Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1928 (Anul 9, nr. 369-373)

1928-01-01 / nr. 369

2 o țesătură de fum albăstriu, care le ascundea și fetele. Nici o trăsătură caracteristică nu se distingea din această tonalitate generală albăstrie, cu toate sforțările cu care Kaersten își încorda vederea. Apariția lui în sala congresului nu fusese observată. Ședința și desbaterile erau tocmai în toi. Kaersten ascultă cu atențiune încordată : deși n’ar fi putut spune în ce lim­bă vorbeau colegii lui Martieni, el înțelegea totul. — Așa­dar, stimați colegi,­ — vorbi președintele congresului, — trebue să constatăm, cu mare tristețe, că toate­ încercările noastre de a ne pune în comunicație cu Pământul, au dat greș. Semnalele noastre luminoase, in­ventate de geniile planetei noastre, ca și radiogramele tri­mise spre Pământ de atâta amar de ani, rămân fără răs­puns.^ E posibil ca ele să se isbească numai de atmosfera Pământului ca de o cuirasă. Am avut mare speranță în ziua de... (aci Kaersten nu putu să distingă data)... când distanța între noi și Pământ era numai de 60 de milioane de kilometri. Observatoarele și Radio-stațiunile noastre au salutat atunci Pământul în toate chipurile posibile, și cu mare căldură spirituală și sufletească. In zădar ! Pămân­tenii n’au distins nici uriașele noastre pătrate, cercuri și triunghiuri luminoase, deși trebue să aibă și ei telescoa­­pe... Ba, am mers și mai departe : la amiaza acelei zile am aruncat în aer unele terenuri minate, de mărimea Lu­­nei , locuitorii planetei enigmatice nu ne-au acordat nici o atenție. Pământul sau evită orice contact cu noi, sau nu e în stare să ne răspundă într-un fel sau altul. Deci, e lu­cru firesc ca unii dintre noi — Marțienii — să capete convingerea nestrămutată că Pământul nu e locuit. Co­­misiunea însărcinată cu cercetarea acestei emoționante probleme înclină și ea spre aceiași concluzie. Dau cuvân­tul domnului președinte al acestei comisiuni. Un Marțian înalt se ridică la capătul mesei. — Scumpi colegi, — începu el, — înainte de a su­pune competintei D­vs. raportul comisiunii pe care am o­­noare să o prezidez, cred necesar să rezumez pe scurt, cuprinsul acestui raport. Comisiunea a analizat toate ma­terialele accesibile nouă; a ascultat părerile specialiștilor în toate domeniile științifice; s’a consfătuit cu colegii de la Jupiter, Saturn și alte planete, și a ajuns la conclu­zia că orice încercare de a stabili vre­o legătură între Marte și Pământ a fost și rămâne infructuoasă din sim­plul motiv că acea planetă nu are locuitori. Se auzi un vițel de voci aprobative. — Am afirmat lucrul acesta încă de acum treizeci de ani!— zise unul dintre congresiști. — Da, Pământul e o planetă nelocuită, — continuă Raportorul: — sunt motive să credem că, cu mai multe milioane de ani în urmă, viața organică era în floare a­­colo, că ființe inteligente o locuiau producând arte, știin­țe, industrii și eroisme. Insă, de atunci, probabil în urma vre­unei catastrofe cosmice. Pământul a murit, a fost șters de pe lista planetelor vii , și alunecă de atunci în spațiu, ca un uriaș mauzoleu unde miliardele miliardelor de ființe își căpătaseră vecinica odihnă. E un cadavru în­cremenit, fără vre­un semn de viață. La aceiași concluzie ajungem și cu ajutorul analizei spectrale, aplicate atmos­ferei care înconjoară Pământul, în asemenea atmosferă,­ considerându-i densitatea extraordinar