Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1929 (Anul 10, nr. 461-464)

1929-10-27 / nr. 464

t ANUL IX.-SEMA ll­ a.-No. 484 A­deverul FOWQffi TQtî!. I ALZ V.'BELDIMAN 1888-1307 i­unui Meiui Hti! i COMSTI MILLE ‘asi'?'- 1­5203 Literar și Artistic FONDAT IN 1893 7 LEI EXEMPLARUL ÎN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Iluminică 21 .d­. 1828 Jupi m Hsi msi literaturul A­lex­andru El st w 11 p­ iaristica și literatura s’au ma­nifestat multă vreme pe te­renuri deosebite. Se credea chiar că între ele n’ar putea să existe nici­ o apropiere, nici­ o înrudire. Acest lucru îl afirmau atât jurnaliștii cât și scriitorii. Mai ales a­­ceștia din urmă. Presa și li­teratura erau două activi­tăți care se excludeau una pe alta. Intre ele se părea că există contradicție abso­lută. Chiar antipatie. Este evident că se poate spune, cu destulă dreptate, că între ziaristică și literatură există deosebiri esen­țiale. Mai întâi, în ce privește natura lor. Literatura este artă. Așadar este un joc al spiritului, care, în primul rând, trebue să placă, să distreze. Orice literatură tre­­bue să aibă acest caracter. Deabia după ce această con­diție a fost satisfăcută, poate fi vorba de celelalte atri­buții ale literaturei. Deabia după ce constat că un ro­man este bine scris, încep să apreciez conținutul lui mo­ral, social, sufletesc. O literatură — oricâtă valoare so­cială, morală, sufletească ar cuprinde — dacă nu este bine scrisă este inexistentă. Conținutul ei, în acest caz, poate fi strălucit, minunat, original, dar nu mai este li­teratură.­­Asta nu înseamnă că dacă o literatură este numai bine scrisă, este perfectă. Este doar citibilă, atât. O astfel de literatură este cea mai banală din literaturi, dar este literatură. Toată vechea discuție asupra identi­tății fondului și a formei se rezolvă, astfel, simplu și clar, de la sine). Ziaristica nu este artă. Nu este un simplu joc (cel puțin în esența ei). Ea nu tinde să placă, să distreze. Ziaristica purcede dintr’o altă nevoie. Nevoia de infor­mație, în primul loc. Așadar satisface curiozitatea so­cială a individului. Și prin asta îndeplinește o funcție so­cială. Este un aliment spiritual de care omul în socie­tate nu se poate lipsi. Câți oameni sunt care nu au citit o carte de literatură în viața lor, dar care nu se simt bine dacă nu-și cetesc jurnalul în fiecare dimineață. Este clar că, aici, planul pe care se manifestă ziaristica este cu totul altul decât acela al literaturei. Și mai este ceva. Dacă o primă condiție de existen­ță a literaturei este să fie bine scrisă, ziaristica cere și ea aceeaș condiție. Cu o singură nuanță (destul de de­licată și care trebue notată cu prudență), a seri bine în literatură și a seri bine în ziaristică sunt două lucruri deosebite. Stilul literar nu coincide cu stilul ziaristic ; este chiar între amândouă o esențială deosebire. Un ar­ticol de jurnal scris literar este un articol mediocru, după cum mediocră este și o bucată de literatură scrisă gazetărește. Stilul ziaristic cere câteva calități de care literatura nu are nevoie numaidecât. Stilul jurnalistic cere în primul rând claritate și repeziciune.­­Exactita­tea și preciziunea nu intră în chestie. De multe ori exacti­tatea și precizia, în ziaristică constitue un defect grav. O minciună clară, logică, mânuită cu abilitate și repe­ziciune, este câteodată de mai mare efect jurnalistic de­cât unn adevăr oarecare, cât de clar și de precis ar fi. Prin asta rolul informativ al ziaristicei descrește în chip evident, dar este interesant că aici e unul din punc­tele de contact ale ziaristicei cu literatura, care este și ea o minciună, logic vorbind­. Stilul jurnalistic este sti­lul care se poate învăța, care se poate deprinde. Stilul literar nu se învață niciodată El se crează pe sine, me­reu nou și original în fiecare scriitor. Talentul ziaristului nu se