Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1929 (Anul 10, nr. 461-464)
1929-10-27 / nr. 464
t ANUL IX.-SEMA ll a.-No. 484 Adeverul FOWQffi TQtî!. I ALZ V.'BELDIMAN 1888-1307 iunui Meiui Hti! i COMSTI MILLE ‘asi'?'- 15203 Literar și Artistic FONDAT IN 1893 7 LEI EXEMPLARUL ÎN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Iluminică 21 .d. 1828 Jupi m Hsi msi literaturul Alexandru El st w 11 p iaristica și literatura s’au manifestat multă vreme pe terenuri deosebite. Se credea chiar că între ele n’ar putea să existe nici o apropiere, nici o înrudire. Acest lucru îl afirmau atât jurnaliștii cât și scriitorii. Mai ales aceștia din urmă. Presa și literatura erau două activități care se excludeau una pe alta. Intre ele se părea că există contradicție absolută. Chiar antipatie. Este evident că se poate spune, cu destulă dreptate, că între ziaristică și literatură există deosebiri esențiale. Mai întâi, în ce privește natura lor. Literatura este artă. Așadar este un joc al spiritului, care, în primul rând, trebue să placă, să distreze. Orice literatură trebue să aibă acest caracter. Deabia după ce această condiție a fost satisfăcută, poate fi vorba de celelalte atribuții ale literaturei. Deabia după ce constat că un roman este bine scris, încep să apreciez conținutul lui moral, social, sufletesc. O literatură — oricâtă valoare socială, morală, sufletească ar cuprinde — dacă nu este bine scrisă este inexistentă. Conținutul ei, în acest caz, poate fi strălucit, minunat, original, dar nu mai este literatură.Asta nu înseamnă că dacă o literatură este numai bine scrisă, este perfectă. Este doar citibilă, atât. O astfel de literatură este cea mai banală din literaturi, dar este literatură. Toată vechea discuție asupra identității fondului și a formei se rezolvă, astfel, simplu și clar, de la sine). Ziaristica nu este artă. Nu este un simplu joc (cel puțin în esența ei). Ea nu tinde să placă, să distreze. Ziaristica purcede dintr’o altă nevoie. Nevoia de informație, în primul loc. Așadar satisface curiozitatea socială a individului. Și prin asta îndeplinește o funcție socială. Este un aliment spiritual de care omul în societate nu se poate lipsi. Câți oameni sunt care nu au citit o carte de literatură în viața lor, dar care nu se simt bine dacă nu-și cetesc jurnalul în fiecare dimineață. Este clar că, aici, planul pe care se manifestă ziaristica este cu totul altul decât acela al literaturei. Și mai este ceva. Dacă o primă condiție de existență a literaturei este să fie bine scrisă, ziaristica cere și ea aceeaș condiție. Cu o singură nuanță (destul de delicată și care trebue notată cu prudență), a seri bine în literatură și a seri bine în ziaristică sunt două lucruri deosebite. Stilul literar nu coincide cu stilul ziaristic ; este chiar între amândouă o esențială deosebire. Un articol de jurnal scris literar este un articol mediocru, după cum mediocră este și o bucată de literatură scrisă gazetărește. Stilul ziaristic cere câteva calități de care literatura nu are nevoie numaidecât. Stilul jurnalistic cere în primul rând claritate și repeziciune.Exactitatea și preciziunea nu intră în chestie. De multe ori exactitatea și precizia, în ziaristică constitue un defect grav. O minciună clară, logică, mânuită cu abilitate și repeziciune, este câteodată de mai mare efect jurnalistic decât unn adevăr oarecare, cât de clar și de precis ar fi. Prin asta rolul informativ al ziaristicei descrește în chip evident, dar este interesant că aici e unul din punctele de contact ale ziaristicei cu literatura, care este și ea o minciună, logic vorbind. Stilul jurnalistic este stilul care se poate învăța, care se poate deprinde. Stilul literar nu se învață niciodată El se crează pe sine, mereu nou și original în fiecare scriitor. Talentul ziaristului nu se confundă