Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1928 (Anul 9, nr. 387-390)
1928-05-06 / nr. 387
ANUL IX. - No. 38* Adevărul 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminica 6 Maiu 1928 și Artistic fONDATOW. T AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FOMJA.OHH j CONST. MÎLLE 1897 — 1920 FONDAT IN 1893 învierea din mor fi IV Eu însumi sunt un înviat. Am fost mort și m’am sculat din morți, după cum era scris. Trebuie să fac totuș o deosebire în moartea lor, între morții de moarte bună și morții siliți. Nici nu mor la fel nici nu durează morți la fel. Eu am murit în spânzurătoare. Osândit pentru o nelegiuire care nu fusese a mea, a trebuit să mă supui hotărârii unor judecători înfumurați de orgoliu juridic și să primesc să fiu violentat și ucis pentru satisfacerea unui articol din lege, propus în ședință ca o teoremă. Omul vinovat admite în conștiința lui pedeapsa, chiar dacă se căsnește să pară inocent. Conștiința e un arhitect al simetriei și se împacă întotdeauna cu împlinirea golului iscat în stofa principiilor prin actul care le tăgăduește. Dar nevinovatul refuză, înainte de toate pentru că se zdruncină temelia pe care calcă sufletele către lumină. Pe când un procuror elegant, măreț și juvenil, construia cu o minte sărăcuță acuzarea profesională și mă târa glumind, cu o cafea cu lapte și cu un corn cu nuci în stomac, în fundul salinei, m’am revoltat, am strâns și mi-am frământat pumnul ca la auzul unei muzici false. Când însă m’am auzit osândit, m’am ridicat în bancă, am scos un revolver din buzunar și am tras în magistrați. A fost un sfert de ceas de panică universală. Judecătorii s’au vîrît dedesubtul lui Isus Hristos în pupitre, jandarmii cu puștile lor cu baionetă s’au ascuns după ușă, publicul a năvălit să iasă, ca dintr’un teatru incendiat. Singur sufletul meu, ieșit din mine afară, mă mângâia pe frunte și mă îndemna : „Trage ! Doboară ! Nelegiuirea e a judecătorilor tăi“. Din cinci agenți care fuseseră chemați să mă înfrângă, am răsturnat, pe treapta de lemn a Curții trei. Unul a căzut cu gura deschisă pe podină, altul s’a învârtit pe picioare și a căzut cu brațele în aer răstignit și pe cel de al treilea l-am încremenit cu un glonț tras prin gură și îngropat în ceafă. Isprăvindu-mi munițiile, jandarmii m’au legat. Consilierii s’au tras cu greu de subt tribună și am fost osândit la spânzurătoare pentru că am tăgăduit autoritatea minciunii și neghiobiei, prin pledoaria unui advocat neașteptat, înarmat cu șapte gloanțe mari. După osândă am dat o reprezentație herculeană, rupând lanțurile dela mâini și prăvălind 12 jandarmi dintr’o singură smuncitură a mijlocului și a brațelor. Cred că dacă aș fi împins zidurile cu degetul, le-aș fi străbătut, atât mi se oțelise puterea răsculată de nedreptate. E aproape de prisos să mai povestesc că la spânzurătoare am fost dus înfășat în lanțuri ca într’un scutec de fier, fără să mă fi putut mișca. Lațul funiei mi-a fost așezat pe gâtlej fără împotrivire și când m’am legănat întâia oară de grinda morții legale, ridicată ca o jumătate de cruce, murisem. Golul în stofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei și acest gol a trecut în eternitate, ca o bășică de aer de pe lungimea unei țevi într’un rezervoriu. In acest continent al ubicuității, în care mă aflam după moarte, fiecare ins sufletesc trebue să circule complect, dacă a murit cu consimțământul naturii și incomplect dacă a fost ucis de simpli oameni, asasini sau judecători fără consimțimântul ei. Sufletele sună în eternitate ca mieii cu un clopoțel prins de