Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1929 (Anul 10, nr. 448-451)
1929-07-07 / nr. 448
IIAREVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* ' Clodina tot în genunchi, nu se mișcă. — Vezi că, hm! am făcut mai rău... — Da? Spune atunci! Te ascult, Iiaide! — Iaca, na!, părintele (se hotărăște Clodina făcându-se și mai mititică la picioarele preotului) uite, vezi Sfinția ta, că... i-am făcut-o bărbatu-meu... — Oh! Ce spui, nevastă? Ei, bată-te să te bată... Și părintele Mototol eră așa de indignat, așa de surprins și așa de grăbit, că-i scăpară din gură tainele de spovedanie ale satului... — Și tu? Și tu? Numai două mai erau cinstite în satul ăsta. Tu și a potcovarului... Dumnezeu să nu se îndure de tine... Și când ți s’a întâmplat nenorocirea asta? — Să tot fie o lună, părintele, ba chiar tocmai o lună... — Și cu cine? Crodina îl numi. — Ticălosul! Ei, și în luna asta de câte ori ai făcut... știi tu ce? — Părintele, numai de unsprezece ori am păcătuit... — De unsprezece ori într’o lună, ticălosul!, izbucni părintele Mototul indignat și oarecum admirativ.... — Cel puțin te căești? — Vezi bine că mă căesc! M’a ’ngreunat, porcu!.. Părintele s’ar fi indignat din nou, dar se făcuse târziu i de tot... — Bine, nevastă, du-te acasă și să spui de patru ori [Tatăl nostru și de trei ori Crezul. Hai, ridică-te, să ieșim... Dar în dunga de lumină prin ușa întredeschisă, apăru Ioana, Ioana Potcovaru, Ioana fericitului potcovar... Ioana înainta senină, veselă, bălae, grăsumie și cu sânii zdraveni .. și tremurând la fiecare pas sub cămașa ei cam lăbărțată... Părintele Mototoi se năcăji serios de data aceasta: Nu, de o sută de ori nu! . Dar Ioana foarte liniștit îi spuse că-i grăbită să se spovedească, deoarece a doua zi dimineață vrea să ia împărtășanie, îndrăzni chiar să adauge, că nu se aștepta ca preotul să împedece lumea de a-și curăți sufletul... Părintele Motohor se resemnă pentru a doua oară, dar apucă brutal pe Ioana de brat, o trânti în genunchi și izbucni : — Ei, ce este? Ce-ai să spui? Nu cumva și tu ț’ai înșelat bărbatu? Ioana speriată și cu ochii holbați, începu să dea afirmativ din cap, ca o păpușă chinezească de porțelan... — Halal sat! Acu-i în regulă! Toate! Ticălos sat!... Și de când îl înșeli? — De-o lună. — Eram sigur. Ah, ticăloasă primăvară... In fiecare an aceiași comedie... Și de câte ori, mă rog, ai păcătuit în luna asta? — De șapte ori, Sfinția ta... Părintele Mototol începând să chibzuiască, întrebă aiurit: — De șapte ori ai zis? Și sfinția sa ridică spre cer o pereche de ochi adânc preocupați, calculează mormăind, încearcă, vădit, să socotească drept proporția între canonul ce-a dat Clodinei și acel ce se cuvine Ioanei... — Stai, să vedem, grăește el singur. Unsprezece este fată de șapte, ca patru lax. Jumătatea lui unsprezece... Cât este jumătatea lui unsprezece?.. Pedeapsa lui D-zeu să năcătuiască tot în număr nepereche!.. Jumătatea lui unsprezece este cinci și jumătate, iar jumătatea lui șapte... Dar deodată răsună biserica de bătaia ceasului șase. Părintele sări ca ars de pe scaun — Ei bine, fiica mea, știi, crezi d-ta că eu am vreme să fac acuma algebră și reguli de trei, socoteli în trei ca voi, hain? Du-te acasă! Pleacă! Ai să spui și tu patru.Tatăl nostru și trei Crezuri, și să-ți mai înșeli de patru ori bărbatul. Așa va ieși socoteala cu dreptate. . M. C. C Cronica cinematografică Lupt ®’®, cum Lui CHAPLIH și HAROLD LLOY D In cronica trecută, destinată filmului lui Harold Lloyd intitulat „Eroul“, pomeneam de o lungă și homerică luptă care — timp de vre-o trei acte — se dădea între Harold (tânăr idealist și slăbuț) și un pungaș