Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1929 (Anul 10, nr. 439-442)

1929-05-05 / nr. 439

2 mai ales în mișcarea socialistă. Pomenindu-se de­odată în fața unei doctrine foarte complicate, care trebuie a­­plicată unei vieți sociale atât de complexe, cu greu vor putea să capete noțiuni exacte și clare. Ce mirune că Pițurcă, după ce ani de zile făcuse socialism în felul lui, vorbind de lucrurile ce pricepea și fără să vie în conflict cu doctrina și știința, a căzut de-a dreptul în absurd numai după ce­ a urmat cursul de economie po­litică al d-lui Ioan Nădejde? Dar nici în absurdul acesta, Pițurcă nu era atât de ridicol cât s’ar crede. La o întrunire a clubului, după ce Pițurcă își expusese teoriile lui atât de comice în pri­vința monetei, d. Nădejde luând cuvântul ca să-l com­bată, a spus: — De altfel prietenul Pițurcă nu este singurul care să emită asemenea teorii. Aceleași teorii au fost expu­­­se și de filozoful Tolstoi. 1 * * * In mișcarea socialistă, de la noi ca și de ori­unde, șefii trebuie să aibă o grijă mai presus de toate: ca Muncitorii să învețe cât mai bine și cât mai lămurit no­țiunile elementare ale socializmului, începând cu cele cari sunt în directă legătură cu starea reală și deci și cu lupta practică din țara respectivă. Altfel, nu numai ea în mintea muncitorilor învățăturile predicate vor lua alt caracter decât cel dorit, dar ele se vor reflecta în chip deosebit în mintea fiecărui muncitor în parte, așa că nu va mai fi posibilă o unitate de acțiune. Este fals că intelectualii au fost cei dintâi cari au părăsit ve­chia mișcare, o părăsiseră întâi, în mare parte, munci­torii. Pițurcă și câțiva partizani ai lui erau nemulțumiți că nu li se primește... teoria monedei și că nu se înte­meiază brutăria cooperativă. D. Em. D. Fagure ținuse un discurs arătând că brutăria nu se poate face. Pițur­că i-a trimis imediat o cartă poștală, pe care o redau, sper, textual, deși din memorie: „D-lui FAGURE la „Lumea Nouă” COMUNA BUCUREȘTI Județul Ilfov D-ta ești contra brutăriei fiindcă ești pătură cultă și ți-i teamă c’o să te umpli de făină pe haine. Noi mun­citorii nu ne temem c’o să ne stricăm hainele și de a­­ceea suntem­ pentru brutărie. , Niță I. Pițurcă“ Și alți muncitori plecaseră care în­cotro: unii se fă­cuseră antisemiți, alții cereau legea meseriilor, și așa mai departe. Unde sunt azi miile de muncitori cari um­pleau clubul și breslele? Căci — orice ar zice d. Ibrăi­­leanu, care o fi cunoscând situația de la Iași, dar n’o cu­noaște pe cea din București — erau mii de muncitori. Unde sunt ei? Afară de câțiva, cari se află în fruntea actualei mișcări, ceilalți s’au evaporat. Și azi sunt mii de muncitori în mișcare, sunt mai numeroși chiar decât odinioară, —dar sunt alții. Dacă însă Pițurcă a fost victima acelei fatalități care l-a împiedicat de a-și asimila o concepție socială clară și unitară cum trebuie s’o aibă — fie chiar simpli­stă și unilaterală — orice muncitor socialist, nu se poate zice că el nu a fost un factor de progres și pentru socia­lism și pentru civilizația Capitalei.­­ Mai întâiu, a fost un exemplu de idealizm și de cu­raj civic. Se știe ce este mahalaua azi și mai ales ce a fost acum douăzeci de ani. Acolo, între ai lui, Pițurcă a ridicat un steag nou. Casa lui a devenit un focar de discuții și de frământări sociale, se țineau acolo dis­cursuri și conferințe. El a servit ca exemplu altora și prin aceea c’a învățat carte și prin aceea c’a înfruntat auto­ritățile constituite, protestând prin graiu și prin scris, împotriva samavolniciilor pe cari le săvârșeau puterni­cii mahalalei. El a servit ca exemplu prin aceea că nu se ducea să voteze cu guvernul care amenința și nici cu opoziția care plătea sau făgăduia, ci își vota candidații lui. El a fost un exemplu viu și când, arestat, bătut, la lovit și în meseria lui, a zis că din drumul lui nu se a­­bate — și nu s’a abătut. A fost un