Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1928 (Anul 9, nr. 409-412)

1928-10-14 / nr. 410

7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Dacă liniștea pădurii adormite Nici o veste de-altădată nu-ți trimite Și pe freamăte pornite de departe Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte Vine cu mine să ne pierdem in zadar Printre galbenele rariști de stejar, Cu sfioase campaniile și sulfine­le cărări pe unde nimeni nu mai vine. Dulce zumzet somnoros și ireal Să ne cheme spre poenile din deal, Taina liniștei înalte să ne fure Prin cotite luminișuri de pădure, Și la umbră să ne ’mbi­e mai târziu O clopotniță de aur străveziu, Legănând de-asupra creștetelor noastre Licuricii înălțimilor albastre... Fără gânduri, ca ’ntr’un somn abia deschis, Să trăim în clipe lungi acelaș vis. Foi uscate ’n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descânte un bondar Și, cum stai cu ochii ’nch­iși pe jumătate, Soare galben printre ramuri nemișcate Să-ți învălue ’n tăcere și ’n lumină Fruntea mică de domniță bizantină.­­ Iar la ’n­toarcere să trecem prin pășuni Și prin funduri de livadă cu aluni, Printre garduri fumurii și solitare Ce se uită ’n urma noastră cu mirare... Și din treacăt, ici și colo, să culegi Sânziene cu tulpinile întregi, Măzăriche, scânteioare și aglice, Un buchet de flori orfane și calice. Lung în coadă și ghimpos și cu țărână — La plecare să-l ții falnic într’o mână Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu Și la urmă să mi-l dai, să-l duc tot eu... O șopârlă pe cărare, lângă noi. Speriată să foșnească dintre foi Și să stea, să vă uitați odată bine. De departe, tu la ea și ea la tine, Tu de sus și ea din pietrele fierbinți. Amândouă serioase și cuminți... , Mai încolo, o crenguță de mălin Să te ’ntârzie de rochie puțin. Și — purtând de-a lungul văilor prin țară Vestea nouă a sfârșitului de vară, Flutur mic, într’o lucire de-asfințit. Să ne ’ntâmpine din țarină grăbit, Cu rugină pe albastre aripioare Ca o veștedă petală de cicoare... G. TOPIRCEANU (Din volumul Balade vesele și triste, ediția IlI-a, complectată și revăzută, care se află sub tipar). ANUL IX.­­ No. 410 Adevărul FONDATORI! ! AL [UNK] V- BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI­ 1 CONST. MIU­L 1897-1920 Valéry și problema pariziană Amour de la gloire numeau Francezii mai demult ceia ce astăzi se chiamă obișnuit vanitate ; și în tradiția franceză acest amour de la gloire es­te din vechime clasat ca o pasiune națională distinctivă. Spiritul popular și literații — care, în­deobște, de­pind de acest spirit — au procedări sumare și gene­ral­zările lor asupra caracterului popoarelor uită fără păsare că o națiune este un complex diferențiat în clase sociale, și în grupări pe provincii căror nu rareori le corespund vechi diversități etnice. Pentru cine ar vrea sa cerceteze cu o oarecare precizie caracterele nationale, propoziția că Francezii sunt un popor eminent vanitos nu reprezintă decât o rudimentară concluzie de cafenea. Până să zicem cu tărie cum sânt „Francezii“, ne opresc în loc multiple întrebări despre viata societății franceze în di­versele localizări și trepte ale sale. * * « „Dacă un Parizian, cuprins de frumoase ambiții literare, cu gândul la cartea qui deit être le fondement de la gloire, trecând pe chefurile anticvarilor, s’ar lăsa dus de ideia că și opera lui s’ar putea rătăci în această necropolă care se întinde de la rue du Bac până la podul Notre-Dame, și unde