe atunci de două curente adverse: de o parte „balet mai stud“ Muza­relli cu vechiu-i balet, și de cealaltă parte, „maestrul de balet­“ Vigano cu noua-i concepție coreografică. Vigano studia foarte serios muzica și literatura, fiind mereu sfă­tuit de ruda sa Rocarini, cunoscutul compozitor, autor al popularului „Menuet“. Vigano era aproape genial în „punerea în scenă“ a combinațiilor coreografice cu totul nouă și originale. El lua un libret literar, apoi găsea în literatura muzicală o muzică care convenea, — măcar în parte — acestui libret, legătura și tot aranjamentul, Vigano se creia din propria-i inspirație. Uneori Vigano „prăda“ astfel pe toți compozi­­toriii contimporani, însă până și cei prădați erau încân­tați de partea muzicală a baletelor lui Vigano, iar acțiu­nea „piesei“ și plastica dansurilor produceau un adevărat delir în public. Din toată opera lui Vigano numai „Prometeu“ pre­zintă o excepție, fiindcă muzica a fost aci scrisă de Be­­ethoven. Acum nici o scenă de balet din întreaga Europă nu mai execută „Prometeu". De ce? E un lucru greu, compli­cat. Se cer nenumărate materiale, mulțime de artiști, etc. Muzica nu-i ușor de învățat pe de rost și implică o răspun­dere cu totul neobișnuită din partea dirijorului... Numai „Uvertura din „Prometeu“ se mai execută pe la concerte simfonice. Repunerea în execuție a baletului lui Beeth­oven fu­sese anunțată în 1910, când baletul imperial rusesc a co­memorat a 140-a aniversare de la nașterea genialului com­pozitor. S-au executat atunci mai multe fragmente din „Prometeu“, la Petersburg. Direcția baletului voia să ui­mească lumea la 28 Martie 1913 — centenarul primei re­prezentații de la Viena, punând în scenă baletul întreg. Erau necesare însă atâtea studii, lucrări și cheltueli prealabile, încât celebrul maestru Fokin a declarat că nu va putea reînvia baletul lui Beethoven decât pentru stagi­unea din 1920, când se va serba jubileul de 150 de ani de la nașterea compozitorului. ......... . Din partea omenirii amatoare de coreografie, melo­­mane și ,­baletomane”,­ cel mai­­ pios tiifeud dat memoriei lui Beethoven, astăzi, ar fi tocmai reprezentarea lui „Pro­meteu", alături de „Apoteoza Dansului“, care este simfo­nia lui a 8-a. * "r * Vigano s’a specializat, în genere, în subiecte antice lu­ate din mitologia greacă. Insă, în „Prometeu“ lipsește cu totul fabula sau intriga de amor, considerată mai întot­deauna în balet ca un conditio sine qua non. „Prometeu" zugrăvește coreografic omenirea primi­tivă și cea dintâi auroră a civilizației. Tabloul întâi, extrem de original, n’are nimic comun cu concepțiile vechi în ale baletului: în locul boschetelor înflorite și portalurilor împodobite cu ghirlande și cu sto­fe, — din tradițiunea teatrală pseudo-clasică. — apare o lo­calitate sălbatecă, stâncoasă și austeră. Câteva ființe, oa­meni sau fantome, rătăcesc printre stânci, ca o turmă de dobitoace, împrăștiată. In fund, într-un frumos defileu stâncos, se vede Pro­meteu înconjurat de muze. El vine în fața scenei, în­cearcă să învețe pe oameni să lucreze pământul, și să-și clădească locuințe. Din pricina unui măr pe care-l dă oa­menilor, aceștia se bat între ei... Această scenă permite o montare fină a unui dans-pantomină, construit pe ritmuri muzicale, și Vigano a pus aci în practică ideea lui No­verres: realismul e posibil și chiar necesar în înscenările coreografice. Oamenii se aruncă unul asupra altuia, ca fiarele, fie­care căutând să pună mâna pe darul adus de Prometeu; femei și copii sunt striviți în încăerare; unul dintre sălba­teci ucide cu o bâtă pe alți câțiva. Patruzeci de tacte din­ partitură durează această scenă de massă, ivită cu un rea­lism zguduitor, pentru întâia oară în balet. Impresia pro­dusă în 1813 