de mare, viața e cu neputință. E de ajuns să spun că un organism ca al nos­tru, Marțian, transmutat pe Pământ, ar trebui să suporte 15 tone de presiune atmosferică, ceia ce-i absolut cu ne­putință. Se mai poate face o presupunere : că Pământul e locuit de niște uriași care au cel puțin o sută de metri înăl­țime, o constituție și o robustiune corespunzătoare. Ase­menea ființe ar putea să reziste presiunei de 15 tone. Insă, o astfel de ipoteză, fiind vădit absurdă, comisiunea a res­pins-o cu ultima energie. Deci, singura concluzie la care am ajuns și pe care, cred, nimeni dintre cei de față nu va căuta s’o conteste, este că: Pământul e o planetă moartă pe care nu este și nu poate fi o viață organică... — Nu-i adevărat! — strigă deodată Kaersten cu toată puterea plămânilor lui . — Tot ce ați vorbit aci sunt mofturi, palavre și absurdități. Eu... In aceiași clipă însă, o mână grea se lăsă pe umărul său drept. Kaersten se cutremură și văzu pe Saturnianul care-l adusese pe planeta Marte. — Ne întoarcem pe Pământ, — zise Saturnianul . — Haide, aparatul ne așteaptă. Insă Kaersten îl împinse într’o parte cu o lovitură de box, și alergă la masa congresului. — Nu-i adevărat! — strigă el și mai tare . —■ Co­misiunea voastră minte. Pământul e lo... Toți săriră de la locurile lor. Cineva îi astupă gura. Zecile de mâni de fier îl înșfăcară și-l smnuciră, ducân­­du-l târîș, undeva, înainte. Kaersten făcu sforțări disperate și.... căzu jos, lovin­­du-se de dușumea cu toată puterea... Se trezi. Insă nu-și reveni îndată în fire, și continuă să strige : — Nu-i adevărat ! Pământul e locuit !... Traducere din finlandeză -------—pec=*=3----------­ BIBLIOGRAFIE Au apărut în editura Fundației Culturale Principele Carol, în colecția „Cartea vremii“, următoarele volume : Ion Gorun : „A. Vlahuță“, Omul și opera, lei 30. Ion Marin Sadoveanu : „Metamorfoze“, „Anno Do­mini“, lei 30. Zaharia Stancu: „Poeme simple“, lei 30. Al. Bădăuță : „Note literare“, lei 30. .ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC” NOUL TRATAMEN­t AL SIFILISULUI La baza oricărui tratament serios al sifilisului găsim­­ Arsenicul, Mercurul și Bismutul. Metoda prin injecțiuni pe lângă că este incomodă dar nu este la îndemâna oricui căci în administrare cere a­­zistenta medicală, pierdere de timp și această metodă începe să piardă din partizani de când s-a demonstrat că se poate urma un tratament serios și în afară de orice risc pe cale bucală. E bine de reamintit că savanții chimiști francezi au reușit să asocieze în pastile cele trei medicamente speci­fice dintre care unul are aceiaș proprietate ca și 606 (Sal­­varsanul). Astfel se explică de ce rezultatele căpătate cu Sigmargus care este o asociație de Mercur, Arsenic și Bismuth au depășit tot ce s’a obținut până acum cu metoda bucală (pe gură). Pentru a fi mai bine informat să facem cunoscut că expediem tuturora literatura și cu rezultatele obținute până acum, în mod cu totul gratuit. Un flacon pentru o lună de tratament costă 390 lei și se găsește de vânzare la toate farmaciile și drogheriile. Depozit Agenția SIGMARGUL, Str. Râureanu 5, Bu­curești. Telefon 379/94, 351/19,­­ •­­ 1 " ' . In biroul lui Minkwitz & Co. (Mărfuri textile en gros) pătrunse într-o zi: întâmplător, o rază de soare, întâi, sfioasă, ea se agăță de tavanul acestui spațios biurou, deasupra funcționarilor și a steno­dactilografelor ascunse după