deloc cu talentul scriitorului. Talentul ziaristului este făcut din mult meșteșug, din inteligență și pricepere, și din foarte multă dibăcie. La toate acestea se adaugă rutina inevitabilă a scrisului zilnic, și fără de care, de altfel, activitatea ziaristică nici nu se poate închipui. Pentru că ziaristica este, înainte de toate, o meserie. Tendința pe care, în epoca noastră, o are literatura de a deveni meserie, a apropiat tot mai mult pe scriitor de jurnalism. Se cunosc cazuri celebre de scriitori care duc strălucit această dublă activitate. Foarte rar, însă, ca aceste două activități să se confunde. Ele rămân întotdeauna pe planuri diferite. Totuș, la scriitorii-jurnaliști, opera literară nu scapă de infiltrații jurnalistice, cum este și natural. Iar jurnalismul scriitorilor este întotdeauna colorat cu literatură. Exemple se pot găsi multe. Cine câștigă din această colaborare? Ziaristica sau literatura? Tocmai din pricină că stilul jurnalistic se poate învăța, un scriitor poate deveni jurnalist, dacă își dă osteneala. Un ziarist, însă, dacă nu este deja scriitor, nu poate deveni scriitor veritabil niciodată. Istoria literară cunoaște cazuri de scriitori trecuți la jurnalism, și continuând a fi scriitori. Mari ziariști care să fi devenit scriitori nu se prea cunosc. Formula e în bună parte justă. Că sunt jurnaliști de vocație, nimeni nu contestă. E sigur, însă, că să înveți să scrii versuri sau să compui romane este cu neputință. La universitățile occidentale se predau cursuri de jurnalistică, există școale de jurnalistică. V’ați putea închipui o școală, cu cursuri și examene, pentru predarea artei de a compune romane sau de a scrie versuri, din care ar ieși poeți cu diplomă și doctori în nuvelă? De obicei, pentru a demonstra foloasele pe care le aduce literaturei jurnalismul se pledează cam așa: Jurnalismul pune pe scriitor în contact direct și continuu cu o viață reală, cu viața de toate zilele; îi îmbogățește viziunea cu fapte; îi ascute spiritul de observație; îi disciplinează talentul, și așa mai departe... Aceste afirmații cuprind oarecare adevăr. Este adevărat că jurnalismul poate îmbogăți viziunea unui scriitor cu anumite fapte, care se pot afla numai în culisele sălilor de redacție. Să admitem chiar că i-ar ascuți spiritul de observație și că F ar pune în contact cu viața reală (deși acest contact cu viața reală scriitorul îl poate avea și în altă parte și câteodată cu mai mult profit omenesc și literar decât în sălile de redacție). Toate acestea sunt foloase. Infiltrațiile primejdioase ale jurnalismului în literatură se întind în altă direcție. Stilul literar și puterea de creație literară nu se pot învăța. Acestea sunt fenomene care țin de instinct. Activitatea ziaristică la un scriitor nu-i poate știrbi puterea de creație. Dar i-o poate modifica. Rutina scrisului zilnic îl obligă să privească viața jurnalistic. Adică să privească repede, să caute în viață aspectele frapante, nu cele esențiale. Să gândească repede, să asimileze și să reproducă imediat ce a asimilat. Transformarea interioară se face în grabă. Scriitorul jurnalist observă de obicei bine, dar nu observă tot. Și mai ales nu adâncește lucrurile prea mult. Meditația îndelungată îi este interzisă. N’are timp pentru asta. Rutina jurnalistică se întinde astfel și în literatură. De aici tendința de a fabrica literatură in serie, ca și articolele de ziar. Este un rezultat fatal, de care scapă foarte puțini. Este clar că aici literatura este cea care pierde. E normal ca balanța să nu poată sta multă vreme în echilibru. Și, potrivit legii confortabile a celui mai mic efort, este normal ca rutina jurnalismului să domineze la un moment dat creația literară. Un punct de contact autentic între jurnalism și literatură îl oferă reportajul. Și nu numai — cum s’ar putea crede — marele