asupra publicului vienez a fost profundă și de neuitat. Tabloul al doilea se desfășură „în ceruri”. Prometeu împreună cu Minerva trec, pe un car de triumf, prin spațiul înstelat, în sunetele oratoriei lui Haydn „Crearea Lumii“. Prometeu își aprinde torța la focul soarelui, prin fața căruia zboară carul: pentru această îndrăzneală fără de seamăn, zeii îl aruncă jos, pe pământ. In tabloul al treilea, Prometeu înmânează oamenilor darul cel râvnit: torța în flăcări. Scânteile torței nasc o mulțime de mici Cupidoni care umplu, ca păsările, ramu­rile pomilor. Cupidonii coboară pe pământ și iau la goa­­rnă pe sălbatecii îngroziți. Cu greu, oamenii aceștia încep să priceapă frumusețea naturii ca și viața de mizerie în care se aflau până acum. Dragostea și recunoștința pă­trund pentru prima oară în sufletele lor; veseli, ei încon­joară pe liberator — Titanul care le adusese din cer lu­mina și căldura împreună cu iubirea. In celelalte trei tablouri, Vigano a renunțat la realism și a deviat spre oarecari alegorii confuze. — „Desigur, —­­i Scria Stendhal („Roma, Neapole și Florența“), — sunt în „Prometeu" și câteva absurdități. Insă și acuma, după zece­­ ani, amintirea acestui balet e tot proaspătă, ca și în ziua „întâia a reprezentației. Și acuma el te lasă mirat, încân­tat, numai aducându-ți aminte“... André Première, în monografia scrisă despre Vigano, spune că interesul stârnit de „Prometeu“, din punctul de vedere pur coreografic, rezida în interpretarea minunată a mișcărilor mulțimii ca și în elementele ritmice ale grupă­rilor complexe. Stăpânirea masselor, coreografizarea evo­luțiilor cordobaletului constitue taina puterii creatoare a ilustrului, aproape genialului maestru de balet din Viena. Numai Mihail Fokin din Petersburg a reînviat în ba­let mișcările de masse reale, produse de artiști-figuranți. Se pare că în Rusia baletelor tradiționale ar fi fost posi­bilă, într'adevăr, în 1920 și 1927, reprezentarea singurului și genialului balet creat de Vigano-Beethoven, și uitat cu totul de mai multe generații de iubitori ai baletului. A. N. I BALETUL IN TRECUT „Prometeu” de Vigano-Beethoven = anecdote — Cum de ai ajuns aci, sărmanul meu prieten­ întrebă un preot de închisoare pe un tânăr condamnat la munca silnică. Sunt victima numărului 13, părinte. Cum asta? Doisprezece jurați și un procuror. * * * Profesorul. — Max, ieși la tablă să facem o socoteală. Așa­dar să presupunem că am împrumutat tatălui tău o mie de lei, cu condiția să-mi restitue câte două sute de lei pe săptămână, cât îmi mai rămâne dator tatăl după trei săp­tămâni? Elevul. — O m­ie de lei. Profesorul. — Fals! Elevul. — Domnule profesor, eu cunosc mai bine pe tata!...­­ ^ ifit" S­ Kț. * * * A. către amicul său B.: Spune-mi drept, acum când iți cunoști mai bine femeia, ești fericit în căsătorie? B. categoric: Firește. Femeia mea e fericită, și eu sunt căsătorit. — Ba nu rău, ai putea veni astă-seară la noi, șoptea o doamnă de curând îmbogățită unui tânăr scriitor. — Imposibil. Trebue să mă duc la „Hamlet”. —­ Nu face nimic. Adu­l și pe dumnealui. O fem­ee la un fotograf.St! * * — Fotografiați și copii? — Da. — Cât costă? — 180 de lei duzina. — Atunci trebue să mai aștept­­am numai 11 copii! S* * * „Domnișoară Mimi, zise directorul întreprinderii dactilo­grafei sale, cred că în orele de birou nu se scriu scrisori de dragoste. Casa Smith - Jones ne anunță că în locul mo­toarelor a primit o încărcătură de îmbrățișări și sărutări”. * * * O foarte pioasă doamnă americană, recunoscută pentru pietatea ei, fiind adusă în fața Papei Piu­s, a îngenunchiat, declarând: „Oh, hon do gon­ do? Am avut fericirea să cunosc și pe tatăl lov„ Papa Leo XIII...” * * * Aforismele unui medic psiholog: „O fem­ee care se menține