mașinile de scris. Nu mult după aceia, raza începu să zburde prin cuprinsul biuroului. Ajungând la li­nul din colțuri, se -ngândură deodată și urmă apoi să a­­lunece pe perete spre etajera cea mare, unde lumină oare­cum comic inscripția trasă cu multă silință pe mapa groasă : „De executat“. Insă, aci razei nu-i plăcu, probabil, să rămâie prea mult, căci în clipa următoare ea tăie biurcul în lat și se așeză în părul mat al blondei stenografe Lora Delius... Din pricina aceasta, părul ei se aprinse parcă, pentru o clipă, de o flacără aurie. Cineva fu nevoit să strănute tot atunci, din cauză că raza i se oprise drept în ochi. Blonda Lara Delius scria la fereastră, la a patra ma­șină. Metodic, trecând dela visări la realități, batea un lung buletin de poprire ipotecară. Din când în când, se despărțea însă de instrumentu­l zgomotos și privea par­că obosită, în gol. Iar imediat căuta, în conceptul plicti­sitor, locul la care se oprise, ca să continue descifrarea, cu un aer de rutină, a hieroglifelor stenografice. „Istoria“ noastră începu, deci, tocmai în cursul uneia din aceste pauze, și anume când curierul Hansmann des­chizând larg ușa nu intră, ci zbură în biurou. Apropiindu­­se de „mașina a patra“, anunță : — Fräulein Delius, la dictat ! Blondina se ridică alene. Nu era mare plăcere pentru stenografe dictarea patronului !... Așa că plecă cu capul aplecat și cu mânile atârnând apatic, și se duse pe cori­dorul lung spre cabinetul patronului firmei. Domnul Minkwitz ședea la masa lui de scris și se uita într’un ziar, deschis cu amândouă mânile. Ziarul era presărat cu scrumul unei mari țigări de foi, care fumega în gura­ lui. S’ar fi putut ușor spune că e foarte îngrijorat. — Ești gata ? — se adresă el brusc stenografei care își ocupă locul obicinuit, la o măsuță rotundă, din mijlocul cabinetului. —" Da, domnule Minkwitz ! ’ ‘ ? Ea se uită la patronul ei sever, cu oarecare indife­rență... — Atunci... scrie ! El se ridică și începu­ să umble prin cabinet, cu pași greoi. — „Fräulein Lora Delius“... „la firma Minkwitz et Co....“ „Loco“... Blondina, uimită, își luă de pe hârtie creionul cu care se pregăti să scrie și privind întrebător : — Cum ați spus ? Insă Minkwitz nu o lăsă să isprăvească : — „Fräulein Lora Delius, la...“ —repetă el cu supă­rare : — E ceva de neînțeles în ce spun ? Drăcia dra­cului !.... — Da... dar... D-voastră... doriți să-mi dictați o scri­soare..­. pentru mine ?.... — Da !... Pentru d-ta ! murîi el, înaintea ochilor blondinei jucară deodată cercuri ne­gre. Adânc turburată, cu buzele tremurând, ea încercă să replice : — Iertați-mă, domnule Minkwitz... Dar dacă nu mai aveți nevoe de mine... dacă intenționați să reduceți per­sonalul biuroului... puteți să-mi spuneți deadreptul, ceea­­ce vroiți să-mi dictați... — Te-am­ chemat aci ca... să-ți dictez, — o întrerup­se el violent, — și nu ca... să fiu ocupat aci de convor­birile d-tale particulare ori de dispute și discuții... După ce se opri însă puțin lângă masa de lucru, re­începu­­­t— „Fräulein Lora Delius, la...“ — ai scris ? — Da, domnule Munkwitz ! — „Trebue să...“ —— și deodată, mestecând nervos coada țigării, făcu o schimă, ca și cum tot amarul tutunului i s’ar fi revărsat în gură. — „Aș vrea numai...