grumaz, tot sufletul cu vibrația lui, cu o nuanță de vibrație, ca trestiile prin care ar fi trecut vântul. Sufletele mute indică o neisprăvire, o vremelnicie, o curmare la netimp și pe acestea Dumnezeu le iubește mai mult și le dă puteri de răzbunare. Așa, am fost autorizat să mă întorc în stare de impondere pe pământ, unde ochii omenești nu pot să zărească, și să împlinesc golul pricinuit în vecie, neliniștind judecătorii. Pe unul l-am urmărit 652 de zile, până s-a sinucis. Umblam în camera lui noaptea și mă ciocneam de mobilier. Ii stingeam lumânarea. Ii destrăbălam scrisul la masa de lucru, îmbrâncindu-i cotul. Când adormea în pat, îi lăsam o mână grea pe piept și dacă se deștepta îi suflam în ureche . — Domnule Președinte, m’ai spânzurat... El gemea între perne, aprindea lumina și se uita țintă în ochii mei fără să mă vadă, dar începând să-mi descifreze ochii, încet-încet, ca două puncte vinete în umbră. Țipa și intra sub plapumă, unde găsea tot ochii mei, își strângea pleoapele cu groază și mă vedea și înlăuntrul ochilor lui închiși, cu niște pleoape cari-i păreau transparente. Puteam să și-l batjocoresc: puneam obiectele din casă să-i sară în cap, câte unul câte două, câte cinci. Codul penal îl lovea din când în când, ca un bolovan de hârtie, repezindu-se la el ca un buldog roșu. Puneam să-i defileze lucrurile prin apartament. Venea bastonul pe ușă și ieșia umbrela. Pălăria plutea prin aer, ca în capul unui vizitator invizibil. De-a lungul zidului circula un zgomot ca de morișcă, asemenea torsului pisicii. Portretele tatălui și mamei lui, din părete, i se arătau cu limba scoasă și cu o grimază ridiculă. Un șobolan se apropia tiptil de mustața lui, mirosindu-i-o culcată pe perini. Sinucisul a lăsat o scrisoare mărturisind nu că s’a înșelat spânzurând un nevinovat, dar că oboseala i-a sleit gustul de viață și-l terorizează. M’am intercalat ca să o tulbure în existența tuturor magistraților cari m’au omorât și niciunuia nu i-a mai tihnit odihna. Ceia ce s’a aruncat în jurul lor : enervare, neurastenie, tristețe, suferință, era opera mea necunoscută. Ei au visat urât în fiece noapte și s’au desechilibrat. Idei confuze, discursuri fără șir, sentințe fanteziste, temeri febrile, descurajare, tainele i-au asaltat din întuneric și într-un timp destul de scurt, unii au înebunit, alții au fugit de ei înșiși, alții au murit. Și după ce i-am adunat pe toți în partea cealaltă a vieții, i-am urmărit în ipostaza sufletească. Azurul care hrănește și adapă în eternitate le-a fost retras, lumina stelelor s’a stins pentru ei și au trebuit să se chinuiască abstract cu suferințele mele concrete. Pe pământ sinuciderea poate să fie o soluție și un final : în vecia noastră sinuciderea e inutilă, de câte ori crede individul că va muri, tortura lui se îndoiește și devine catastrofală. Aceștia nu se vor mai scula din morți până la viitoarea și cea de-a treia înviere. Ei vegetează ca infuzoriile speriate și această inexistență existentă poate să fie 12 mii de ani, fără ca fapta să-și găsească sorocul de compensații căutat. Păziți-vă bine, oameni, semenii mei actuali și trecuți, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decât viața de apoi. Produceți-vă în nesigur și în provizoriu, excluziv, ca să puteți avea prilejul să umpleți voi întâi golul continuu, pe care-l lăsați să brăzdeze ca un șanț tăiat în curmezișul drumului sufletesc. Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decât într’un moment când refacerea erorilor este tardivă. In mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scânteielor vegetale. Orice ați face știința voastră rătăcește și mândria voastră e un noroi prin care mintea vă umblă desculță. Păziți-vă bine mai ales de judecăți întregi și de sentințe și îndoiți-vă, secundă după secundă, de măsurătorile voastre precise, de punctul fix și de corectitudinea geometrică a liniei cu care împărțiți existența în pătrate mici, în care începe multiplul lui zero în toate cantitățile lui diminutive. Voi n’ați economisit două lucruri de preț ale lumii, bune înaintea lui Dumnezeu: lacrima și sângele, de acelaș neam cu lumina. Nici o lacrimă nu este vărsată în zadar, fără să vuiască veacul și nici o pată de sânge nu rămâne stearpă. Eu când am înviat, am trecut pe lângă două amfore mari de cristal. Una era cu lacrămi, alta era cu sânge — și porumbielul Sfântului Duh sta de pază pe marginea amforelor pline... ———eee=ă=3oo---------- T. ARGHEZI Iconoța. Ca pe o icoană Ce mi-a prins-o pe piept mama Când eram copil, Dintr’o sară tristă de April Fără să-mi dau seama, Fără să’nțeleg Port în mine chipul tău întreg. Ești mereu în mine, ca un fum , Tremurarea ochilor tăi mari, Trupul mic cu tresăriri de ape, Genele ca noaptea peste pleoape, Pleoapele ca fluturii fugari. Ești în mine ca o melodie Auzită parcă’n alte vieți Ți-amintești, — cânta o ciocârlie Pe raza unei dimineți Atunci când pentru ’ntâia oară Urcam în spre pădurea ’naltă Cu ape vii de primăvară, Cu toporași plini de răcoare Și cu izvoare Care veneau din lumea ceilaltă. Pe unde merg de-atunci, ca niciodată Simt mereu Clătinată parcă’n pieptul meu Iconița asta minunată Ca un soare mic, Bulgăraș De lumină, Nouraș De lună plină... Icoană Ce atârnă peste Neființa mea In ceasurile acesteia o stea Peste negre-adâncuri de bulboană... Intr’o sară tristă de April, Dumnezeu, A schimbat pe pieptul meu Iconița ce mi-a prins-o mama Când eram copil, Și de-atunci te port mereu. DELA OSTENE BOTEZ I André Lhote Nuduri :Paraponu! Venise acasă copleșit de năvala gândurilor. La adunarea din ziua aceea, un om rău, fost pe vremuri prieten ca un frate, atacase din senin, cu rea credință, un plan — munca lui de ani întregi — și sdruncinase încrederea celor mai mulți în seriozitatea concepțiilor lui. Ce avusese cu el? Nu putea să-i treacă. A stat la masă ca un mut. Un pahar, o solniță de care avea nevoie erau chemate prin semne, scurte, din degetul arătător. Iar nevasta și copiii se grăbeau să-i împlinească poruncile în tăcere, pătrunși de respect, nu atât pentru capul familiei, cât pentru grijile nesfârșite și nemăsurate care amețesc creerul unui om cu atâta răspundere. A vorbit puțin cu ai lui. A vrut să glumească, dar n’a mai isbutit să facă pe nici unul să râză ca altădată. S’a strecurat în iatacul din spre grădină și s’a trântit pe pat aftând din adânc, ușurat, parcă, o clipă în răcoarea adumbrită a odăiței. Dar n’a putut nici să ațipească, fiindcă, de câte ori închidea ochii, își auzea inima bătând în neștire, iar sub perdeaua pleoapelor, zărea un haos roșiatic ca un iad, din fundul căruia îl pândeau ochi de dușmani, săgetându-i cu lumini tăioase, ca pentru a-i cerceta mai bine să vază ce au putut stârni în inima lui învinuirile și atacurile lor vrăjmașe. Soarele nu pătrundea în odaie. Aurul lui poleia doar frunzele plopului, care se înnălța falnic afară, în dreptul ferestrei, ca un paznic uriaș și credincios încremenit acolo. Frunzele — potop de părăluțe neastâmpărate — păstraseră acelaș joc mărunt și nebunatic, care uimise ochii lui, odinioară, în anii copilăriei. Câte examene nu pregătise sub paza lor tremurătoare! In câte amurguri târzii de