Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1929 (Anul 10, nr. 469-473)

1929-12-08 / nr. 470

Ritmul vremii Dacă considerațiile ce urmează ar fi spuse prin ra­dio și ilustrate prin televiziune, motto, în locul acestor versuri din Baudelaire, ași fi făcut să fie acest mic film. Agentul de circulație de la o încrucișare din Paris, ală­turi de acela dintr-un punct analog al Bucureștiului. Dar tabloul ar fi atât de convingător, că nu mi-ar mai asculta conferința, de­cât doar­ acei cărora nu le-ar veni să creadă că există ceva în care facem tocmai pe dos de­cât francezii. Pe când polițistul de la răscrucile străzilor din ma­rile orașe americane și occidentale, pare un nenorocit apucat de epilepsie sau sbuciumat de un curent electric, al nostru... face gimnastică suedeză! Ba încă mișcări descompuse, și încet ca un tuberculos! Totuși, punând „au ralenti” prima parte a filmului, vom vedea cu sur­prindere că epilepticul face exact aceleași mișcări ca și tuberculosul. Lucrul se explică ușor prin aceia că amân­doi își cunosc meseria și regulează acelaș fel de circula­ție: multe automobile către patru sau opt direcții. Nu­mai că unul regulează o circulație continuă cu viteză de patruzeci de km., pe oră, pe când cellalt o circulație al­ternantă, deci cu mers de pornire, adică de broască țes­toasă... Dealtfel formula „stai tu ca să trec eu” este specific românească. De la pietonul care pretinde automobilelor să încetineze că dumnealui are poftă să traverseze acum și nu când s’o putea, până la cei mulți care „ajung în viață”, dar nu vor să „ajungă” alergând mai tare, ci as­­vârlind piedici celor din dreapta și din stânga lor. Socotesc că filmul meu ar constitui un document a­­supra epocii noastre, mult mai folositor istoricilor de mâine, decât multe din cele ce Academia adună pentru d-lor în nesfârșitele ei subsoluri. Să ne mai gândim că pe la autorități ne ducem de zece ori pentru aceiași ne­­voe, că maximum îngăduit automobilelor este douăzeci și cinci km., pe oră, că..., dar toată lumea este de acord că viața noastră exterioară se scurge încet, oriental, lan­guros, papă-lapte... Contrastul cu viața exterioară grăbită, febrilă de a­­iurea, de mai pretutindeni este izbitor. Care este fondul? La noi — pentru odată — este o perfectă armonie între fond și formă, dar cum noi (împreună cu cei cari mai sunt ca noi) suntem o foarte mică minoritate, rit­mul vremii trebue căutat în societățile majoritare. Că ritmul vieții de la război încoace este accelerat, pare neîndoelnic; ba chiar a mai spune acest lucru se socotește o banalitate somniferă. Și totuși, neîndoelnic, este mult mai adevărat că oamenii civilizați de astăzi trăesc încet și tacticos. Paradox? Abea numai în aparen­ță. Oricum, pe linia care merge de la banalitate drept la paradox, cu anevoie se așează adevărul. Cu toate acestea, fiecare simte că este vorba de o problemă care va însemna o cotitură istorică în evolu­ția civilizației pământului. Omenirea se înfățișează grăbită, agitată, înfrigura­tă. Paralel însă cu această grabă exterioară se trăește, în fond, o altă viață: o viață lăuntrică liniștită, dar fără risipă de timp, dar cu o mare încordare pentru a stoarce fie­cărei clipe cea mai rodnică sămânță, cel mai frumos fruct. Dacă iuțeala este caracteristica vieții exterioare, caracteristica celei lăuntrice este dorința intensă, lirică, orfică­, de-a trăi plin, multiplu, total și mult. Marea vi­goare — necunoscută încă în istorie decât în faze mor­bide, revoluționare — a acestei dorinți, impune puteri­lor inconștiente și chiar conștiinții, nevoia implacabilă de economisirea mijloacelor. Acei cu dorința numai fre­netică, dar în realitate anemică, se istovesc în agitație lăuntrică și dau impresia că și în fond lumea ar trăi tot accelerat. Acei cu dorința tare, ca voința celui care îne­­cându-se înoată o