exemplu Pițurcă a­­tunci când, la toate procesele de contravenție pe cari i le făceau comisarii, se ducea să pledeze singur — și câ­știga procesele. Și exemplul cel mare l’a dat Pițurcă în ziua când partidul socialist desființându-se, agenții ce­lorlalte partide au dat buzna ca să-l recruteze — și el, respingând toate ispitele, a zis că dacă nu mai face so­­cializm, nu mai face nimic. Și de atunci a stat, retras. Această din urmă trăsătură ne lămurește pe deplin sufletul lui Pițurcă și consacră suprema lui înălțime morală. Dacă el nu se retrăgea din luptă, dacă el își continua propaganda, s’ar fi putut crede că avem de a­­face cu un fanatic incorigibil și deci iresponsabil, ur­mărit de o ideie fixă. Faptul că s’a retras când a văzut că nu mai are teren, denotă tocmai pe omul cu judecata liberă, clară și sănătoasă; iar faptul că a refuzat să facă și el pe „generosul” liberal sau chiar conservator, cum îl îndemnau agenții mahalalei, denotă că a fost un idea­list adevărat și pur. Mare greșală se face când se vorbește cu dispreț de vechea mișcare socialistă. Această greșală o fac și ve­­chii socialiști, cari vor să-și scuze fapta, dar o fac și so­cialiștii noui, împinși, poate, prea mult de dorința de a se deosebi în acțiune de predecesorii lor, pentru a nu ajunge cumva să se asemene și în rezultate. Adevărul e că vechea mișcare socialistă a fost un focar de civilizație, a fost un laboratoriu în care se fău­reau sufletele demne, necesare pentru ridicarea acestei țări. Privită chiar ca o mișcare pur romantică — cum o priveau unii — ea și-a avut rolul ei frumos și mare. In țara asta există materialul omenesc din care să se cree­ze cetățenii. Acelui material ii trebuie locul și împreju­rările ca să trăiască și să se dezvolte. Partidul socialist a fost acest loc. In partidele de guvernământ, în acea promiscuitate oribilă, în care se amestecă și se îmbrăți­șează arivizmul, gheșeftul, arbitrarul și barbaria, sufle­tele cinstite se strică — ori pier înăbușite. — A căreea va să zică, trebuie să dăm asalt cetățuii capitaliste, ca să ajungem și noi s’avem viață la traiu. Aceasta era una din temele favorite ale lui Pițurcă. El a dat asaltul. N’a clătinat „cetățuia capitalistă”, dar cu siguranță că în mahalalele Capitalei a adus puțină „viață la traiu”, căci cu vorba și cu fapta el a semănat și a făcut să crească omenia. Dacă vechea mișcare n’ar fi făcut decât să înalțe suflete ca Pițurcă și, prin intermediul lor, să ducă lu­mina în mahalale, meritul ei încă ar fi destul de mare. E ușor să zici că socializmul n’a dat rezultate, pentru că acestea nu se pot exprima în cifre. Dar poate va veni o vreme când istoria se va scrie cu pătrunderea, ba chiar și cu imparțialitatea necesară. omm * * * * „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC* Caleidoscopul Intelectual înfățișarea Europei politice nu ține de câteva se­cole decât de situația raporturilor dintre Franța și Ger­mania: înfățișarea Europei intelectuale, mai mult chiar decât cea politică, ține de adversitatea sau amiciția celor două țări. N’a fost deci o simplă întâmplare faptul că prin 1920, adică imediat după încetarea marelui răz­boi, André Gide, un scriitor francez despre care s-a spus că reprezintă inteligența supremă a țării sale, a pornit o campanie pasionată de presă pentru reluarea rapor­­turilor intelectuale franco-germane. Faptul își avea ciudățenia lui: francezii, în marea lor majoritate, nu cunosc limba germană pe când toți germanii cu o oare­care cultură depășind profesia, citesc și vorbesc — des­tul de prost — dar în sfârșit vorbesc limba franceză. Campania lui Gide, era într-un fel, fără obiect. Faptul nu rămâne însă mai puțin semnificativ. Era ne­­voe de crearea unei atmosfere pacifice, în primăvara căreia muzele care, se știe, în timpul războiului tac, să reînceapă corul lor măgulitor. Urmărind înfățișarea Europei artistice, nu vom în­ceta să subliniăm toate