reportaj, sensațional și care este, deja, literatură. Orice reportaj, de la faptele diverse până la impresiile de călătorie. Este singurul aliment, sănătos, limpede, nefalsificat, care poate hrăni pe scriitor. Singurul aliment care i se oferă netransformat de complicațiile intrigilor și intereselor redacționale. In ultimii ani reportajul a fost practicat — întotdeauna cu succes — de foarte mulți scriitori, în străinătate mai ales. Este singurul profit real pe care îl poate avea literatura de pe urma jurnalismului. Dar e drept că reportajul este altceva decât jurnalismul propriu zis. Jurnalismul, așa cum este înțeles aproape pretutindeni și în România mai ales, înseamnă jurnalism politic. Scriitorul care, fără o vocație politică specială și fără o convingere politică oarecare, face jurnalism politic, riscă ușor să-și împotmolească talentul de scriitor. Or, scriitorul nu poate să profite de pe urma jurnalismului decât dominându-l, uzând de jurnalism, fără a se lăsa uzat de jurnalism. De pe urma acestei viețuiri împreună jurnalismul n’a pierdut niciodată. Intrarea scriitorilor în jurnalism înseamnă pentru acesta o ridicare a nivelului scrisului. De când, la noi, mai ales după răsboi, scriitorii au început să facă jurnalism, calitatea stilistică a ziarelor s’a îmbunătățit. (Că mai sânt multe lucruri de făcut în această direcție și că la noi a sers frumos și bine este încă o noțiune puțin clară chiar pentru unii „scriitori” — aceasta este altă chestie, care cere și merită capitole speciale) . In orice caz vechea credință că între jurnalism și literatură ar exista contradicții și incompatibilități absolute — nu mai are curs. A fost un prejudiciu născocit pe vremea când literatura nu era considerată ca o meserie. Lucrurile s’au schimbat cu desăvârșire în această privință. De pe urma acestei schimbări literatura și jurnalismul, apropiindu-se, nu pot decât să câștige. Dar, poate, mai mult jurnalismul decât literatura.... AL. A. PHILIPPIDE Nu vom încerca — și nici nu e momentul — să închegăm astăzi nici un capitol din istoria teatrului românesc, legat de altfel, pentru totdeauna de numele fostului director general al teatrelor! Vom încerca numai să dăm câteva sugestii în afară de lucrurile mai bine cunoscute. Alexandru Davila, deși de origină străină — a fost fiul doctorului Carol Davila, întemeetorul disciplinei medicale la noi — a scris acum treizeci de ani cea mai bună dramă istorică din literatura românească, „Vlaicu Vodă“. Din paseismul drag și caracteristic dramei romantice de pretutindeni și mai ales din Franța, sub a cărei influență directă am stat la începuturile noastre în teatru, Davila a știut să soarbă mai multă substanță decât toți ceilalți autori ai noștri. își sublinia prin aceasta într’un fel cu totul neașteptat, o autenticitate națională care a alcătuit ramura trainică a operei lui, proaspătă de altfel și astăzi, ca în primele zile ale creațiunii. Larga undă de cunoaștere și de iubire a trecutului național, desfăcută atât de mănos astăzi peste o țară întreagă și generațiile în devenire se încerca numai să se pornească, dar nu pornise. Totuș această comoară exista, prețuită, adâncită, neîncetat sporită, într’un cerc restrâns. . . Arta trecutului, în special bisericească, se asocia în prețuirea reginei Elisabeta și celor din jurul ei, din care nu trebuie să uităm pe în sus tatăl poetului, pe doctorul Carol Davila, apusean loial, subțire și cu gust, se asocia arta aceasta cu pitorescul neîntrecut al țării. Boemii — aristocrația de spiță și burghezia mare și robustă a Munteniei mai ales din ultima jumătate a veacului trecut — aduceau substanța sufletească, emotivitatea care le venea din obârșia și ascendența lor. . ■ Intre aceste două focare, temperamentul sensibil și răsunător al scriitorului s’a încărcat. Și iată cum poate vrem să ghicim, s’a