care furase niște bani, o brută plină de putere fizică și goală de orice scrupul. Lupta se petrece pe coverta unui vapor ancorat în largul unui fluviu, și momentan cu echipajul plecat în oraș. Lustta are ca mobil un mic geamantan cuprinzând într’însul dolarii furați. * Și spuneam în cronica precedentă că această luptă nu se poate trata decât separat, într’o întreagă cronică special consacrată ei, căci pune în joc chestiuni foarte importante de estetică cinematografică,care nu pot fi tratate în treacăt. De aceea ne rezervam dreptul de a vorbi despre această într’o cronică - anume laiéeatréyoriî încerca să facem astăzi. la ímm: • * * * Filmele lui Chariot și Harold Lloyd — precum, bineînțeles și cele ale zecilor de actori ce trăesc din izvorul creațiilor acestor doi mari artiști — conțin, în centrul lor, o luptă. O luptă febrilă, plină de peripeții și acrobații, plonjoane în apă, accidente mortale iminente, surprize și reprize diverse, invenții strategice istețe, zădărnicite de câte vreo neșansă neașteptată și spirituală încă mai iscusită, mobile răsturnate, tumbe, căzături, hazarduri,victorii de o clipă urmate de eșecuri tot atât de puțin durabile : goane de om după om, pândă și vânătoare a aproapelui, în sfârșit luptă absolută, ca lupta pentru existență, ca luptă pentru ideal... întotdeauna am urmărit cu cel mai grav și patetic interes aceste lupte. Și, la început de tot, cu oarecare surprindere. Căci mi se părea destul de curios ca niște farfurii sparte sau niște pugilaturi ireale și clovnărești să suscite în mine o atenție tot atât de pasionată ca cea mai tragică aventură. Ceva mai mult : nu reușeam să-mi descoper vreun mobil frivol în plăcerea pe care mi-o dedeau asemenea exibiții. N’aveam nici o clipă sentimentul că mă amuz copilărește. O impresie de artă gravă, de lucru serios estetic se desprindea, în chip destul de neașteptat din aparentul burlesc al tuturor episoadelor unei asemenea lupte. Ceea ce m’a angajat să reflectez mai atent asupra tuturor acestor lucruri, și să mă întreb dacă aci — cum se întâmplă destul de adeseori — subt o înfățișare glumeață și neserioasă nu se ascunde o umanitate profundă și un tragic de cea mai bună calitate. Și astfel am fost condus să analizez cu luare aminte și în amănunțimi acele poeme de pumni și căzături, de piruete și grimase, care sunt comediile lui Chopin sau Harold Lloyd. Ceea ce-i mai ales isbitorici este că diversele obiecte inanimate , scaune, mese, frânghii, pomi, etc., etc., își leapădă complect semnificația lor socială. Nu mai sunt instrumente de șezut, mâncat, scris, legat, etc... Și-au pierdut, pentru moment, întrebuințarea lor curentă , și-au pierdut sensul lor uzual. Acum sunt simple lucruri lucruri pure, lucruri în sine. N’au alte proprietăți decât pe acele curat fizice. Proprietăți de gravitație, densitate, volum, formă, viteză, duritate, etc... De toate aceste legi, lucrurile ascultă, ascultă fără replică. Și astfel cad, sar, se sfarmă, se reîmbină, se încurcă, scapă de unde fuseseră ținute. Și toate astea nu se petrec în teorie. Toate acțiunile și reacțiunile lor mecanice se desfășoară în plină societate. Jocul lor se amestecă — fără să se confunde — cu jocul oamenilor. Aceste acuplări și antagonisme de forțe pur mecanice vin să se împletească — rămânând totuși distincte — cu forțele pur sufletești ale sentimentelor eroilor. Avem aci un spectacol absolut rar : interferența între două serii fundamental diferite : seria mecanică a lucrurilor și seria vie a oamenilor. Și tocmai pentru ca să fie nu fuziune ci simplă interferență, a fost nevoie ca lucrurile să-și piardă, un moment, orice semnificație umană. O