cărți bune și rele sânt înghițite pe veci, omul și-ar putea pierde într’o clipă entuziasmul, și cartea lui ar pieri în germene. Cu asemenea natură nu-i ușor să înțelegi oameni care, fără a disprețui succesul, caută mai cu seamă în muncă o mulțumire personală, pe filosoful care se desfată cu propriul lui sistem, pe muzicantul care, zi cu zi, strânge în dulap, cum a făcut Sebastian Bach, oratorii ce nu vor fi executate niciodată. Această dispoziție de spirit se întâl­nește dacă nu greșesc, mai tare sau mai slab pronunțată, la oricare germană. Cu aceste cuvinte diplomatul literar Challemel-Lacoun, cunoscător bun al Germaniei, descria pe la jumătatea vea­cului trecut, contrastele între intelectualul parizian și cel german, vorbind despre Wilhelm von Humboldt și ideile lui extrem individualiste. După această lectură ne-am putea gândi, cred, că „Francezul amoros de glorie“ din formula popularizată, ar putea să nu fie decât simplu nu­mai literatul parizian, copilul febril al unui oraș foarte mare și foarte glorios, și să bănuim că tocmai în conștiința acestui literat și din singura lui experiență s’a făcut acea generalizare puțin scrupuloasă asupra caracterului unei națiuni întregi. In zilele noastre această problemă intimă a literatului parizian necăjește pe Paul Valéry, un meditativ pasionat, plin de ceea ce Nietzsche numea der Geist der Schwere. La moartea lui Mallarmé, André Gide zisese : ciudat om­­ gândea înainte de a vorbi... Răutatea frazei ar fi banală, dacă nu admitem că ea se îndreaptă cu intenție precisă contra literaților, și poate, în­deosebi, contra poe­ților. Gide țintește pare că în acea retorică scursă de sub­stanță inteligentă despre care Verlaine scrie , prinde re­torica și răsucește-i gâtul. Dacă Gide, cu toată ironia hi­perbolei sale, avea în fond dreptate atribuind lui Mallarmé o atât de neobișnuită grijă de a gândi, atunci Valéry este cu atât mai mult continuatorul acestuia, prin silințele lui de a reînoi scrisul literar infiltrându-i gândire de o cali­tate care lasă perplex publicul cel deprins cu sociabile și comode comunicări de bun simț. Pentru public, Mallarmé a trăit și a murit obscur, sau pomenit cu ironii de colț de stradă ; astăzi însă arta lui ermetică și disprețuitoare de succes reapare cu prestigiu confirmării academice și al celebrității, — și Valéry are aerul să cultive malițios această contrazicere a situației sale literare. Se apără de publicitate prin cochetării grațios compuse din timiditate abilă și suficiență politicoasă, adă­postit temeinic în gloria care-l răsfață fără cruțare. „Polișnel“ — „commis-voyageur preistoric de pe vre­mea ultimelor diligențe și a primelor locomotive“: — până la aceste calificative ajunge un om cu stilul atât de po­liticos, cu atât de stăpânit spirit ca Paul Valéry. Cei ce sunt pătimași de Stendhal, cu idolatria lor comică, poartă, singuri, răspunderea acestei întâmplări. Valéry e pornit pe simpatie pentru Stendhal, și zice: on l’ent amusé (mais flatte dans le fond) de lui faire entrevoir tout son avenir doctoral; — dar între Valéry și profetul egotismului se viră stendhaliștii , și care politeță, cât de răbdătoare, nu ar slăbi în fața sacerdoticelor palaterii ale delianților aces­tora ? Pentru spiritele întregi și limpezi polișnel și voia­jor comercial sunt, aplicate lui Beyle, atribute nu numai prevăzute, ci și așteptate în cadrul unei caracterizări com­plecte a acestui diletant model.