plăsmuit sufletul acestui mare poet dramatic român. Am încercat să schițăm această figură de demult a lui Alexandru Davila și pentru scriitor, dar mai ales pentru ceiace el reprezintă că urmaș sufletesc al unei societăți dispărute, de renaștere națională. Astăzi, însă, nu trebuie uitat și animatorul, realizatorul de acum cincisprezece ani. O mare energie, și multiple daruri, au împins pe Davila, urmat de mai toți marii noștri actori de astăzi, făgăduelile teatrului românesc de atunci, ca de la Direcția generală a Teatrelor Naționale să treacă la direcția propriului său teatru. Adoptarea unui anumit naturalism moderat, mai ales în desfășurarea piesei de salon franțuzești, împrospătarea repertoriului cu drama vremei luată din mai multe literaturi, n’a atras numai, un public către o formulă nouă, ci cu adevărat a format un public. Și acesta este un alt mare merit al lui Davila. In „Vlaicu Vodă” nu sunt numai ecouri adânci într’o urzeală de nedestrămat, și o limbă, ca un fagure de miere. Arhaizantă cu măsură, pitorească, expresivă, căutată cu un simț rar al limbii, rostirea aceasta duce cu ea un lirism limpede pe alocuri — o neprețuită comoară literară, care i-a și adus lui Davila, în anul acesta, cu câteva luni înainte de moarte, premiul național de poezie. Teatrul și drama românească, pierd astăzi pe unul dintre cei mai mari făuritori ai lor. Casmereich", ne Închinăm Ml Alexandru Davila. ION MARIN SADOVEANU .fc=xso- Elegie nouă Întâmplarea pe care nevrednic o însemn Alții n’au s’o tăgăduiască, dar lu care ai ucis-o știi E de alt și acum sus în codru schitul de lemn Intre stejarii roșii ai toamnelor ruginii veșnice Pe acolo goana pornise înainte Și buciumele înfioraseră tăcerile drumului pierdut. Numai în răcoarea părăginiței sfinte Măceșii morților păstrau liniștea veacului trecut. A fost zice-se schit mare de maici odinioară Acum păreți de bârne păreau corabia înecului străvechi Cuiburi pustii astupau ferestrele din afară Parcă un uriaș ar fi vârât șomoioage în urechi. Singurătatea prădată de candele și sfeșnice înăbușea astfel toate ispitele glasului viu Ca să nu mai turbure sub țărână somnuri cu păcate Prefăcuse amiaza albă în amurg târziu, căprioară? Deodată, tremurătoare ca din mormânt ivită 0 căprioară în cutezare de poveste sau de vis necrezut S’a îndreptat spre icoana pe care se deslușea zugrăvită Maria, ținând în brațe pe cer pentru toți știut. Avea să îngenunchie făptura cu ochi de fecioară In clipa în care larma codrului încercuit creștea? Avea să întindă mâna Sfânta cu priviri de Din vopseaua ce părăsită de sărutări — mucerea? Cu un salt speriat — vânatul pe subt boltă a trecut ieșind la lumină printr’o spărtură de lemn putrezit Sărind înapoi mormintele între stejari s’a pierdut... — Nu s’a pierdut — nu s’a pierdut — s’a găsit! I-am văzut ochii plânși — i-am văzut pieptul spintecat Pentru câini — și pentru oameni dar Și pentru jalea nevrednică a toamnelor ruginii Și pentru tine care ai ucis și știi. ADRIAN MANIU TEATRUL NATIONAL SOCIETATEA DRAMATICA MARTA. FEBRUARIE 1 BOI SE TA REPRESEK7A PENTRU PRIMA ÓRÁ vlaicu-vodA IWutaUa 3 acta ți Ia fentari il*Unu AIXÜEBÄU DA7LLADocornrl dodI ko B-ao &KSÎE0 GIROIAJBO.- Coatnma noii <äs D-aa JUE BERGHCR DISTRIBUȚIA Boieri. — Ostași. — Moșneni, ele Vlaico VixU . jțunifornie sigliosa Panarai . . .. SteȚi Dragomir * " Prea Cuviosul Hipadim pala Italiano! . • -v Baronul Kalian .. . Vlad Dobceniul Manea . .