Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1928 (Anul 9, nr. 369-373)
1928-01-15 / nr. 371
ÄIMUL IX.— No. 3717 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Biferer FONDATORI . *1~ V. BELDIMAN 1888 1897 FUNDATORI. ^ CONSTINLE 1897-1920 și Artistic FONDAT In 1893 PuntlnM, 15 ianuarie 1528 mumm ■ [UNK] [UNK]........ i. ..nw.. ........ In sudul Franței, în Provence, pe malurile Mediteranei. În mijlocul unei mari grădini, printre flori și pomi tropicali, se află o mică vilă de un aspect nepretențios în care Victor Margueritte își trăește viața pacinică și puritană. Numele satului în care scriitorul francez își petrece zilele, retras de lume, este Sainte-Maxime sur Mer. Aci l-am întâlnit pe Victor Margueritte și pe soția sa, ea însăși scriitoare, care — subt pseudonimul de Silvestre Boise — a publicat în 1923 un roman întitulat „Madame Toute Nue”. Interviewul de față a fost luat de fapt nu numai domnului ci și doamnei Margueritte, care a avut buna voință să-mi povestească următoarele despre soțul ei: Soțul meu este fiul lui Jean Auguste Margueritte, care a fost general în armata franceză și a căzut ucis în războiul franco-german din 1870, pe când își conducea divizia la atac. Eroismul său l-a impresionat chiar și pe Wilhelm I, împăratul Germaniei, care privea bătălia, și el și-a exprimat admirația pentru generalul francez. Generalul a lăsat doi fii, ambii născuți în Africa: Paul, cel mai mare și Victor. Educația și-au terminat-o la Paris și amândoi s-au consacrat literaturii, încă la vârsta de 17 ani, soțul meu a publicat prima lui carte, un volum de versuri. Un an mai târziu a publicat un al doilea volum , „Chanson de la Mer”, care atrase atenția cercurilor literare franceze. Au urmat mai multe piese de teatru, printre care „Nero”, o tragedie în cinci acte, care fusese acceptată pentru reprezentare la teatrul Odéon, tocmai când Victor a trebuit să plece cu armata colonială franceză. El a fost mai tot timpul, ca și tatăl său, în garnizoană la Alger, unde și-a continuat activitatea literară. La 30 de ani, a părăsit armata și de atunci s’a devotat complect literaturii, colaborând de cele mai multe ori cu fratele său Paul. Primul rezultat al activității lor comune a fost romanul „Le désastre”, căruia i-au urmat câteva volume de nuvele scurte”. Această biografie verbală a fost întreruptă de Margueritte însuși, care-mi înmâna un exemplar al ultimei sale lucrări : „Ton corps este toi”. Zâmbea, și o expresie de tinerețe minunată îi înfrumuseța fața. De tinerețe și de umor. Rar poți întâlni un bărbat cărunt ca Margueritte care să-ți lase această impresie de eternă tinerețe. începurăm să vorbim de carte și Margueritte povesti că titlul ei original era „La dechainée”, dar că editorul său Flammarion l-a sfătuit să găsească un titlu care să exprime mai bine subiectul cărții. Ultima carte a lui Margueritte a făcut senzație în Franța ; în câteva săptămâni s-au vândut o sută de mii de exemplare. In „Ton corps este toi”, Margueritte apără dreptul femeii de a decide ea însăși dacă trebue sau nu să aibă copii, după împrejurări și după perspectivele ce le are în viață. Este ușor de înțeles că în Franța, amenințată de scăderea tot mai mare a populației, cartea lui Margueritte a produs o vâlvă extraordinară, iar criticile severe și indignate n’au contenit. Victor Margueritte mi-a spus următoarele despre noua-i Lucrare: — Nu este decât continuarea propagandei pe care am început-o de mult, începând cu „Prostituata” și continuând cu ciclul de trei volume „Femeia în lanțuri”, constând din romanele „La Garponne”, „Le Compagnon“ și „Le Couple”, am luptat pentru emanciparea complectă a femeii. Era timp ca cineva să ridice glasul întru apărarea dreptului de a nu avea copii. In Franța femeile care împiedecă nașterea sunt pedepsite cu închisoare. Omenirea ar avea un viitor mai mare, dacă toată lumea și-ar da seama că ceia ce importă este calitatea urmașilor noștri și nu numărul lor! Dacă atenția guvernului s-ar îndrepta asupra acestei probleme vitale, atunci ar fi speranțe că mizeria și războiul vor înceta într’o zi să preocupe omenirea”. * * • Am îndrăznit să-l rog pe Margueritte să-mi expună acea afacere senzațională pe urma căreia i s’a retras Crucea Legiunii de Onoare, ce i se conferise încă în 1914, după ce reprezentase Franța la serbările anglo-franceze de la Guernesey In cinstea lui Victor Hugo. — Să nu-ți închipui, începu