confundă deloc cu talen­tul scriitorului. Talentul ziaristului este făcut din mult meșteșug, din inteligență și pricepere, și din foarte mul­tă dibăcie. La toate acestea se adaugă rutina inevita­bilă a scrisului zilnic, și fără de care, de altfel, activita­tea ziaristică nici nu se poate închipui. Pentru că ziaris­tica este, înainte de toate, o meserie. Tendința pe care, în epoca noastră, o are literatura de a deveni meserie, a apropiat tot mai mult pe scriitor de jurnalism. Se cunosc cazuri celebre de scriitori care duc strălucit această dublă activitate. Foarte rar, însă, ca aceste două activități să se confunde. Ele rămân în­totdeauna pe planuri diferite. Totuș, la scriitorii-jurna­liști, opera literară nu scapă de infiltrații jurnalistice, cum este și natural. Iar jurnalismul scriitorilor este în­totdeauna colorat cu literatură. Exemple se pot găsi multe. Cine câștigă din această colaborare? Ziaristica sau literatura? Tocmai din pricină că stilul jurnalistic se poate în­văța, un scriitor poate deveni jurnalist, dacă își dă oste­neala. Un ziarist, însă, dacă nu este deja scriitor, nu poate deveni scriitor veritabil niciodată. Istoria literară cunoaște cazuri de scriitori trecuți la jurnalism, și con­tinuând a fi scriitori. Mari ziariști care să fi devenit scriitori nu se prea cunosc. Formula e în bună parte justă. Că sunt jurnaliști de vocație, nimeni nu contestă. E sigur, însă, că să înveți să scrii versuri sau să compui romane este cu neputință. La universitățile occidentale se predau cursuri de jurnalistică, există școale de jur­nalistică. V’ați putea închipui o școală, cu cursuri și e­­xamene, pentru predarea artei de a compune romane sau de a scrie versuri, din care ar ieși poeți cu diplomă și doctori în nuvelă? De obicei, pentru a demonstra foloasele pe care le aduce literaturei jurnalismul se pledează cam așa: Jur­nalismul pune pe scriitor în contact direct și continuu cu o viață reală, cu viața de toate zilele; îi îmbogățește viziunea cu fapte; îi ascute spiritul de observație; îi dis­ciplinează talentul, și așa mai departe... Aceste afirmații cuprind oarecare adevăr. Este ade­vărat că jurnalismul poate îmbogăți viziunea unui scrii­tor cu anumite fapte, care se pot afla numai în culisele sălilor de redacție. Să admitem chiar că i-ar ascuți spi­ritul de observație și că F ar pune în contact cu viața reală (deși acest contact cu viața reală scriitorul îl poate avea și în altă parte și câteodată cu mai mult profit o­­menesc și literar decât în sălile de redacție). Toate a­­cestea sunt foloase. Infiltrațiile primejdioase ale jurna­lismului în literatură se întind în altă direcție. Stilul literar și puterea de creație literară nu se pot învăța. Acestea sunt fenomene care țin de instinct. Acti­vitatea ziaristică la un scriitor nu-i poate știrbi puterea de creație. Dar i-o poate modifica. Rutina scrisului zil­nic îl obligă să privească viața jurnalistic. Adică să pri­vească repede, să caute în viață aspectele frapante, nu cele esențiale. Să gândească repede, să asimileze și să reproducă imediat ce a asimilat. Transformarea inte­rioară se face în grabă. Scriitorul jurnalist observă de o­bicei bine, dar nu observă tot. Și mai ales nu adâncește lucrurile prea mult. Meditația îndelungată îi este inter­zisă. N’are timp pentru asta. Rutina jurnalistică se în­tinde astfel și în literatură. De aici tendința de a fabrica literatură in serie, ca și articolele de ziar. Este un rezultat fatal, de care scapă foarte puțini. Este clar că aici literatura este cea care pierde. E normal ca balanța să nu poată sta multă vreme în echi­libru. Și, potrivit legii confortabile a celui mai mic e­­fort, este normal ca rutina jurnalismului să domineze la un moment dat creația literară. Un punct de contact autentic între jurnalism și lite­­­ratură îl oferă reportajul. Și nu numai — cum s’ar pu­­­tea crede — marele reportaj, sensațional și care este, deja, literatură. Orice reportaj, de la faptele diverse până la impresiile de călătorie. Este singurul aliment, sănătos, limpede, nefalsificat, care poate hr­ăni pe scrii­tor. Singurul aliment care i se oferă netransformat de complicațiile intrigilor și intereselor redacționale. In ul­timii ani reportajul a fost practicat — întotdeauna cu succes — de foarte mulți scriitori, în străinătate mai ales. Este singurul profit real pe care îl poate avea lite­ratura de pe urma jurnalismului. Dar e drept că repor­tajul este altceva decât jurnalismul propriu zis. Jurna­lismul, așa cum este înțeles aproape pretutindeni și în România mai ales, înseamnă jurnalism politic. Scriito­rul care, fără o vocație politică specială și fără o con­vingere politică oarecare, face jurnalism politic, riscă ușor să-și împotmolească talentul de scriitor. Or, scriitorul nu poate să profite de pe urma jurna­lismului decât dominându-l, uzând de jurnalism, fără a se lăsa uzat de jurnalism. De pe urma acestei viețuiri împreună jurnalismul n’a pierdut niciodată. Intrarea scriitorilor în jurnalism înseamnă pentru acesta o ridicare a nivelului scrisului. De când, la noi, mai ales după răsboi, scriitorii au înce­put să facă jurnalism, calitatea stilistică a ziarelor s’a îmbunătățit. (Că mai sânt multe lucruri de făcut în a­­ceastă direcție și că la noi a sers frumos și bine este încă o noțiune puțin clară chiar pentru unii „scriitori” — a­­ceasta este altă chestie, care cere și merită capitole spe­ciale) . In orice caz vechea credință că între jurnalism și li­teratură ar exista contradicții și incompatibilități abso­lute — nu mai are curs. A fost un prejudiciu născocit pe vremea când literatura nu era considerată ca o me­serie. Lucrurile s’au schimbat cu desăvârșire în această privință. De pe urma acestei schimbări literatura și jur­nalismul, apropiindu-se, nu pot decât să câștige. Dar, poate, mai mult jurnalismul decât literatura.... AL. A. PHILIPPIDE Nu vom încerca — și nici nu e momentul — să în­chegăm astăzi nici un capitol din istoria teatrului româ­nesc, legat de altfel, pentru totdeauna de numele fostu­lui director general al­­ teatrelor! Vom încerca numai să dăm câteva sugestii în afară de lucrurile mai bine cu­noscute. Alexandru Davila, deși de origină străină — a fost fiul doctorului Carol Davila, întemeetorul disciplinei medicale la noi —­ a scris acum treizeci de ani cea mai bună dramă istorică din literatura românească, „Vlaicu Vodă“. Din paseismul drag și caracteristic dramei roman­tice de pretutindeni și mai ales din Franța, sub a cărei influență directă am stat la începuturile noastre în tea­tru, Davila a știut să soarbă mai multă substanță decât toți ceilalți autori ai noștri. își sublinia prin aceasta în­­tr’un fel cu totul neașteptat, o autenticitate națională care a alcătuit ramura trainică a operei lui, proaspătă de altfel și astăzi, ca în primele zile ale creațiunii. Larga undă de cunoaștere și de iubire a trecutului național, desfăcută atât de mănos astăzi peste o țară în­treagă și generațiile în­ devenire se încerca numai să se pornească, dar nu pornise. Totuș această comoară e­­xista, prețuită, adâncită, neîncetat sporită, într’un cerc restrâns. . . Arta trecutului, în special bisericească, se asocia în prețuirea reginei Elisabeta și celor din jurul ei, din care nu trebuie să uităm pe în­ sus tatăl poetului, pe doctorul Carol Davila, apusean loial, subțire și cu gust, se asocia arta aceasta cu pitorescul neîntrecut al țării. Boemii — a­­ristocrația de spiță și burghezia mare și robustă a Mun­teniei mai ales din ultima jumătate a veacului trecut — aduceau substanța sufletească, emotivitatea care le ve­nea din obârșia și ascendența lor. . ■ Intre aceste două focare, temperamentul sensibil și răsunător al scriitorului s’a încărcat. Și iată cum poate vrem să