faptele mai de seamă care pur­ced din acest duo al spiritului franco-german. Și săptămâna aceasta avem câteva evenimente re­marcabile. Iată unul de natură teatrală. „Karl și Ana" La un teatru din Paris s’a reprezentat piesa „Karl și Ana” de scriitorul german Leonhard Frank, cunoscut în țara lui mai m­ult ca romancier. Subiectul evocă, fără teama de a mai jigni amintirile dureroase ale francezilor, o stare de spirit și împrejurări din timpul războiului. Richard și Karl, prizonieri într-un lagăr francez își aduc aminte de­ acasă. Richard îi vorbește lui Karl despre cămin, despre soție, despre fericirea-i, în amănunte atât de pregnante, încât Karl împrumută starea sufletească a prietenului său, aidoma, până la a regreta și el căminul lui Richard, cu aceiași putere. Scăpat din lagăr și ajuns în Germania, Karl­ se prezin­tă la căminul lui Richard și spune cu o convingere atât de supranaturală Anei, soției lui Richard: Eu sunt Ri­chard încât femeia, halucinată, neștiind ce să creadă, spune și ea unei vecine. Știi? A venit Richard. a Desnodământul se ghicește­ adevăratul Richard la încetarea războiului, întorcându-se acasă, își găsește căminul ocupat. Cele două victime ale psihozei războiu­lui sunt silite să fugă. Presa a fost bine jucată și a avut succes. Nici pre­sa­ șovină din Franța nu a atacat această lucrare, care a­­mintea zilele penibile și îngrozitoare de acum 12 ani Un Goethe francez Germanii nu se arată mai puțin preocupați de cu­noașterea spiritului francez. Revista Literarische Welt, una din cele mai complect informate reviste de litera­tură din Europa, a întrebat pe Andre Gide: care e scrii­torul echivalent pentru cultura și spiritul francez, lui Goethe?... întrebarea nu era ușoară.­­Ea devenea i­nosolică, și într’un fel penibilă, când redactorul revistei Literari­sche Welt se­ adresa lui Andre Gide pe care mulți din contemporanii lui prin originalitatea și adâncimea multora din scrierile lui și mai cu seamă prin diversi­tatea și universalitatea preocupărilor, îl socotesc egal cu Goethe. Gide a dat un răspuns foarte mulțumitor, fără să fie însă prea just: l-a citat pe Montaigne, un Goethe francez din veacul al XVI-lea. Dacă Gide avea drep­tate în privința universalității preocupărilor lui Mon­taigne nu avea dreptate în privința forței creatoare. Montaigne era universal și divers, nu atât dintr’o carac­teristică a spiritului său, cât dintr’o caracteristică a cul­turii timpului. Specificul francez Literarische Welt a pus aceiași întronare lui Albert Thibaudet, un critic care și-a făcut de mult dovada mlădierii de spirit și lărgimii orizontului în cele două cărți remarcabile, una asupra filosofului Bergson, cea­laltă asupra poetului Mallarmé. Tibaudet a dat un răs­puns care pare al unui bibliofil maniac: a trimis pe re­dactorul revistei germane la ediția Cazin (ediție de lux, veacul al XVIII-lea) a operilor lui Pascal, comentate de Voltaire. Sunt într’adevăr cei doi poli ai spiritului francez — constituind o unitate care poate fi opusă, fără teamă, unității celei fără pereche care e Goethe. Rușii in Europa Sovietele care și-au închis frontierele mult mai strașnic decât foștii vameși ai Țarului, se manifestă în Europa artistică, cu o virulență neobicinuită. Cunoscă­torii filmului original rusesc declară că filmul rus a in­fluențat puternic pe toți regizorii europeni. Rușii care au furat fără nici un scrupul, sunt furați la rândul lor și tot fără scrupul. Muzica rusă, mai mult decât teatrul, romanul și filmul rus, influențează Europa. Stravinski, cunoscut la noi prin Petrușca reprezen­tată cu un mare succes la Operă, a condus la Paris câ­teva lucrări noi, de inspirație nouă. A avut un succes deosebit la Paris Opera rusă, a cărei orchestră sub con­ducerea lui Emile Cooper, fost dirijor la Moscova, a întrecut tot ce auziseră parizienii până la el. S-a re­marcat din nou caracterul vocal al inspirației muzicale rusești, care