Margueritte, ce mi-e nepărat să vorbesc de această afacere cunoscută. Dimpotrivă, sunt bucuros să vorbesc de ea. Faptele sunt justificarea mea. Acum cinci ani, marele Cancelar al legiunii de onoare mi-a retras rangul de comandor al legiunii și a făcut-o, după opinia multor autorități în această materie, în mod ilegal. Pretextul invocat pentru dezonoarea mea fost pretinsa tendință imorală a romanului meu .,La Gargonne”. Dar motivul adevărat era cu totul altul. Este bine cunoscut că sunt și că am fost întotdeauna un dușman al războiului și chiar în timpul marei conflagrații n’am făcut nici un secret din acest lucru. In 1916, în cursul războiului, a apărut cartea mea „La Terre Natale”, în prefața căreia scrisesem : „Cartea de față este expresia convingerilor mele, este mărturia încrederii ce am într’o mișcare irezistibilă care va duce, prin măcelul actual, la o societate a națiunilor”. Unele persoane nu m’i-au putut erta aceasta și ura lor a sporit când, în 1919, am publicat cartea „Au bord du gouffre”, care cuprinde observațiile și gândurile mele asupra celor patru ani fatidici ai catastrofei mondiale. Dar n’am scris numai contra războiului; am arătat și greșelile săvârșite de generalii francezi. Astfel am stabilit că bătălia de la Marna n’a fost câștigată de mareșalul Foch, ci de generalul Galbeni. Aceasta, stăpânii Legiunii de onoare nu mi-au iertat-o, — ei sunt cu toții sub influența mareșalului Foch. Avusesem chiar îndrăzneala să constat în această carte că puterile centrale ale Europei nu puteau să fie singure făcute responsabile de războiul care, în realitate era crima colectivă a tuturor guvernelor europene, aflate la putere la izbucnirea războiului. Dușmanii mei m’au considerat, firește, drept trădător al țării mele din cauza acestei sincerități. După publicarea cărții, am fost atacat din toate părțile. Răzbunarea generalilor a fost întărită prin invidia câtorva scriitori francezi. Având în vedere succesul fără precedent al romanului „La Garconne”, nu e de mirare ca unii autori mai puțin numeroși să-mi fi invidiat acest succes literar. Acestea au fost condițiunile în care am fost condamnat la pierderea Crucii legiunii de onoare. In zadar a protestat Anatole France contra nedreptății acestui procedeu, declarând că „La Gargonne” este în realitate o carte morală. Condamnarea a fost pronunțată și nu mai putea fi revocată. S-a stabilit mai târziu că marele Cancelar al legiunii n’avea nici un drept legal să ia această măsură. Statutele din 1874 relative la conferirea legiunii de onoare prevăd că un membru al legiunii nu-și poate pierde rangul decât prin sentința unui tribunal. Guvernul francez nu m’ar fi trimis niciodată in fața unui tribunal pentru atingerea la morala publică. Exemplul lui Flaubert, al lui Baudelaire și al lui Richepin l-a făcut mai prevăzător în această privință. Dacă ași fi vrut, ași fi putut apela la Consiliul de Stat pentru casarea sentinței ilegale. Dar n’am vrut să mă judec cu ei, m’am mulțumit să dau din umeri și mi-am continuat drumul. De atunci au trecut cinci ani și acum câtva timp Herriot a vrut să mă reabiliteze. Guvernul francez era dispus să-mi dea toate satisfacțiile și să-mi restitue rangul ce ra i se luase. Mi s’a propus să revin ca. Comandor al legiunii de onoare. Am refuzat insă. Nu vreau să mai fac parte din Legiunea de onoare. Vreau să rămân singurul francez căruia i s’a retras „Legiunea de onoare”. ^ De ce mi s’a luat Crucea Legiunii de Onoare ? Interview cu Victor Margueritte Victor Margueritte La crucea ferestrei La crucea ferestrei privesc, In mini cu o carte deschisă de eri, Ce poartă în pagini atâtea dureri, Că sufăr năprasnic de când o citesc. ~Și sufăr și tremur cu cartea în mîni, Sub crucea ferestrei înfiptă în zid... Privesc spre fereastră,... și cartea o nchid . Și sufăr în casă de trei săptămâni. Și tremur,... și afară e cerul senin... Și tremur și sufăr,... și cum stau culcat, /Las cartea din mini și’n genunchi ridicat, La crucea ferestrei mă’nchin. 