masă nu mai este o unealtă de scris și mâncat, ci o suprafață dreptunghiulară, dintr’o materie CU o anumită duritate, structură, sprijinită pe patru cilindri, etc., etc... O mobilă, din cauza rolului ei social, capătă cu vremea aspect de personagiu. Or, e tocmai ceea ce nu trebue. Avem aci nevoie de lucruri pure, de simple și misterioase agregate de molecule cu diverse proprietăți curat fizice. Numai astfel desbrăcate de orice înțeles uman, vor putea lucrurile să participe la acel dans frenetic al luptei unde ele sunt tot timpul utilizate de oameni pentru întrebuințările cele mai diverse și mai neașteptate, întrebuințări ce se dau și se iau tot așa de repede. In tot cazul ceea ce trebue reținut, este că într’un film cu Chariot sau cu Lloyd, subiectul e totdeauna acelaș, și se poate exprima astfel : interferența între seria fizică și seria psihică. Pe de o parte legile mecanice, funcționând, ce-i drept, ceva mai intens decât în toate zilele. Pe de altă parte, legile sufletești — funcționând, de astă dată și ele, cu mai multă rapiditate și bogăție decât de obiceiu. In toate acestea nu-i nevoie ca sentimentele să fie prea complexe, complicațiile trebue să provină din altceva și anume din amestecul acestor sentimente cu reacțiunile necesare ale obiectelor inanimate. Iată de ce sentimentele din filmele lui Chariot nu sumt și nici nu trebue să fie sentimente rare, excepționale, perverse sau ibsenian idealiste. Ne trebue aci psihologie de duzină, mentalități și suferințe curente. Cu cât ele vor fi mai clare, cu atât mai frumos se vor amesteca, uni, împleti, desface, apoi iar îmbina cu evenimentele celeilalte serii, ale seriei mecanice. Pe de altă parte, este un fel de contagiune, un fel de împrumut reciproc care are loc între cele două serii pline în contact. Tumbele personagiilor înseamnă contaminarea omului cu microbul lucrurilor. Omul începe puțin să funcționeze și el în calitatea lui de agregat de atomi. Pe de altă parte și lucrurile, din contactul lor cu evenimentele sufletești, se molipsesc cu ceva din spiritul faptelor psihice. Și astfel, un dulap în căderea lui, o frânghie în strânsoarea ei, un curent de apă în viteza și direcția lui capătă, o clipă scurtă, un vag sens uman ; seamănă cu un fel de voință, dobândesc un aspect de finalitate preconcepută. Firește, cum spuneam , numai o clipă. Pe urmă redevin simple lucruri, după cum un pumn, după ce s’a lovit de cine știe ce obstacol care îl readuce înapoi făcându-l să lovească pe însuși acela căruia el — pumnul — aparține, — după ce, zic, pumnul a funcționat ca simplă fracțiune de materie, uitând un moment că este în slujba unei voinți omenești,— după un asemenea scurt moment de încurcare”între cele două serii, situația din nou se limpezește, seriile iar se desfac, spirtul iarăși redevine pur spirit, iar legile gravitației simple evenimente mecanice. Pentru ca pe urmă seriile lar să interfereze, într’o alcătuire și combinare nouă. Aceasta justifică deplin patru trăsături ale comediilor lui Chariot. 1. Necesitatea unei psihologii relativ simple. 2. Necesitatea acelui dans frenetic al obiectelor neînsuflețite. 3. Necesitatea tumbelor și acrobațiilor — care simbolizează tocmai momentele de îmbinare între legile psihice și legile mecanice. 