“ — reîncepu el dictarea. Insă, numaidecât, ca necăjit de „havana“ lui, îi aruncă mucul în colț. Trase sertarul de jos și luă de-acolo o sticlă cu licheni și un păhărel. Gustând întâi cu băgare de seamă, bău apoi trei păhărele unul după altul și, întorcându-și fața spre fereastră, începu să privească afară. In această poziție, cu spatele întors spre masa stenografei, urmă să dicteze, privind mereu în vânt. De astă dată dicta fără pauze, curgător și sigur ca de obicei : — „Amabila mea Fräulein ! Procedeul ales de mine pentru a mă adresa d-tale e, poate, nu tocmai obișnuit...., ba e chiar original. Insă în fond, asta n’are nici o însem­nătate. Mai întâi , e dreptul meu de a face orice scrisoa­re ; al doilea , sunt sigur că d-tale... — subliniază „duraț­­tale...“ — ca oricărei persoane departe de obișnuință, îți va plăcea orice fel de originalitate... — Ai scris : „ori­ginalitate ?“ Blondina dădu din cap, afirmativ. ...O­­ strălucire a ochilor ei! In adâncimea privirii lor se ascunde ceva straniu ! Poate că-i simpatie ?... dar poate să fie și sarcasm... cine poate spune ?!... Aceasta nici Minkwitz însuși n’a putut-o întrevedea... — „Vorbind mai pe scurt, — urmă el să dicteze, — oricâte introduceri ași face, situația nu se va schimba. Deci, mai bine să spun lămurit, de șapte ani bâjbâi ca un bezmetic prin biurourile mele... E o greșeală, a mea !... E chiar ceva mai mult , e o prostie !... Nu-ți dădeam nici o atenție, Fräulein Delius, când d-ta, neavând încă nouă­sprezece ani împliniți, ai intrat în serviciul meu... Erai și atunci frumoasă... Foarte tânără, puțin neîndemânatecă, însă frumoasă ! Cu anii, drăgălășenia și grația d-tale cre­șteau însă mereu... Te-ai desvoltat ca o floare și ai de­venit o adevărată frumusețe... Iar eu... distrat, până la ridicol, băgat în afaceri textile, cu cap cu tot, până la ne­rozie, nu te observam!!... De șapte ani vii zilnic aci, în acest cabinet, vorbești cu mine... Iar eu ?... Mie nu-mi ve­nea nici în gând să văd în d-ta altceva decât o funcțio­nară a mea... Abia azi dimineață, trecând prin biurou, în mod cu totul întâmplător, aproape fără voie, mi-am în­dreptat ochii asupra d-tale... Aci, Minkwitz vru să se întoarcă cu fata spre steno­grafă și s-o privească... Insă îi fu oarecum teamă... Se spe­rie de ochii ei... Și reluând dictarea, continuă să privească în vânt cu ochii fixați parcă asupra unuia și aceluiași punct.... — „De când am făcut această uimitoare descoperire nu mai sunt în stare să-ți dictez nimic. Părul d-tale blond, vocea d-tale... toată ființa d-tale mă enervează, mă tul­bură și mă emoționează , mi-am pierdut siguranța... Și, ca să nu am pe viitor ocaziunea de a-ți mai dicta — ar fi mai presus de puterile mele... Și cum așa ceva nu poate nici concorda cu interesele acestei întreprinderi... de a­­ceia am căutat să ies din această dilemă... Și, deci, am ajuns să-ți vorbesc despre aceasta, amabila mea Fräu­lein... Cu acest scop îți solicit o întâlnire, sau, după cum se obicinuește a se spune în asemenea cazuri , o între­vedere... Aci, în biurou, vorbă nu poate fi de așa ceva... Nici nu cred ca d-ta să riști să vii la mine, la locuința mea.... Fete ca d-ta nu fac vizite pe la holtei... Deci îți propun un local mai potrivit și foarte cum se cade, ca ex­terior și interior , restaurantul Kempner... Dealtfel, în a­­ceastă privință, îți las complecta libertate de alegere și consimt dinainte la oricare altă propunere... Te mai pre­vin însă asupra unui punct : poți, dacă ai vreo îndoială a­­supra cinstei și a delicateței mele, să iei cu d-ta, pentru apărarea d-tale, oricâte pumnale și revolvere ; ba poți chiar să aduci cu d-ta vre­o mătușă bătrână sau alt mon­stru de acest soi... Poți face orice, însă... de venit, trebue să vii. Negreșit, trebue !...