dă muzicei simfonice ruse atâtea melodii și care a făcut ca geniul muzical rus să se manifeste în genul hibrid al Operei. Comunismul și poezia Și pentru că ne aflăm în apropierea Sovietelor să amintim un fapt cultural, obicinuit până acum numai în țările de veche cultură burgheză; Consiliul comisari­lor poporului a hotărât să acorde văduvei poetului Ale­xandru Block o pensie de 150 ruble pe lună, cam 12.000 de lei după moneta noastră. E aproape leafa pe care o pr­imește un comisar al poporului. Alexandru Block, a fost un poet revoluționar. E drept să ne întrebăm dacă poeticii comisari ai poporului rus nu s’au gândit mai mult la revoluție decât la poezia lui Blok și dacă ar fi acordat aceiași subvenție văduvei unui poet an­ti-revolu­ționar. Orașul fără analfabeți Biuroul de statistică internațională de la Haga a publicat rezultatele unei anchete asupra numărului a­­bin diferitele Capitale gylg Europei, părea că marile capitale ar trebui să aibă cei mai puțini analfabeți iar Parisul și Berlinul niciunul. Orașul care n’are nici un analfabet sau vorbind statistic 0,67% d­e Praga. Viena are 2, Parisul 3, Budapesta 4, Roma 10, Leningrad 13, Varșovia 16, Moscova 22 și Bucureștiul — care bate astfel un record — 25%. Am bătut recor­dul pe Europa. Dacă statistica se făcea pe numărul a­­nalfabeților din totalul locuitorilor, pe țări, cred că bă­­team recordul pe Continente. Suprema civilizație , salonul și masa Dar suprema civilizație nu se vădește în numărul analfabeților, ci în calitatea numărului celor care știu carte. Și în timpul când s’au creat saloanele franceze ale veacului al 17-lea, nu toți francezii știau carte. Arta de a ține un salon rămâne încă supremul semn de civi­lizație. Și arta de a ține un salon ne-o transmite într’o carte de curând apărută, doamna Camille Bruno, sub care se ascunde o doamnă de veche noblețe franceză. Cartea se numește „Frumoasa ospitalitate” și cere trei condiții, extrem de severe: ca doamna să fie cât mai frumoasă, nemăritată și foarte virtuoasă. In orice domeniu am căuta-o, arta rămâne o asceză. Aceiași reflexie o va face cetitorul volumului Psi­hologia mesei de Austin de Grose, desigur un elev al lui Brillat-Savarin a cărui Fiziologie a gustului n’a pu­tut fi încă întrecută. Austin de Grose înlătură, pentru a stabili principiile unei mese pure (ceva asemănător cu poezia pură sau cu muzica pură) sfaturile după care comeseanul e obligat să fie politicos la întâiul fel, galant la al doilea fel, tandru la al treilea fel de bucate cu vecina de masă, iar genunchiul nu trebue să ia par­te, la conversație, înainte de șampanie. O masă pură nu cere măcar eliminarea femeilor, care se preocupă masă mai mult de arta de a place decât de arta de la gusta un fel de bucate. Principiul lui de Grase e tot atât de sever ca și al doamnei Bruno. In timpul mesei nu trebue să te gândești la dragoste precum în timpul dra­gostei nu obicinuești să te gândești la masă. Cinematograf­ul vorbitor ne amenință filmul vorbitor. Arta mută, a cărei glorie a devenit universală, con­stituind, alături de muzică, a doua artă universală, va fi înlocuită de un adevărat teatru mecanic. Nimeni n’are dreptul să se ridice împotriva progresului — și filmul vorbitor­­ nu va distruge filmul mut, precum fil­mul n’a distrus teatrul propriu-zis. Filmul mut prezintă atâtea avantagii economice — poate fi exportat în toate țările, indiferent de limba vorbită — încât universalita­tea lui, absolut necesară pentru difuziunea civilizației pe suprafața globului, va fi salvată. Totuși pentru anul în curs s’au anunțat 558 de fil­me vorbitoare și numai 168 de filme mute. Succesul fil­mului vorbitor n’a fost brusc. După satisfacția curiozi­tății, publicul american a lăsat goale sălile cu film vor­bitor. A trebuit să apară actori.