• * • AU«« Algiu • / pocean Hgtacul . * Amurgul *V . v . Dan Const. L Nottara Baldonin N. Sareana At. N. Demetrid Ion Petreacu V. Lecasescu V- Cerjuit P. G. Achilis Aurel Petrcscu I. I. Idvescu C. Mărculescu I. Goastantiniu G. Marian M. Geanaa V. Maximilian PArc AJa foul Curbei Jmiul a&rba oc . . Moșneagul*. - Uncâa^el • . * jjj? Antânil a&st ..j. -v" Al douilea boer „ Al treilea boer . „ Anteiul moșnean . Al douilea m^oenn Ue boier betann Clara Domna Domnița Anca . I Sanda .................. Un copil de casil . D-da F. Simionescu • Z. Bârsan • P. Bulfindra • Th. Petrascu • A. Barbeban I • St . Decu -A. Bábeli*« • • R. GiWty P. Ciacurettt P R. Castriț? • P. Gocuretti D ra Agata Bârsesco » Titi Gheorghiu « Sf. Votculescu • Ir. Barbulescu INCEPUTU LA 87» ORE SEARA PRECIS Imprimeria StatuluI Afișaj de matasd a premierei Cu totul interesantă, în această direcție ar fi o privire comparativă între Davila și Delavrancea. Nu ne e îngăduit să întârziem acum asupra amănuntelor, ci în primul rând asupra răsunetului acesta de adânc românesc, și de durabilitatea formelor în care a fost turnat. Și am îndrăsni să mai adăugăm acestor două nume, pentru a lămuri și mai bine ideia și a completa cât mai mult tabloul dramei istorice românești, încă un nume, pe Blaga. Sunt trei fețe ale aceleiaș probleme, trei opere diferite, trei neînrudite și totuși reprezentative temperamente. Blaga — cu „Meșterul Manole“ — este poetul misticismului etnic, al formelor nelămurite, al forțelor și ecourilor subpământene. Delavrancea este smălțuitorul de limbă și de datină, este poetul frescei largi, lente și pitorești, în care natura românească se amestecă adeseori în materialul de sugestie — nu de construcție — al dramei. Davila, de aceiaș autentică inspirație românească, isbutește față de Delavrancea — (Blaga e o regiune și un procedeu nou și aparte) — să construiască mai trainic, prin acea proporționare, înlănțuire și creștere atât de bine simțite și drămuite, necesare dramei. Omenescul mai just, mai adâncit al lui Davila din „Vlaicu Vodă” — Delavrancea îl ajunge numai cu „Viforul” și încă fragmentar — desface firele sufletești, și poate printr’o curiozitate și să spunem relativă obiectivitate, în încleștarea personagiilor, deslușește o problemă capitală în istoria noastră, mult uitată în lucrările asemuitoare: problema religioasă și lupta adusă de ea. Rezistența obișnuită și vitejească, gospodărească și elementară de luptă materială pentru moșie a Domnilor noștri, aci în „Vlaicu Vodă” e depășită, în subțirime și adâncimi de rezistența lui Vlaicu, apărătorul ortodoxiei în fața doamnei Clara, mama sa vitregă, cuceritoarea ascunsă a unui catolicism ce nu se poate sălășlui în Muntenia. Din dragoste și cu întregul aparat de luptă și uneltiri din jurul problemei de mai sus, este admirabil construită piesa lui Davila. O intuiție precisă și ascuțită de altfel l-a făcut pe Davila să simtă precis fondul adevărat și adânc al sufletului românesc, — românism ce nu s’a putut niciodată deslipi, în clipele marilor sale realizări, de ortodoxismul său, de credința pe care Davila a însumat-o ca creator, dar a primit-o ca artist. Și aci, în clipa aceasta presupusă de formațiune a lui Davila și totuși exactă de vreme ce ei îi datorim opera, — un gând. Alexandru Davila a crescut am putea spune în intimitatea Curții, a unei Curți de consolidare și renaștere națională. aceea a marelui rege Carol I Din opera necunoscută a lui Alexandru Davila S’a scris, poate încă nu îndeajuns, dar s’a scris mult, despre lucrarea — mereu tânără — cu care Alexandru Davila a surprins literatura dramatică românească acum 27 de ani. A fost pomenită, la moartea lui, și activitatea-i prodigioasă care, la început, în cutezanța ei, s’a părut transnovatoare: e vorba de crearea adevăratului „spectacol” în teatrul românesc când, până la dânsul, am avut creațiuni ale câte unui artist excepțional întovărășite de producții voit-subalterne. fărâma paginea a misBvit scrissjí&zt ope rei j.Viascu WasSăTM S’ar cuveni să se cunoască și dintre acele lucrări ale lui Davila cari până acuma nu erau decât la îndemâna investigatorilor — să nu zicem, a specialiștilor maniaci — și a unor grupuri restrânse de cititori. (Continuare in pag, Ura) 1