“ „Ca încheiere, neavând încă astăzi alte drepturi, ră­mân, „al d-tale prea devotat“... Blondina, aproape stupefiată, abia de mai putu să se ridice de pe scaun, îngânând : — Domnule Minkwitz !... eu... toate... acestea.... ? — Să le prescrii pe curat și... să mi le aduci la sem­nat !... — ordonă el pe un ton ridicat, fără măcar s-o lase să răsufle. Șovăind și clătinându-se ca beată, fata se împletici dealungul coridorului și se întoarse în biuroul ei. — Domnilor ! — abia putu să articuleze ea, adre­­sându-se camarazilor și încercând să pipăie speteaza u­­nui scaun, pentru ca să se țină pe picioare. Cu respirația grea, ea botea cu amândouă mânile, și cu răutate vădită, conceptul scrisorii ce-i fusese dictat mai înainte... — Domnilor ! — repetă Fräulein Delius : — Mink­witz a înebunit !... E smintit !!... Adineauri... mie....“ Și se opri la jumătatea cuvântului, nemaiputând ur­ma interesanta-i comunicare. •— Cum ? Ce... el... ție... adineauri?.. Cum... a îne­­bunit ?... — toate acestea se auziau deodată și din toate părțile. — Ni­mi­ca ! — Și blondina Sora Delius tăcu brusc , apoi cu mișcarea-i rutinată se așeză la măsuța mașinei de scris... Luă conceptul mototolit, îl netezi cu mare grijă și porni să-l transcrie. Isprăvind operația, scrise și adresa respectivă pe un plic cu antetul firmei Minkwitz et Co. Apoi, ținând într’o mână plicul și în cealaltă scrisoarea îndoită în patru, ca pentru semnare și expediere urgentă, se duse în cabinetul lui Minkwitz. Insă la ușa cabinetului, Lora se opri. Gândindu-se puțin, izbucni de-odată în râs. Apoi cu o mișcare vâri scrisoarea în plic, iar cu alta rupse în două plicul cu scri­soare cu tot. Intră cu cele două mici stegulețe în mână... — Voi veni , firește, am să vin, — zise ea luminată de fericire. Iar păru­l auriu se aprinse din nou cu o fla­cără verzuie, ca și cum ar fi fost bătut de aceiași rază ma­tinală de soare. Minkwitz, ca răspuns, îi surâse : cu un surâs straniu, neobișnuit, însă tot surâs... Din germană de Boris Almasoff Ci rată ofesoare = Otto Blotan JPIANEE­ E și JPIANINEE.E DIN UZINELE LAUBERGER - GLOSS se bucuri că­ renume mondial, fiind cele mai perfecționate LARGI ÎNLESNIRI DE PLATĂ Depozitul tienera î pentru România BUCUREȘTI Calea Victoriei, No. 77 a INTERESANTA Distractivă Instructivă Biblioteca „DIMINEAȚA" —Cea mai răspândită bibliotecă de popu­larizare — Lucrări originale și traduceri din opere­le cele mai de seamă AU APĂRUT PÂNĂ AZI APROAPE lOO VOLUME No. 1. ■— Războiul balcanic de M. Sadoveanu. No. 2. I— Diavolul de I. Agârbiceanu. No. 3. — Spitalul de P. S. Jouve (trad. de Victor Ion­ Popa). No. 4. — Mâna Vrăjită de Gerard de Nerval (trad. de Eug. Boureanu). No. 5. — Crima Lordului Arthur Saville de Oscar Wil­de (trad. de Ion Popa). No. 6.­­— Șeful gării de A. de Herz. No. 7. — Lăcustele de Gleb Uspenski (trad. de M. Sevastos). No. 8. — Toamne de odinioară de Gala Galaction. No. 9. I— Fantezii humoristice de Edgar Poe. No. 10. I— Secretul lui Don Juan de Rémy de Gourmont. No. 11. — Nuvele de Gh. Bräescu. No. 12. — Viata lui Eminescu de Gala Galaction. No. 13. — Adio de H. de Balzac (trad. de Alice Ga­­brielescu). No. 14. — Xanthis sau vitrina sentimentală de Albert Samain (trad. de M. Carp). No. 15. — La Montmorency de H. Sanielevici. No. 16. — împrumutul răposatei de Blasco Ibanez. No. 17. — Domnișoara Roxana de Anatole France (trad­ de N. Davidescu). No. 18. — Viața în armată de Anton Bacalbașa No. 19.