1927, D. N. TEODORESCU Sr Mun tacner Studiu Ștefan Filipkiewicz Vara — „Dumneata te duci la „iarmaroc” și noi venim de la „iarmaroc”. Eu mi-am plâns toate amărăciunile și d-ta abia pleci ca să ți le plângi, de aceia trebue să-ți facem loc. Fii bun și dă-te mai încoace, dacă vrei să șezi.. — așa!” Așa vorbesc în vagon doi indivizi care stau în dosul meu. Adică unul vorbește și celălalt dă din cap șoptind din când în când câte o vorbă ca să-i ție hangul. — „De obiceiu plecăm amândoi, eu și bătrânica mea. Asta care stă culcată pe jos e ea. A adormit, sărmana, de mult ce a plâns la cimitir. Nu mai era chip s’o scot din sfântul locaș al cimitirului. A căzut deasupra mormântului și nu se mai ridica. Mereu îi spuneam: „Las’ că-i destul, n’ai s’o mai trezești cu planșetele tale!...” Dar degeaba, par’c’ași fi vorbit la păreți. Da’ce mirare? O asemenea lovitură! O singură fată, ca ochii din cap! Și o fată de ispravă, frumoasă ca aurul și deșteaptă. A terminat gimnaziul. Sunt doi ani de când a murit. Poate credeți că de ofiică? Nu, sărmana, că era o fată sănătoasă și voinică... Ea singură s’a omorit, ea singură!..* — „Cum așa?” Din această convorbire înțeleg acum despre ce fel de „iarmaroc” e vorba... Și ’mi aduc aminte că e luna Septembrie 1), cea mai tristă și mai pioasă lună a anului când Evreii se duc dintr’un oraș în altul, la mormintele părinților de mult decedați, la mormintele surorilor și fraților, la mormintele copiilor și ale rudelor... Mume necăjite și îmbătrânite, fiice orfane, surori singure pe lume și femei sărace îngenunchiază la mormintele lor scumpe, plâng, își varsă amărăciunile de pe inimă și își mai ușurează astfel sufletele împovorate de dureri. Trist lucru! Eu sunt un voiajor care cu ajutorul lui Dumnezeu nu voiajez numai anul acesta și pot spune că de mult n’am mai văzut atâta lume ducându-se la cimitirul nostru ca în luna aceasta. Trenul, slavă Domnului, face avere... Vagoanele sunt tipite de evrei cu rețele sleite, femei cu ochii roși, umflați și cu nasurile strălucitoare... Care pleacă spre „iarmaroc” și care se întoarce dela „iarmaroc”... Afară miroasă a Septembrie... In inimă simți pare că o toamnă și ți-i dor de acasă... Și fără vrerea mea ascult ceea ce vorbesc cei doi cari stau în dosul meu: — „Poate crezi vre o nenorocire din nenorocirile acelea ce se petrec în ziua de azi? Cămăși negre, cravate roșii, în 1) In Septembrie, Evreii fac pelerinaj la mormintele parin ■zilor si a rudelor. (N. Tr j. chisoare? Da de unde! De acestea n-a ferit Dumnezeu, — adică m’am ferit eu singur... Ca ochii în cap! Căci era o fată de ispravă, frumoasă ca aurul, și a terminat gimnaziul! Am făcut tot ce am putut: mă uitam după ea încotro mergea, cu cine vorbia și ce vorbea și ce fel de carte citea. „Copila mea, i-am zis eu, vrei să citești cărți? Fii sănătoasă, citește! Dar, trebue să știu și eu ce citești!” E drept că la asta nu mă prea pricep. Dar slavă Domnului, am darul simțului și când îmi arunc privirea într’o carte, chiar de ar fi franțuzească, știu îndată acea mireasă!...” — „Auzi d-ta!...” — „N’am vrut ca fata mea să se joace cu focul, — ce mi se cuvine pentru asta? Crezi poate că am umblat cu amenințări? Cu răutate? Ba dimpotrivă, numai cu biâruieR și chiar cu câte o vorbă glumeață: „Fata mea, zic eu, las să se învârtească roata așa cum se învârtește... Nici eu, nici tu, n’o vom întoarce altfel!” Așa i-am spus eu, dar ea ce crezi c’a făcut? A tăcut... O porumbiță liniștită, un copil de aur! Dar ce face Dumnezeu? Trecând vremurile grele, am scăpat, slavă Domnului, de toate loviturile cu revoluții și constituții... S’au sfârșit cămășile negre, steagurile roșii tunsul părului și toate celelalte drăcii... Mi se clănțineau toți dinții în gură, zeu așa! Par’că știi ce grozăvie era?! O singură fată, ca ochii din cap, și de ispravă, care a făcut gimnaziul...” —Ei ,Și?” — „In sfârșit am scăpat, slavă Domnului, da aceste vremuri grozave. ..cum mă puteam gândi la o paradă bună, ca s’a mărit. Zestre? Las’ să-i trimită Domnul pe cei ales. Și a început o altă serie: partizi, pețitori, logodnici, —■ văd că fata mea e cu totul schimbată. Poate crezi cine ști ce? Nimic! Sau crezi poate că nu vroia să se mărite? Asta nu! Dar ce era? Vei afla îndată, încep să mă uit, să cercetez și descopăr o istorie: că cetește o carte pe furiș. Și nu singură, ci in tovărășie. Ea și cu o prietena a ei, fata cantorului nostru, tot o fată de ispravă care a făcut gimnaziul. Și cu ele mai cetește și un al treilea, tânărul din Novorodoc. Cine e tânarul din Novorodoc, vrei să ști? N’ai ce să știi, un taraf de nimic, cu fața plină de bube, cu ochii stricați, tara sprâncene, dar cu ochelari de aur, urât foc, de ți-i lua sa manaua o bucățică de pâne în fața lui! Și pe lângă toate un pacuicos, Cosinnu are în pagina H-a Salom Aseciotem O istorie sugestiva