ghicim, s’a plăsmuit sufletul acestui mare poet dramatic român. Am încercat să schițăm această figură de demult a lui Alexandru Davila și pentru scriitor, dar­ mai ales pentru ceiace el reprezintă că urmaș sufletesc al unei societăți dispărute, de renaștere națională. Astăzi, însă, nu trebuie uitat și animatorul, realiza­torul de acum cincisprezece ani. O mare energie, și mul­tiple daruri, au împins pe Davila, urmat de mai toți ma­rii noștri actori de astăzi, făgăduelile teatrului româ­nesc de atunci, ca de la Direcția generală a Teatrelor Naționale să treacă la direcția propriului său teatru. Adoptarea unui anumit naturalism moderat, mai ales în desfășurarea piesei de salon franțuzești, împros­pătarea repertoriului cu drama vremei luată din mai multe literaturi, n’a atras numai, un public către o for­mulă nouă, ci cu adevărat a format un public. Și acesta este un alt mare merit al lui Davila. In „Vlaicu Vodă” nu sunt numai ecouri adânci în­­tr’o urzeală­ de nedestrămat, și o­ limbă, ca un fagure de miere. Arhaizantă cu măsură, pitorească, expresivă, căutată cu un simț rar al limbii, rostirea aceasta duce cu ea un lirism limpede pe alocuri — o neprețuită co­moară literară, care i-a și adus lui Davila, în anul ace­sta, cu câteva luni înainte de moarte, premiul național de poezie. Teatrul și drama românească, pierd astăzi pe unul dintre cei mai mari făuritori ai lor. Ca­smereich", ne Închinăm Ml Alexandru Davila. ION MARIN SADOVEANU .fc=xso- Elegie nouă Întâmplarea pe care nevrednic o însemn Alții n’au s’o tăgăduiască, dar lu care ai ucis-o știi E de alt și acum sus în codru schitul de lemn Intre stejarii roșii ai toamnelor ruginii­ veșnice Pe acolo goana pornise înainte Și buciumele înfioraseră tăcerile drumului pierdut. Numai în răcoarea părăginiței sfinte Măceșii morților păstrau liniștea veacului trecut. A fost zice-se schit mare de maici odinioară Acum păreți de bârne păreau corabia înecului străvechi Cuiburi pustii astupau ferestrele din afară Parcă un uriaș ar fi vârât șomoioage în urechi. Singurătatea prădată de candele și sfeșnice înăbușea astfel toate ispitele glasului viu Ca să nu mai turbure sub țărână somnuri cu păcate Prefăcuse amiaza albă în amurg târziu­, căprioară? Deodată, tremurătoare ca din mormânt ivită 0 căprioară în cutezare de poveste sau de vis necrezut S’a îndreptat spre icoana pe care se deslușea zugrăvită Maria, ținând în brațe pe cer pentru toți știut. Avea să îngenunchie făptura cu ochi de fecioară In clipa în care larma codrului încercuit creștea? Avea să întindă mâna Sfânta cu priviri de Din vopseaua ce părăsită de sărutări — mucerea? Cu un salt speriat — vânatul pe subt boltă a trecut ieșind la lumină printr’o spărtură de lemn putrezit Sărind înapoi mormintele între stejari s’a pierdut... — Nu s’a pierdut — nu s’a pierdut — s’a găsit! I-am văzut ochii plânși — i-am văzut pieptul spintecat Pentru câini — și pentru oameni dar Și pentru jalea nevrednică a toamnelor ruginii Și pentru tine care ai ucis și știi. ADRIAN MANIU TEATRUL NATIONAL SOCIETATEA DRAMATICA MARTA. FEBRUARIE 1 BO­I SE TA REPRESEK7A PENTRU PRIMA ÓRÁ vlaicu-vodA IWutaUa 3 acta ți Ia fentari il*Unu AIXÜEBÄU DA7LLA­­Docornrl dodI ko B-ao &KSÎE0 GIROIAJBO.- Coatnma noii <äs D-aa JUE BERGHCR DISTRIBUȚIA Boieri. — Ostași. — Moșneni, ele Vlaico VixU . jțunifo­rnie sigliosa Panarai­ . . .­­. SteȚi Dragomir * " Prea Cuviosul Hipadim pala Italiano! . • -v Baronul Kalian .. . Vlad Dobceniul Manea . .