­­ Lui Valéry, plecat în căutarea relațiilor celor mai demne între artist și profan, Stendhal trebuia să-i fie întâlnirea eminent inevitabilă. Comedia intimă și publică în care „Monsieur Beyle“ și-a consumat energiile, Valéry, după înconjururi diverse unde acordă și ia îndărăt aprobările, cu savantă elasticitate, o înseamnă prin denumirile polișnel și Gaudissart, dându-și aierul că le aruncă în treacăt. Stendhal este animalul uman minat de sociabilitate. Sufletul nu mai are atunci decit suprafață, pe care pofta sălbatică de succes o mănâncă și o pocește ca o rîie. Poli­pul social în specie pariziană, cea formidabilă între toate, se joacă în voie cu această pradă, și o istovește în contor­siuni deșuchiate, ridicule ori jalnice. Cazul lui „Monsieur Beyle“, cel sfîșiat și înghițit de „lume“, nu putea să nu pasioneze pe Monsieur Teste care este sau se consideră salvat de tentaculele mîngâioase ale monstrului. „M’am­ hotărât să socotesc, în taină, nule și vrednice de dispreț toate părerile născute din viața în comun și din legăturile noastre exterioare cu alți oameni, și care se fac nevăzute în singurătatea voită“. Radicalismul e perfect, deși hrănit „în taină“, — ceia ce arată, poate, că nici în Valéry frica de lume nu-i bine stinsă. El asigură că salonul este folo­sitor artistului, și afirmă aceasta cu tonul omului întărit în el însuși, pentru care primejdie nu mai poate fi acolo. Insă gradul de temperament în care-i scris studiul despre Stendhal, și revenirea irezistibilă a temei duplicităților deșarte în Narcisse și în la Jeune Parque, arată indirect dar energic cît de stăpînitor îl ocupă problema pariziană. „In Paris, trăim noi Francezii în focul nostru. Zece mii de ființe esențial singulare ! Gândiți-vă la tempera­tura pe care o produce în locul acesta un număr așa mare de egoisme (amours propres) care se compară între dîn­­sele... Profesiuni delirante, unde fiecare își fundează exis­tența pe neexistența celorlalți... Numai eu sunt, eu, eu, eu, eu... — Da, dar mai este cutare, cutare, cutare... Ciu­dată împărăție, unde toate lucrurile frumoase care se pro­duc în ea sunt o hrană amară pentru toate sufletele minus unul“. Ce friguri și ce fac ! Chiar un cap atât de rece și mândru nu le poate pomeni decât cu ton fierbinte, și ca și cum nu-și poate lua gândul de la dânsele. Acolo tonul in­telectualilor revoltați a trebuit să fie strident, fiindcă ti­rania „gloriei“ pe care singur Parisul o poate da, îi făcea să țipe. In alte societăți originalitatea, inclusiv deșănțarea, nu face scandal; lumea nu face politie artistului, nici sti­lului și nici fizionomiei sale : originalitatea poate fi, acolo, naivă. Societatea pariziană siluiește originalitatea, o face să turbeze, dacă nu reușește să-i strîngă în scurt botnița.­­ La Germani, astăzi, se deslănțuie o mișcare con­trară: învățații lor încep să se rușineze de erudiție și de gîndirea riguroasă ; vor să pară ușori, eloquenți, poetici chiar, și în universitățile nemțești încep să răsară profesori înfloriți, după chipul răposaților Victor Cousin și Edme Caro, — în timp ce Paul Valéry, cu binecuvântarea Aca­demiei franceze, se muncește să facă din literatură o ma­terie grea, cît se poate. Pe Stendhal și-o imaginează Valéry împărțit între patima gloriei și apetitul dureros de a fi unic , iar încer­cările lui de a-și armoniza slăbiciunile acestea le clasează, cu o amabilă lipsă de considerație, printre fenomenele a­­muzante. Descoperirea eului adevărat și cultivarea lui un orgoliu perfect și sincer, este o naivă