multă vreme tânără, de cele mai adeseori are un stomac bun și un caracter prost.” De acelaș. Un bărbat are puterea să declare unui femei că moare pentru ea, în timp ce trăește cu alta.” * * '* Cronica modei Antagonism O gravă problemă agită lumea masculină. Articole de jurnal, interviewuri, conferințe și consfătuiri au loc, — deocam­dată la Paris, — pentru rezolvarea acestei probleme menită să revoluționeze „aspectul” unei jumătăți din omenire. Nu-i vre­un motiv de alarmare. Nu se pun la cale revoluții politice, nici măcar vre-o reformă valutară, — e vorba de cea mai inofensivă, și, după cât se părea până acum, cea mai feminină dintre preocupări. Moda. Maurice de Waleffe, cunoscutul scriitor francez, a început printr’un mare ziar parizian, ofensiva împotriva actualului costum bărbătesc, inestetic, zice d-sa, incomod și lipsit de farmec. Pentru a obține efectele contrarii, cea mai importantă schimbare ce d-sa propune costumului, este înlocuirea pan­talonilor lungi prin culori. La consfătuirea de la „Club du Faubourg” n’au părut însă mult încântați de ideea aceasta, poate fiindcă d. de Waleffe n’a îndrăznit nici dânsul să și-o propage printr’o demonstrație efectivă, arborând costumul preconizat. A avut totuși și partizani, un profesor de dans, care a făcut elogiul pantalonilor scurți, cu rezerva că pulpele trebuie să fie impecabile. Din fericire, obținerea lor o dă ca foarte simplă: bărbații să ia numai asidue lecții de dans (bineînțeles la școala d-sale). Un pălărier de lux s-a declarat deasemeni vehement par­tizan al schimbării costumului (în special variația mai deasă a modelelor de pălării). Și-au spus părerea și câteva doamne — printre ele, două scriitoare — solicitate probabil de publicul masculin avid să­­ cunoască opinia atât de importantă a sexului contrar. Una din scriitoare și-a declarat entuziasmul pentru viitoarea modă a culorilor; cealaltă a mers și mai departe, cerând o mai mare simplificare (în sensul de reducere) a postumului. Nu ni se dau desene, dar după cât se pare, pre­­zințele doamnei in chestiune se îndreaptă înspre estetica su­mară a costumului de plajă. Cât despre culori, cu toatele s’au ridicat împotriva celor actuale, închise sau șterse, ca împotriva unei aberații a gustului. Viitoarele costume se vor bucura clar de toată gama rochiilor femeilor, de la rozul corail până la albastrul și verdele strident. Ei bine, avem convingerea că doamnele acestea nu sunt de bună credință. Scriitoare, intelectuale, fără să mai vorbim de feministe, înclină azi, măcar în idee dacă nu încă în practică, spre adoptarea unei uniforme feminine cât mai a­­proape de sobrietatea costumului bărbătesc (de astăzi), în­curajând pe bărbați să se expue pe stradă în costume de bal­ mascat, în culori pastelizate sau țipătoare, ele urmăresc, cu bună doză de perfidie, să arunce ridicolul sau numai pono­­sul frivolității asupra sexului reputat serios. Ele își prepară ziua când, îmbrăcate în smokinguri severe sau în rochii sim­ple, închise, vor putea să se strâmbe de râs în fața co­­stumelor carnavalești ale bărbaților. Dăunăzi, la noi, în grupul revoltaților contra așa zisului costum „Charleston”, nu se aflau decât bărbați. Femeile au stat deoparte și s’au mulțumit să râdă. Aveau și de ce. Pe Calea Victoriei, și cu deosebire pe străzile laterale, pu­țin frecventate, nu cunosc spectacol mai hilariant ca apariția unui tânăr îmbrăcat­ „modern”, desumflat ca în urma unei hydropisii pe măsura căreia fuseseră croiți pantalonii, cu un surtucel de împrumut, prea lung la umeri, prea scurt pe șold, sub care a rămas parcă manechinul de atârnat în cui, cu pălăria glumeață a diseur-ului de varieteu... Toată strada e înveselită într-un moment. Slujnicele râd pe la porți, cu palma la