­­— Poeme de Ștefan Petică. No. 20.­­— Zîna apelor de Bojena Niemtova. No. 21. — Surpriză de J. Dongorozi. No. 22. — Poveștile lui Hinu Ion de Sandu Teleajen. No. 23. — Omul cu obrazu ’ncrustat de Jak London. No. 24. — Flămânzii de I. Ciocârlan. *• No. 25.­­— Lupii de Eug. Boureanu. No. 26. — O sărutare de J. H. Rosny (trad. de M. Carp). No. 27. — Homunculus de Al. Ciura. No. 28. — Viața mea, povestirea unei țărănci din Rusia de Leon Tolstoi (în rom. de V. I. Popa). No. 29. — Prima Turcoaică de N. Batzaria. No. 30. — Patru cuvântări de Jean Jaures (trad. de D. I. Suchianu). No. 31. — Păiajenul de Hans Heinz Evers. No. 32. — Faust, tragedie, de Goethe (trad, de losîf Nădejde). No. 33. — Amintirile unui băiat de familie de I. Petrovici No. 34. — Tristan de Thopias Mann. No. 35. — Amazoana, culegere de esseuri scrise cu o artă specific feminină de Natalia Negru. No. 36. — Laguna de Joseph Conrad. No. 37. — Descântecul de I. Vinea. No. 38. — Crainquebille de Anatole France (trad, de NL Carp). No. 39. — Povestiri din Danemarca de Drachmann (trad, din nemțește de I. Botez). No. 40.­­— Un tren de H. Sanielevici. No. 41. — Secretul contesei de Regnier. No. 42. — Singurătatea de 1. Agârbiceanu. No. 43. — Balzac și Stendhal, de Brandes. No. 44. — Crima din str. Nopții de N. Davidescu. No. 45. — Livada de măslini de Maupassant. No. 46. — Sărutul cel mai dulce de Septimiu Popa. No. 47. — Din minunile instinctului la insecte de J. H. Fabre. No. 48. — O mireasă la loterie de W. A. Hofmann. No. 49. — Radeș de D. N. Teodorescu. No. 50.­­— Werther de Lazăr C. Lazarevici. No. 51. — Domnul Șef de Adrian Pascu. No. 52—53. — Profesiunea D-nei Warren de Georg Bernard Shaw. No. 54—55. — Cum am ucis pe Rasputin de V. Puriș­kevici. No. 56. — Nebuna de Octav Mirbearu No. 57. — Plăpumarul chior și Taurul alb de Voltaire. No. 58. — Gazda cu ochii umezi de George Mihail Zam­­firescu.­­ No. 59. — Către timpuri mai bune de Anatole France. No. 60. — Nevinovata de Heinrich Mann. No. 61. — Clacă și rocie de J. Neagu Negulescu. No. 62. — Odaia Ceasornicului de Georges Duhamel. No. 63. — O împușcătură în ceată de Jens Peter Ja­cobsen. No. 64. — Un șaizeci și șase... de Șalom Alechem No. 65. — Livretul roșu de Luigi Pirandello. No. 66. — Familia Lewton de N­. Sanielevici. No. 67—68. — Viața părintelui Vasile Firelschi de Leo­nid Andreev. No. 69. — Văzute și trăite, de I. Petrovici. No. 70. — Drumețul din Praga de Guillaume Apollinaire.­ No. 71. — Floarea roșie de Vsevolod Garșin. No. 72. — In tinerețe sau la bătrânețe de N. Batzaria. No. 73. — O lună de miere de Israel Zangwil. No. 74. — Patima iubirii de Rabindranath Tagore. No. 75—76. — R. U. R. de Carl Ciapek. No. 77. —­ Crocodilul de Th. Dostoevski. No. 78. — Micile ironii ale vieții de Thomas Hardy No. 79. — Antigona de Walter Hasenclover. No. 80. — Un om sensibil de Octave Mirbeau. No. 81. — Viața și filosofia lui Spinoza de Dr. Ygrec. No. 82. — Ochiul da Nichel de Tudor Teodorescu-Bran­niște, No. 83. — Copilul minune de Thomas Mann, No. 84. — Robii pământului de Simona Basarab. Prețul unui volum de 84 pagini Lei 6.­De vânzare la toate librăriile și chioșcurile de ziare

Next