comicărie : Beyle își joacă, lui însuși și altora, un eu construit cu cele mai copi­lărești deșărtăciuni. Exhibiționismul psihic este tot poză. Mai deod­iată numai decât altele , pe Stendhal îl ardea setea candidă de a scandaliza. Sinceritatea egotistului, în­­tr’una fabricată dinadins, este o prea evidentă gimnastică de gratii în fața oglinzii... Valéry presupune ingenios ca, pe lângă celelalte plagiate curioase, Beyle l-a comis și pe acela de a copia în persoana lui dandysmul Englezilor care, pe vremea lui, mișunau prin Italia. Robia cătră societate, cătră glorie în sfârșit, se arată, celui în stare să observe, încă mai feroce în acest sistem de maimuțării combinate mai pe înconjur decât altele. Eul natural al lui Stendhal este copilăreasca invenție a unui practicism elementar, și contemplativul Valéry nu se putea opri aici. „In orice om adînc se găsește o virtute ascunsă, care neîncetat dă naștere unui singuratic, prin­­tr’un fel de acces reflex de neumanitate, de neînvinsă anti­patie care poate ajunge până la nebunie...“ Tonul e aici grav, de spovedanie și de experiență scump plătită, expe­riență inspirată, probabil, de soarta mult oropsitului Mal­larmé, ca și de propriile sale lupte interioare în care l-a îm­pins însăși problema vieții cu atât de melancolic bilanț a maistrului său. Valéry a trecut dincolo de psihologism. Dincolo de vrajba aprigă și superficială între individ și lume, dincolo de eul empiric umplut de primordiale porniri și absorbit în a le masca și a le măslui, există și visează substratul absolut, conștiința în sine, cea fată de care orice este se­cundar, și despre care nu-i deajuns să spunem nici măcar că în ea se cuprinde totul, ci că este totul Acolo este lo­cul tuturor începuturilor, izvorul oricărei creații, forma d­intâi a ceia­ ce, în lovirile meschine ale eului empiric cu lumea, se cultivă, adică se alterează, sub numele de origi­nalitate. Acest substrat supraempiric a devenit, pentru Valéry, obiect de medita­re pasionată. In acest poet, lite­ratul parizian, — literatul cel mai conștient și mai iritat de existența sa socială — ni se înfățișează plecat în cău­tarea absolutei inocențe spirituale, pentru reconstituirea u­­nei virginități garantate contra profanelor vanități cu care societatea umblă veșnic să pângărească tot ce e origine pură. — La Valéry cuvîntul și ideia de puritate sunt simp­­tome. — Dacă în această expediție pe urmele purității, poetul parizian nu scapă de orice poze aliniate, și igno­ranța sau lepădarea de învățătură cărturară, mărturisirea repetată a abținerii prelungite de la scris și cetit, el le subliniază cu prea multă grație și cu un zel mai puțin sim­plu decât al lui Descartes, e drept să facem partea fata­lității covârșitoare : Parisul rămâne mai tare decât pasiu­nea contemplativă cea mai energică. * * i, Îndrăzneala lui Mallarmé mersese până la suprima­rea caracterului esențial al vorbirii, acela de a fi comuni­care practică ; astfel el încercase o faptă extraordinar ne­socială și, prin aceasta, a ilustrat, în formă memorabilă, natura eminent nesocială a atitudinei estetice, ca și a ori­cărei contemplări. Valéry a renunțat la fraza descompusă, cu efecte ire­mediabil puerile și totuși cu pretenție de cugetare, a învă­țătorului, și pare să pactizeze încâtva cu profanii. Intran­sigența, el și-a rezervat-o gândirii. Și reflecțiile lui au o­­perat o strămutare decisivă , din luptele morale ale lite­ratului cu saloanele, la teoria cunoștinței­ — Radicalismul său în căutarea stărilor prime ale intelectului avea, în afară de curiozitatea pentru eul originar, adică nesocial, un motiv specific literar: conștiința nevoii de a lega așa numita literatură cu gândirea riguroasă. Ceea ce-l atrage atât de mult să studieze pe Leonardo da Vinci, este toc­mai cumulul excepțional de intuiție artistică și de spirit științific în­ acest om ! Incoherența uriașă a carnetelor lui Leonardo, în care aforisme de morală populară, precepte pentru pictori, teoreme și schițe de mecanică, credințe su­perstițioase și negări extrem materialiste vin una peste alta ca în delirul unui geniu, îl fac izvor aproape unic și misterios pentru studiul fecundității intelectuale în sine. Totul e în stare de fragment, de sclipire imediată din abi­surile spiritului, deci provocator de infinită reflecție­ și vi­sare teoretică, o hrană ispititoare ca nici o alta pentru cel ce caută să surprindă nașterea gândirii, înainte și cu­rată de orice tentație a publicizării. Calculul logic, desenul, versificarea, sunt exerciții emi­nente pentru spirit, — „versurile mele nu mi-au servit decît ca exerciții“. De altfel , „literatura falsifică valoarea modurilor de gândire ; cea mai mică ștersătură strică spontaneitatea“... Dar în sfârșit Valéry e în Academia franceză, și acest amănunt complică situația literaturii esoterice. Burghezii iritați predau, firește, pe poet lui Vautel, ple­nipotențiarul actual al nepieritoarelor glume de bun simț; și acesta își îndreaptă răutățile tocmai asupra „membrului Academiei“... Peste câteva decenii reîncarnarea de pe atunci a lui Vautel va apăra scrisul lui Valéry contra ciu­dățeniilor literare viitoare. E dreptul etern al fiecărui pu­blic, și astfel nu interesează­ — încercarea de a îmbogăți substanța literară, și poate de a schimba simțitor nivelul poeziei franceze, cu prețul de a fi silit să mărturisească cetitorului parizian , darus est­­ic sermo, și printr’o în­toarcere revoltată în adâncul extrem al conștiinței prime și solitare, este, și cu și fără oficializare prin Academie, o faptă de respectabil curaj. PAUL ZARIFOPOL! Paul Valéry Duminica 14 Octombrie 1928 și Artistic FONDAT IN 1893 larii fără tonc Haiducul ferecat in obezi, zăcea în nămolul întu­necat al temniței. Afară la ușa zăvorită și încinsă cu brâe de oțel, stăteau veghietorii. Mâine trebuiau să-l ducă la ștreang, afară numai dacă Domnitorul nu va fi schimbat osânda într’o pedeapsa mai grea , să fie legat de două cămile pe care argații să le biciuiască spre răsărit și apus. Judecata fusese scurtă, în urma obișnuitelor cazne care îi sfredeliseră carnea, zdrobind mușchii, măci­nând puterile, fără să-l clintească. Nici de cârciumă­­reasa vicleană nu îi mai era dor. Ulciorul cu vin trimes pe semne de ea, zăcea spart într’un colț. Acum privirile se înălțau spre fereastra îngustă la care nu putea ajunge. Acolo era un cuib de rândunele, și deodată își dete seama că dacă ar fi izbutit să astupe cuibul, rân­dunica ar fi încercat să facă minunea. E tot ce mai pu­tea nădăjdui. Alții mai dibaci se pregăteau din vreme, aveau bu­ruiana ascunsă într-o crestătură făcută în palmă, și chiar erau vrăjiți încât după scaldătoare nu-i mai pu­tea atinge glonțul de plumb. Dar zadarnic încercase pe vremuri să găsească o asemenea vrăjitoare meșteră, ca să o procopsească de aur. La drumul mare trec numai calici, călugări, negustori, rare­ori boieri și turci, odată chiar o haraba plină cu maici, dar vrăjitoarea cea ade­vărată