gură. Pe la ferestre, fete și femei râd în toată voia, chemând grabnic și pe cei din odăi. Trecătorii se opresc, vorbindu-și fără să se cunoască, excitați la glume... Avem atât de puține ocazii să fim veseli încât tinerii cari țin să se remarce în felul acesta naiv ar merita nu bătăi, ci gra­­­tificații. Insă grupul bărbaților revoltați a văzut lucrurile ceva mai departe. Ei au simțit că și i­dolul unui simplu co­stum poate pricinui încă o spărtură în vechiul edificiu al seriozității, al superiorității și al supremației masculine. Știrbirea acestei supremații a început de mult, din ziua când, la Roma, un sinod venerabil discuta cu aprindere dacă femeea are suflet sau nu. Dărăpănarea edificiului a con­tinuat, iar proprietarii dezorientați, neavând destul mate­rial pentru reparații, caută să salveze măcar fațada. N’o fi oare costumul „Charleston” ideea perfidă a unei femei, colaboratoare de croitor? Dacă reforma radicală a costumului masculin a devenit o necesitate atât de imperioasă, ar face mai bine d. de Waleffe și prietenii săi de la „Club du Faubourg” să se lipsească de părerea doamnelor. ALICE GABRIELESCU FRICA Ipocrizia, slăbiciunea și neputința fac pe oameni să-și ascundă, unii altora, și chiar lor înșile cele mai elementare adevăruri. Printre acestea, este și cel de care ne vom o­­cupa aci, și anume semnificația veritabilă a sentimentului de frică. Frica e poate cel mai nobil și mai glorios dintre lu­crurile de pe acest pământ ca e pivotul tuturor progrese­lor, izvorul tuturor întâmplărilor mai importante. Ceva mai mult: Psihologia e esențialmente Stiinta fried. Și vom vedea că nu-i aci un paradox, ci mai degrabă o banalitate unanim recunoscută. Ce este un act de conștiință? Sunt desigur multe defi­niții. Dar toate admit că­ conștiință e sinonim cu­ noutate. Conștiința se trezește numai atunci când ceva inedit, din afară ne afectează organismul nostru sufletesc, silindu-ne să ne deranjăm ordinea prestabilită a obiceiurilor nostre. Când mediul exterior ne atacă cu pretențiunile sale de noutate, căutăm să-i răspundem prin acel lucru, miste­rios întru toate, care a intrigat atât de mult pe Bergson, și care va rămânea poate o problemă etern indescifrabilă. Vreau să spun­ memoria. Memoria își oferă materialele sale din care alegem câteva, regru­pându-se într-o aranjare nouă, capabilă să dea răspunsul adecuat noutății din afară. Dacă răspunsul zăbovește, dacă suntem siliți a face apel la un mare număr de amintiri, atunci actul de conștiință final va purta o accentuată coloratură afectivă. Dacă răs­punsul e foarte lesne, dacă materialele pentru a-l fabrica au fost puține, atunci actul final va fi ceea ce numim un act „de voință“. Iar la mijloc între sentimente și volitiune, stau stările zise intelectuale: percepții, idei, judecăți. Aceasta e schema generală a faptelor sufletești. Criteriul de clasă în­­care al lor este bogăția sau sărăcia de amintiri care au trebuit să fie inventariate pentru a se înjgheba un răs­puns. E gradul de facilitate sau de dificultate al acestuia. Dar în toate acestea este presupus un element pe care oamenii îl trec cu vederea. Este situația inevitabilă de panică în care e pus organismul sufletesc în fața noutății din afară. Această panică e care stârnește puhoiul de a­­mintiri venite sa ne ofere serviciile. Spaima, — la început egală pentru toate stările de conștiința — declanșează ac­tele ulterioare ale processus-ului. Se face adesea o confuzie. Se numește frică numai acel caz unde răspunsul la incitația exterioară nu vine. E o eroare. Acolo, fenomenul e doar mai vizibil. Dar el e­­xistă în toate actele de conștiință. Toate încep cu acea pa­nică fecundă care ațâță experiența noastră trecută să nă­vălească asupra prezentului. Orice