­­• * • AU«« Algiu • / pocean Hgtacul . * Amurgul *V . v . D­an Const. L Nottara Baldonin N. Sareana At. N. Demetrid Ion Petreacu V. Lecasescu V- Cerjuit P. G. Achilis Aurel Petrcscu I. I. Idvescu C. Mărculescu I. Goastantiniu G. Marian M. Geana­a V. Maximilian PArc AJa foul Curbei Jmiul a&rba oc . . Moșneagul*. - Uncâa^el •­ . * jjj? Antânil a&st ..j. -v" Al douilea boer „ Al treilea boer . „ A­nteiul moșnean . Al douilea m^oenn Ue boier betann Clara Domna Domnița Anca . I­ Sanda .................. Un copil de casil . D-da F. Simionescu • Z. Bârsan • P. Bulfindra • Th. Petrascu • A. Bar­beban I • St . Decu­ ­-A. Bábeli*« • • R. GiWty P. Ciacurettt P R. Castriț? • P. Gocuretti D ra Agata Bârsesco » Titi Gheorghiu « Sf. Votculescu • Ir. Barbulescu INCEPUTU LA 87» ORE SEARA PRECIS Imprimeria StatuluI Afișaj de matasd a­ premierei Cu totul interesantă, în această direcție ar fi o pri­vire comparativă între Davila și Delavrancea. Nu ne e îngăduit să întârziem acum asupra amănuntelor, ci în primul rând asupra răsunetului acesta de adânc româ­nesc, și de durabilitatea formelor în care a fost turnat. Și am îndrăsni să mai adăugăm acestor două nume, pentru a lămuri și mai bine ideia și a completa cât mai mult tabloul dramei istorice românești, încă un nume, pe Blaga. Sunt trei fețe ale aceleiaș probleme, trei opere diferite, trei neînrudite și totuși reprezentative tempe­ramente. Blaga — cu „Meșterul Manole“ — este poetul mis­ticismului etnic, al formelor nelămurite, al forțelor și ecourilor subpământene. Delavrancea este smălțuitorul de limbă și de datină, este poetul frescei largi, lente și pitorești, în care natura românească se amestecă adeseori în materialul de su­gestie — nu de construcție — al dramei. Davila, de aceiaș autentică inspirație românească, isbutește față de Delavrancea — (Blaga e o regiune și un procedeu nou și aparte) — să construiască mai trai­nic, prin acea proporționare, înlănțuire și creștere atât de bine simțite și drămuite, necesare dramei. Omenescul mai just, mai adâncit al lui Davila din „Vlaicu Vodă” — Delavrancea îl ajunge numai cu „Vi­forul” și încă fragmentar — desface firele sufletești, și poate printr’o curiozitate și să spunem relativă obiecti­vitate, în încleștarea personagiilor, deslușește o proble­mă capitală în istoria noastră, mult uitată în lucrările asemuitoare: problema religioasă și lupta adusă de ea. Rezistența obișnuită și vitejească, gospodărească și elementară de luptă materială pentru moșie a Domnilor noștri, aci în „Vlaicu Vodă” e depășită, în subțirime și adâncimi de rezistența lui Vlaicu, apărătorul ortodoxiei în fața doamnei Clara, mama sa vitregă, cuceritoarea ascunsă a unui catolicism ce nu se poate sălășlui în Muntenia. Din dragoste și cu întregul aparat de luptă și unel­tiri din jurul problemei de mai sus, este admirabil con­struită piesa lui Davila. O intuiție precisă și ascuțită de altfel l-a făcut pe Davila să simtă precis fondul adevă­rat și adânc al sufletului românesc, — românism ce nu s’a putut niciodată deslipi, în clipele marilor sale reali­zări, de ortodoxismul său, de credința pe care Davila a însumat-o ca creator, dar a primit-o ca artist. Și aci, în clipa aceasta presupusă de formațiune a lui Davila și totuși exactă de vreme ce ei îi datorim o­­pera, — un gând. Alexandru Davila a crescut am putea spune în inti­mitatea Curții, a unei Curți de consolidare și renaștere naț­ională. aceea a marelui rege Carol I Din opera necunoscută a lui Alexandru Davila S’a scris, poate încă nu îndeajuns, dar s’a scris mult, despre lucrarea — mereu tânără — cu care A­­lexandru Davila a surprins literatura dramatică ro­mânească acum 27 de ani. A fost pomenită, la moartea lui, și activitatea-i prodigioasă care, la început, în cutezanța ei, s’a pă­rut transnovatoare: e vorba de crearea adevăratului „spectacol” în teatrul românesc când, până la dân­sul, am avut creațiuni ale câte unui artist excepțio­nal întovărășite de producții voit-subalterne. fărâma paginea a misBvit scrissjí&zt ope rei j.Viascu WasSăTM S’ar cuveni să se cunoască și dintre acele lu­crări ale lui Davila cari până acuma nu erau decât la îndemâna investigatorilor — să nu zicem, a spe­cialiștilor maniaci — și a unor grupuri restrânse de cititori. (Continuare in pag, Ura) 1

Next