ba. Cât despre prinsul unui arici pe care să-l bage în cușcă, să vină neamul țepos în bot cu buruiana din care se fac praf cătușele — asta nu ar fi socotit-o când­va de­cât joacă deșartă pentru nopțile cu lună, când e mult mai folositor să faci dragoste cu fete mari. Așa că se uita la cuibul rândunelelor în silă, cât străjile se schimbau, și sunau buciume, și cerul se în­tuneca in funingine. Noaptea de pe urmă tăiată de clo­potele mânăstirei pentru fiecare veghie — a privit-o până ce iarăși zorile au început să fie de argint, pe ur­mă albăstrii. Atunci rândunelele se deșteptară. Una a poposit pe gratii și vorbea sau îl batjocorea în limba ei întorcând capul când spre el, când spre ulciorul spart. — Ce folos — zicea haiducul — dacă nu am învățat și eu de copil limba lor. Și dacă părinții mei nu s’au învrednicit să mă dea la școală să ajung să cunosc și eu graiul păsăresc. Rândunica râdea și izbea cu ciocul în gratii. Un gând într’o doară ii licări. Luă o spărtură din urcior și o svârli spre fereastră — izbi în scoica de lut, hârbul se prăbuși cu un pui golaș la picioarele întemni­țatului. — Nu-ți dau puiul de­cât dacă îmi dai iarba fia­relor. Rândunelele mari începură să se tânguiască, acum nu mai râdeau — se tocmeau. — Iarba sau puii ! S’a învoit una că se și afundă în ceruri, cealaltă ră­mase de pază — neagră, roșie, albă — cu ochiul înțele­gător spre haiduc și spre pui. Dar oare o să aducă pasărea iarba? Afară târgul de peste drum de închisoare se învio­rează de formă. Auzeai mahalagioaice tocmindu-se, geamba și înjurând — și chiar un cobzar cântând cân­tecul lui de haiducie. A venit pe urmă un miros ca de o pâine coaptă. Și un glas — glasul mamei lui — care în­treba din afară la toate ferestrele ca să știe unde e. Dar el nu a mai răspuns ca să nu sperie pasările. Oare avea să se mai întoarcă rândunica? Acum de bună sea­mă era departe la sute și mii de pește — acolo unde munții se bat în cap de scânteiată, sau peste vre-o pă­dure adâncă — în grădinile urșilor, sau în ostroavele zânelor, sau prin pustietăți fără nume — pândită din pietre de către șerpi, iar din ceruri de șoimi. Dar tre­buia să grăbească în căutare — să­ ochiască iarba, să o smulgă, și să iubească înapoi. Tovarășa rămasă de pază a îngânat un început de ciripire — era limpede și din ce în ce mai repede apoi oprit dintr’o dată cântecul. Nu era ăsta semn că pasă­rea înțelege și îi răspunde la gând — că știe ce înseam­nă sborul la zor? Că iar bătea ușor în gratii. Jos puiul căzut abia mișca aripile deschise, fără pene — târînd fără spor carnea crudă. Haiducul aștepta . Acum a găsit iarba, acum o a­­duce. Acum poate că e chiar la ușa temniței și sloboade peste m­ăre farmecul. Cu zangăt greu lacătele au căzut la pământ. Și ușa se deschide pocnind în lături. — Credeai că tovarășii au să te scape? — a glumit temnicerul îmbrâncindu-l să se ridice — călcând în pinteni puiul crud. Rândunica se întorcea în clipa aceia. Stătea acum pe muchia ferestrei și în plisc purta un fir verde care se zbătea viu — atât de mic — numai cât o scânteie — dar se umpluse temnița de lumină, afară numai dacă razele nu veneau chiar din ușa rămasă des­chisă. Dar străjile au ridicat pe haiduc, și s’au dus spre locul de osândă, unde aștepta peste mulțimea nerăbdă­toare o țeapă înaltă vopsită roșu. Un preot îi apropie crucea de buze și îl întrebă dacă se pocăește. El înce­puse să suie scara spre țeapă. De ce să mă pocăesc dacă așa mi-a fost scris ? ADRIAN MAN­IU

Next