­ Al. Jolson în filmul Cântărețul de jazz, ca publicul să dea buzna la filmul vorbitor. Al. Jolson, care imită la perfecție pe negrul a­­merican, dansează, cântă, flueră cu atâta vivacitate, încât a dat valoare unei descoperiri care părea menită să rămână în laborator. Casa de filme Warner Brothers a oferit actorului un contract după care­­ primește 200.000 dolari pentru fiecare film și o participare la câștigul net. Al doilea film a avut un răsunet și mai mare. Intr’o scenă Al. Jolson cântă un cântec de lea­găn copilului său care moare și apoi se prăbușește în hohote de plâns peste cadavrul copilului. Cântecul de leagăn al lui Jolson a emoționat întreagă America. In­tr’o lună s’au vândut 12 milioane de plăci de gramofon cu acest cântec. Filmul e pentru lumea anglo-saxonă, și pentru nici un alt popor care n’ar cunoaște la perfecție limba engleză. Localizarea filmului e o îmbogățire a artei, de bună seamă, și poate chiar și a unor case de filme — dar această îmbogățire o plătește, cum am arătat mai sus, foarte scump. Fiecare țară va trebui să-și creeze propriile filme vorbitoare și cum faptul nu e todeauna cu putință, fil­mul vorbitor nu va distruge filmul mut. O seamă de actori și actrițe de cinema au început să învețe limba engleză, fără de care nu ar mai fi pri­miți la Holywood. Chaplin­e pentru arta mută, el a declarat că cine vrea să-l vadă nu mai are nevoe să-l și audă. Chariot și filmul lui preferă să rămân muți și uni­versali. — A. I : I m EDITURA „CUGETAREA“ BUCUREȘTI : Director: DEAFER 8=81r. Mâtăsari, 23 CĂRȚI APĂRUTE: Claude Anet: Ariana..................................Lei 50,— M. Artzibașev­: Maurice Dekobra: Serenada Călăului . . . . . . . 60,— | | j I — Gondola cu Himere.................... 58,— 1 Delafras: Micul Sacrificiu 40,— Grazia Deledda: Fuga in Egipt...................... „ 55,— sI Maxim Gorki: Mama.................... , . , „ 38,— f Myriame Harry: Insula Voluptății. . . *. . . „ 48,— l Pierre Loti: Pescarul din Islanda. ... , 50,— $ — — I f i Sanin.................................58— Cu Inima ’întristată................... 55,— Madona din Tren..................... . 58,— i ; î Pierre Louys: Afrodita ....................... . „ 60,— f R. Machard: Cucerirea.......................................... 55,— 1 Marcel Prevost: Scrisori de femei.........»48,­1 Honoré de Balzac: Talismanul miraculos . . . „ 60— 1 Jules Verne: Copiii Căpitanului Grant, 3 vol. . „ 75,— f Ultimele noutăți apărute în L I O T E C A No. IOt" A MO K de STEFAN ZWEIG Prețui Lei 8. - No. los ßragosfe și Pâlste de AUG. STRINDBERG Prețui Lei 8.— No. 109 o noapte a Cleopaírei de TH. G AUTHS ER Prețui Lei 8.-» No. 1 io Contesa Laglnskl de HONORÉ. DE BALZAC Prețui Lei 8.­No. 111-112 TAIFUN de IOSEPH CONRAD Prețui Lei IO.— înm+H+mitn- IîRhSSKîî Citiți azi LECTURA No. 220 FLOAREA LITERATURILOR STRĂINE DIV01T, Cil­i, DEZARMARE și alte pozne hazlii de IAROSLAV BALEL — vestit humorist ceh — Lei 5 Scrierea complectă la chioșcari și librari „Biblioteca pentru toți“ A publicat și continuă să publice cele mai cu­noscute romane ale autorilor români și străini. Le vom înșira aci pe cele retipărite de curând și pe cele mai voluminoase: „Eugenie Grandet”, „Moș Goriot”, „Femeia la 30 de ani”, „In căutarea absolutului”, de H. de Bal­zac. „Atlantida”, de Pierre Benoit, „Vinovatul” de Francois Coppée, „Fromont și Rister”, „Jack”, „Regii din Exil”, „Tartaria pe Alpi” de Alphonse Daudet, „Ciocoii Vechi și Ciocoii Noi” de Filimon. „O Viață”, „Bel-Ami”, de Guy de Maupassant. „Scene din Viața Artiștilor” de Murger*, „Roșu și „Negru” de Stendhal. Toate romanele din Duiliu Zamfirescu: „Jurnalul unei Cameriste” de Octave Mirbeau, etc. etc. De vânzare la­­ care librăriile din ț ară Catalogul Bibliotecii se trimite Gratis la cerere. Librăria ..Universala" Alcalay . Co. București, l. Calea Victoriei 27 Noutățile literare române și străine precum ori­ce reviste și ziare străine, le găsiți zilnic la 7= noua Librărie = Independența Română MIHAIL ALFANDARU Calea Victoriei, 39 lângă Clișee

Next