4. Posibilitatea și admisibilitatea situațiilor celor mai ireale din punctul de vedere curent social; în sfârșit, aceasta mai explică de ce asemenea lupte burlesci, cu piruete și extravaganțe de tot felul, au totuși la fundul lor o gravitate aproape metafizică. Intr’adevăr, în ele sunt cuprinse toate seriile realului, sau, cum se zice în filozofie, „toutes les catégories de Petre“. Sunt sunt o formă imatată, demonstrații experimentale ale felului cum lucrează, separat și combinat, cele două realități fundamentale ale Universului : spiritul și materia iată de ce tombele unui Chariot conțin în ele ceva cuvântul nu-i exagerat — ceva cosmic, îndărătul aparenței lor comice, se ascunde un fior veritabil metafizic. Aparența lor comică ? Desigur. Nu ne-a arătat oare așa de bine Bergson că, comicul nu-i altceva decât interferența între seria vieții vii și a automatismului mort a lucrurilor ? Dar comicul sporadic și întâmplător devine ironie cosmică atunci când jocul dintre cele două serii capătă o mare amploare. Și meritul cel mai de seamă al cinematografului american este de a fi descoperit acest fior nou : sentimentul comicului metafizic. D. I. SUCHIANU * * * Caleidoscop intelectual Ce@ mssi Sssistă os ° cla&s$s ° â ® Sumsi Cu toată înaintarea rapidă a căldurilor, Parisul nu poate uita că are de împlinit datoria de examinator al manifestațiilor artistice din lumea întreagă. Pictorii, muzicanții, dansatoarele, actorii și chiar poeții nu se socotesc în culmea gloriei decât după ce au cucerit aplauzele Parisului. Gustul suprem, care apare în Europa odată cu manierele de la curtea lui Ludovic al 14-lea, a rămas o taină pariziană. Londra are un număr îndoit de locuitori, Berlinul se bucură de o organizație polițienească și municipală fără pereche. Parisul cu mult mai puțini locuitori, cu numeroase lipsuri urbane, posedă o stradă pentru vânzarea bijuteriilor cu renume mondial și câteva croitorii de doamne care îmbracă și dezbracă unanimitatea de ceea ce am obicinuit să numim „elita” celor cinci continente. Nu e de mirare deci că orchestra filarmonică din Berlin a cântat de curând la Paris câteva pagini de muzică romantică, din cele mai alese și mai caracteristice: „Don Juan” de Strauss, întâia și a Șaptea Simfonie de Beethoven, a patra Simfonie de Schumann și în sfârșit uvertura din „Tannhäuser” de Wagner. Din reputația ei locală, berlineză, Filarmonica din Berlin dobândește astfel gloria universală, căci toate ziarele și revistele franceze au dus vestea perfecțiunei ei artistice. S’a putut afirmă de către un critic muzical cu vastă experiență că Filarmonica din Berlin, prin artă și tehnică, este cea mai bună orchestră a lumii. Sub conducerea maestrului Furtwängler, această orchestră ar putea arăta locuitorilor altor planete sau zeilor, unde au ajuns oamenii până azi în arta sunetelor. E regretabil că niciunul din concertele Filarmonicei din Berlin la Paris n’a fost transmis prin Pradio. Societatea Națiunilor, care este și ea, în felul ei, o societate filarmonică deocamdată cu multe efecte dezarmonice, ar trebui să intervie prin secția ei de cooperație intelectuală , până la crearea unui post de radio-difuziune internațional la Geneva) ca toate manifestările artistice de la un popor la altul să fie obligatoriu difuzate prin radio. Pasrizimstul H&irs. Dar parizienii au arătat și în alt chip lipsa lor de fanatism în domeniul artei și însemnătatea pe care o dau creațiilor spiritului. Din inițiativa d-lui Paul Giiisky, Societatea „Parisul de altădată” a pus o placă de marmură pe zidul locuinței No. 3 din avenue Matignon, unde la 1856, a murit poetul Heine. Liricul romantic, satiricul fără milă și ironistul, suprem — căci nu se cruța nici pe sine — ar fi dobândit dragostea francezilor în genere și a parizienilor în special nu numai prin faptul că a locuit o bună parte din viața lui la Paris, unde se căsătorise cu o modistă tot atât de capricioasă ca și el sau prin faptul că a ridiculizat partea greoie a firei germane și mai cu seamă vulgaritatea militarismului, cât prin