iunie nu-i trimisese copacul acesta, prin aceeași fereastră, o boare prietenoasă ca de pădure, vrând parcă să-i zică: — A ta va fi mâine biruința. De vei fi nedreptățit, sunt gata să-ți vin martor, fiindcă numai eu ți-am ținut isonul îngânând recitările tale îngrijorate de copil prevăzător. Și profeția lui se împlinea. Școlarul suise treptele cu ușurința și vioiciunea unei rândunele. Zilele mari de triumf îi licăreau acum în minte ca niște năluci ocrotitoare. Ele îi daseră putința să atingă o culme, dar nu-i spuseseră nimic ce fel de vânturi bat acolo sus și ce meșteșug îți trebue ca să lupți împotriva lor sau să te ferești de ele. La ieșirea de la adunare, un prieten îi șoptise că în curând va fi scos și înlocuit tocmai cu netrebnicul care-l defăimase mai cu furie. Nu-i venea să crează. Ar fi fost o înfrângere umilitoare. Jocul frunzelor plopului se simțea pe zugrăveala tavanului, dând viață ghirlandelor de micșunele pictate acolo de demult, în culori sfioase, de o mână veche, dar meșteră. Ușa de la odaia vecină era deschisă. Un glas argintiu de fetiță apăsa rar și serios pe o poezie. Lecția pentru a doua zi. Vraja versurilor se așternu pe nesimțite peste întreaga lui durere și-l trezi din gânduri, începu să asculte. In colțișorul ei, stăpână Pe-un grav de jucării stricate, Din cărți de joc, din hârtioare Ea-și face parcuri și palate. Vorbește, râde cu păpușa... Ce fericire-s amândouă Că s’a putut din vechi nimicuri Zidi o ’mpărăție nouă !... Tonul nevinovat dar fermecător, cu care școlărița de alături știa să aducă adieri noui cu fiecare vorbă, îl schimbă deodată în copil. Nu-și dete seama că buzele i se mișcă ușor și o porni și el după ea — în gând — vers cu vers. Acum era nerăbdător să afle ce s’a întâmplat cu fetița care se jucase cu păpușa. Râse, când află că poetul s’a prefăcut în urmă că ascunde în buzunar o păsărică și înșiră la palavre: „Ce bine-mi pare că nu-i nimeni Să vază ce am eu aici !“... Dar cine-o fi ? Aud prin casă Un sgomot de picioare mici... Pentru sufletul lui plin, poezia asta măiastră nu semăna cu cele din copilăria lui. „Tropotul de picioare mici“ făcea să-l înece un parapon și-l îndemna spre gânduri nebunatice . Să treacă alături, să învețe și el lecția la rând cu fata, să-și scuture trupul frământat de răutatea dușmanilor, s’o întrebe cine e autorul, să devie și el școlar, fie și de câteva clipe... O strigă pe nume. Dar șireata nu veni, până ce nu spuse mai întâi sfârșitul . Cerșind, mânuțele-și întinde Și de genunchii mei se agață... — De-ai ști tu păsărică asta Ce adevăruri te învață !... Apoi veni la el, repetând cele din urmă două versuri. Și se apropie de pat în vârful picioarelor. Se opri și-l cercetă . Cum sta culcat, cu fața înnomolită în dantelele unui puișor de pernă, făptura lui chipeșe părea un stejar doborât în luminișul unei păduri, acoperind cu vârful un măceș în floare. Se aplecă ușor să-l sărute . — Tăicui scump ! !... De-ai ști tu păsări că asta ce ai devăruri te învață !... Dar îi zări ochii plânși, și-i simți sub buze fruntea înfierbântată. Clipi, să nu mai vadă. A bătu de două ori pe obraz, în glumă, cu vârful degetelor ; apoi fugi în odaia de la drum, unde mama lucra la o hăinuță. Copiii deștepți știu de minune ce însemnează să tăinuești câteodată unele lucruri sfinte. Prinse gâtul mamei în brațe, se atârnă de el cu toată greutatea și începu s-o sărute mult, cu înțelesuri, ca să nu-i spuie că buzele ei trandafirii și mici au venit să șteargă din depărtare, o lacrimă care o urmărea mereu. I. A. BASSARABESCU St. Constantinescu Natură moartă 1 i