invențiune, umilă sau strălucită, creație genială sau simplă percepție, se dato­­rește fricii. „Timor fecit deos“ — spuneau anticii. E prea puțin. Teama face tot ce există important. In ordinea morală, curajul par e sinonim cu totala ne­simțire. Se vorbește uneori de un curaj care frizează — zice­sc — inconștiența. In realitate adevăratul curaj e tocmai acesta. Celalt, nu-i decât reprimarea fricei. E un curaj indirect, întârziat, precupețit și oarecum lipsit de merit. Căci odată,ce am intr­at în starea­ de panică,t iatal­mente căutăm în amintirile noastre cu ce să alcătuim un răspuns. Dacă îl găsim sau nu, aceasta atârnă de întâm­plări, nu de meritul nostru. Noi, vrând ttevrând, suntem puși a căuta și a găsi. Suntem așa făcuți, încât această necesitate de a scăpa de panică e aproape o fatalitate. Meritul e în altă parte. Nu în­ aceea că încercăm a scă­pa de primejdie, ci în aceea că suntem sensibili la ea. Ce poate fi mai curajos decât să consimțim, în fiecare mo­ment, să ne expunem la un pericol? A fi inteligent înseam­nă a pricepe tot timpul. Și a pricepe mereu înseamnă a te expune mereu, a te opri la fiecare lucru­ și a consimți să-ți deranjezi și să-ți periclitezi toată ordinea prestabilă a obiceiurilor anterioare de hatârul fiecărei întâmplări nouă. A consimți să-ți fie frică e cea mai mare virtute, căci ne este așa de comod să trecem prin viață fără a observa nimic, deci fără a ne periclita cu nimic armonia deja făcută a sufletului nostru! Adevărata lașitate e când îți este frică să-ți fie frica.... Așa­dar, spaima, concret, amintește spectacolul uce­nicului vrăjitor care vede cum toate duhurile au scăpat și tind să se risipească în dezordine, fără a mai putea fi oprite. Frică înseamnă că toate amintirile noastre „ont pris la clef des champs“. Și acum, — un ultim cuvânt: Există o teorie — destul de admisă în psihologie — teoria emoțiilor găsită de James și Lange ; după acești au­tori, omul nu tremură sau i se sbârlește părul fiindcă îi e teamă, ci, invers îi e teamă fiindcă tremură sau fiindcă i se face parai­măciucă. • E ceva­ adevărat în această explic^ie. In fața unui pericol excepțional de mare, e firesc ca amintirea noastră să nu ne mai fie de prea mare folos. In tot cazul, avem impresia că serviciile ei sunt în speță ineficace. Dar a­­ceastă răscolire a întregului nostru trecut e un proces foar­te violent, care are ca efect anumite tulburări organice: alteratia respirațiunii, clănțănitul dinților, iregularități cir­culatorii, etc Or, toate acestea fac ca noi să înc­­epem a ne simți, a n­e percepe organele interne, de obicei nesim­țite: stomacul, arterele, inima, etc. Și atunci, se produce un fel de concurență între două noutăți. A doua noutate constă în faptul că — lucru foarte neobișnuit — ne simțim viscerele. Și adeseori, această a doua problemă eclipsează pe cea dintâi. Nu ne mai gândim la leul care ne atacă sau la botul care a intrat pe fereastră, ci ne pierdem în contemplarea propriilor noastre tulburări viscerale. Și aceasta se numește o emoție. James­ Lange au în această privință perfectă dremate­ Dar în realitate sunt aci două stări de conștiință, și nu una singură. Prima e panica declanșată la vederea leu­lui, panică ce nu a putut primi nici un răspuns. Avem aci frica pură. A doua e perceperea organelor noastre interne­ E și aceasta o noutate. Dar o noutate ca răspuns, nu ca cea dintâi. Așa că, în rezumat, elementul frică e mai ac­centuat în cazul întâi decât in ceea ce James numea e­­moție.... Aceasta, pentru a arăta, încă odată, că frica e oare­cum structura generală a vieții noastre sufletești, că ea se găsește pretutindeni, că nu-i un monopol al emoțiunilor și că dimpotrivă, acolo o să găsim poate cel mai puțin. D. I. SUCHIANTI

Next