epufarea inteligențului, emiliamente franceza. Heine a spus despre sine, că se socoate nepotul lui Voltaira — și în această glumă găsim cea mai bună parte din caracteristica spiritului poetului de limbă germană. Berinustf ®r. In schimb, după efortul dramatic din timpul iernei, Berlinul își poate îngădui și câteva spectacole mai ușoare și chiar mai ușuratece. Astfel se văd afișe care anunță continuarea cunoscutei comedii „Potasch și Perlmutter” sub titlul „Potasch și Perlmutter detectivi” sau „Prosti Gipsy”. De asemenea în locul spectacolelor fastuoase și muzică grea de operă, pe toate scenele se cântă și se dansează operete: „Eva nesărutată”, „Unchiul din America” Bărbații frumoasei Manon” și vechea operetă „Barbă Albastră” a lui Offenbach, autorul atâtor melodii ușoare care s’au dovedit mai trainice decât multe opere solemne. S’a reluat de asemenea, la Berliner Theater, „Cei cinci din Frankfurt”, comedia cu renume universal în care găsim înfățișate începuturile simpaticei familii Rotschild. Iar pentru criminalii înnăscuți care — ar spune doctorul Freud, psihanalistul de la Viena — își refulează instinctele, subliniându-le în gusturi și realizări tolerate de codul penal, trei teatre din Berlin reprezintă trei piese de teroare: „Procesul”, „Ghilotina” și „In ajunul spânzurătorii”. Jui Hir§£ isis’în aici Și în acest timp își duce până la desăvârșită destrămare visul lui de teroare dramaturgul Karl Sternheim, care nu numai în numele de familie, dar și în închipuirile lui de artă venea trăgând după sine constelații și luceferi. Era de mult ceiace se numește politicos un „original” și nimeni nu-i mai lua în nume de rău, între cunoscuți, ciudățeniile. In ceasurile de spaimă atroce, Car Sternheim da fuga la toți medicii minților rătăcite. S’a crezut că e o manie. Și când mintea dramaturgului și-a pierdut cu desăvârșire direcțiile, s’a crezut că e o simulare. Sternheim se preumblă azi, în întunerecul unei melancolii fără leac, prin aleele unei case de sănătate. „Un accident profesional” ar spune un medic de la Casa Asigurărilor Sociale. Evident, un accident profesional, dar un accident caracteristic la o profesie specială Unui turnător, care-și varsă plumbul topit pe laba piciorului drept, i se dau îngrijiri și o pensie. Lucrătorul șchiopând, se va putea preumbla, va putea întreține conversație politică și — dacă e tânăr — se va putea însura și apoi divorța, și așa mai departe. Accidentul profesional al lucrătorului, dacă nu i-a retezat capul de tot l-a lăsat cu cele mai de seamă funcții ale vieții, întregi Accidentul profesional al artistului nu se bucură de aceleași privilegii. Privilegiului minții în activitate îi corespunde accidentul de menții și ocna casei de nebuni. Acești privilegiați s’au numit înaintea nefericitului Car Sternheim, Nietzsche și Eminescu. Răzumat ® sa’u timp Dar există și o altfel de înlăturare din viață, care e tot privilegiul geniului: nepriceperea contemporanilor E cazul pictorului Wilhelm Leibl, a cărui expoziție la Berlin în salonul Academiei Artelor, are un succes neașteptat. Wilhelm Leibh e socotit azi ca cel mai mare pictor german al veacului al 19-lea. Totuși pictorul a fost combătut, disprețuit și ignorat de compatrioți în asemenea măsură încât a renunțat să mai facă vre-o expoziție în Germania. Geniul lui a fost recunoscut totuși în Franța la 1869, de Courbet, când pictorul german avea numai douăzeci și cinci de ani. Această răzbunare în timp a geniului nerecunoscut, poate ea răscumpăra însă o viață de mizerii, de venin și de singurătate?... Și cine știe dacă uneori nu e preferabilă nebunia? Muzica’n călatoria între timp, muzica e’n călătorie. La Londra, festivalul de muzică germană s’a încheiat cu „Maeștri cântăreți din Nürnberg“ de Wagner. Ziarele de specialitate au avut curajul să afirme că încă nu s’a auzit la Londra o execuție muzicală atât de perfectă. Comandantul muzical a fost Bruno Walter. Pe de altă parte Opera Comică din Paris a reprezentat pe scena Teatrului Național din Praga, nu o lucrare de Hector Berlioz sau Bizet, ci... o operă cehoslovacă „Mireasa Vândută“ a lui Smetana. Cehoslovacii au fost nu numai măguliți, dar și uimiți de superioritatea interpretării franceze. Invazia scriitoarelor de piese de teatru. C ® de Sm și ce își dă America Nu ne putem opri să nu consemnăm și azi tendința de trecere a valorilor de la metalele și pietrele zise prețoase, la pânzele de pictură. Fenomenul merită mai mult decât o atenție de cronicar artistic, el trebuind să intereseze de aci înainte pe economiști și pe directorii de bănci, care nu mai sunt în stare să găsească valori și plasamente sigure. S-a vândut la Londra unor anticari și colecționari americani portretul unui războinic de Rembrandt cu 2.031.100 franci adică 14.217.700 de lei și un portret de Van Dyck cu 2.230.000 franci, adică 15.610.000 lei, iar un alt american, Jules Bache — un nume care trebuie reținut spre a vedea dacă nu cumva posedă și pânze de Grigorescu — a cumpărat un tablou de Raffael, reprezentând pe un Medicis, cu 15.000.000 franci, adică 105 milioane lei. De altfel e anotimpul când debarcă ’n Europa colecionarii americani de tablouri prețioase. Nu ne putem plânge că dolarii lor nu sunt bine-veniți și că nu sunt în sumă destul de impunătoare. Suntem gata să credem că americanii sunt niște parveniți, adică proști, și îi înșelăm, dând pânză pictată acum trei patru veacuri, alterată de vreme și care se va altera tot mai mult, pe fani buni. Dar când luăm seama că Europa primește din America filme și automobile Ford și dă în schimb pe Boucher și pe Leonardo da Vinci — parcă nu suntem atât de favorizați... F. ADERCA IMBRÂCATI-V •'»tom* fi, eTM CáLSBÍVÍT! Costuma börbóJ^ti de la &i18oo |Trenehcoa.ís ți Costume pentru, copii ■' - » 700 i Pattiessiuk riéním cofili deta&SíO Trenchcoats^ și . »• » j Trenchcoats p.D^ Ofițeri ■> " 2^00 Parclsssían Ijarbătești " 13 0 o Mantale de dame _ » » 1900». HE«FI BOLNAVI Câte zile sunt într’un an prin atâtea stațiuni de boală trebue să treacă nervosul căci nervii bolnavi sleiți amărăsc viața și pricinuesc foarte multe suferințe. Dureri de junghiuri și înțepături, amețeală, senzație de frică, dureri totale și parțiale de cap, vâjtituri în urechi, scânteieri înaintea ochilor, deranjări de stomac, insomnie, înăbușeală, crampe în mușchi, incapacitate de lucru și multe alte manifestațiuni sunt consecințele nervilor bolnavi și istoviți. Ce nu scăpăm de această nenorocire? Prin veritabilul Kola-Lecithin care e dovedit un izvor de binefacere, pentru omenire. El stimulează în mod minunat funcțiunile corpului, fortifică șira spinării și creerul întărește mușchii și membrele, dă forță și curaj în viață. In lupta pentru nervii sănătoși Veritabilul Kola-Lecithin face adesea minuni, conduce substanțele nutritive până la cele mai extreme părți în formarea de sânge înviorează, înveselește, menține tânăr și vioi. Vă veți convinge personal că nu vă promit nimic neadevărat, căci eu trimit în viitoarele 2 săptămâni oricui îmi scrie, complect gratis și franco, o mică cutie Kola-Lecithin și cartea unui medic cu practică îndelungată și variată, care a avut mult de luptat cu această boală. Scrieți-mi deslușit adresa, vă trimit CU TOTUL GRATUIT cea ce am promis. Ernst Pasternack Berlin S. O. Michaelkirschplatz No. 13 Abil 311.