săptămână, aceia pun cu energie pe­dală imenselor lor dorinți, simțind că numai așa, că nu­mai încet și cuminte pot înfăptui cât mai mult din ele. In fața primejdiei de moarte acei care-și pierd capul, nu sunt acei care țin mai mult să trăiască. Semnul că adevăratul ritm al vieții moderne este calm (dar bine înțeles calm ca sborul vulturului în fur­tună) ni-i dă preocupările nouei psihologii și literatu­ra. Psihologia, în ultimii ani se ocupă să dovedească su­perioritatea productivității ritmului de viață încet, asu­pra celui crispat, asupra „activității energice”. Știința merge totdeauna pe urma nevoilor simțite. De când sfor­țarea de voință, chiar la cei m­ai tari, nu mai este îndes­tulătoare pentru toată măreția dorințelor legitime, s’a scos din rezervorul de nesfârșite puteri sufletești, auto­sugestia, armă care bate mai departe, și s’a descoperit psganaliza care purifică sufletul de drojdii toxice uitate, cu cât mai paralizante, cu cât sunt mai bine uitate. Civilizatul modern aspirând cu patimă să trăiască fiecare clipă, se supune totuși și tocmai de aceia, regi­mului de economie și de liniște, de pildă sistemului de „vid mintal”, de trei ori pe zi câte jumătate de ceas; în afară de aceasta, doarme mult; se odihnește; se amuză; nu stă la masa de lucru de­cât două-trei-patru ceasuri pe zi, adică mai puțin decât în alte vremuri, dar mai fe­cund de­cât ori­când. Și pentru că voește să trăiască, a silit psihologia să descopere și să-l învețe că dacă, de pildă, strânge cu crispare focul își înjumătățește pute­rile de creație, ori pe apele­ de rezistență. Omul modern are o grijă pe care predecesorii nu o cunoșteau : grija suprimării ori­cărui gest și chiar gând steril. Literatura este o dovadă și mai concludentă. Litera­tura, incontestabil, este cea mai elocventă expresiune a gradului de înălțime al unei epoci date. Ea crează și at­mosfera fiecărei etape de progres pe care știința o con­ „Les minutes, morții folâtre, sont desgangues” „Qu’il ne faut pas lâcher sans en extraire Vor!” solidează, în urmă. Oamenii de știință nu și-ar fi putut nici măcar imagina descoperirile lor, într’o atmosferă ce n’ar fi fost, mai înainte, spiritualizată, avântată spre idealuri de către literatură. Scriitorul modern nu se mai realizează în supra­față, ca romanticii și ca naturaliștii, dar numai în adân­cime. Se zice că scriitorii de azi sunt grăbiți pentru că romanele lor abea dacă trec de două sute de pagini și acelea tipărite cu literă de abecedar. Observație cu totul superficială ! Se pierde din vedere faptul esențial că asemenea carte de cele mai multe ori nu dezvoltă decât o singură idee din acelea obișnuit numite neînsemnate, sau o simplă nuanță sufletească abea perceptibilă, sau un mic fapt divers banal. Romanul vechiu, de cinci sute de pagini cu rânduri tixite este operă mult mai grăbită, fiind o întreagă selie de viață. Se sperie mintea la gândul analizei în adânci­me a unui asemenea noian de situații, de simțiri și de mobile psihice, abea enunțate; ele chiar dacă sunt ge­nial prinse și caracterizate, nu sunt amănunțit disecate și deci nu sunt îndestulător puse la îndemâna cititoru­lui iubitor de analiză, cum este cel de astăzi. Următoarea verificare ar fi deosibit de instructivă: Un roman de Goncourt, Zola, Huysmans să fie descom­pus și adâncit de un André Gide, Jaloux, J. Romains, Zweig, într’atâtea romane câte conflicte și resorturi su­fletești tainice va putea descoperi unul dintre acești scriitori, în opera dată a unuia dintre ceilalți. Vom avea desigur dintr’un roman, două duzini! Sau o experiență inversă: A la recherche du temps perdu tratat după sis­temul de creațiune al „romanelor mari”, s-ar reduce la cel mai mic volum din colecția acelor romane masive. Pe vremuri, insuficiența mijloacelor și câmpul pro­gresului puțin defrișat, făceau pe creatori mult mai gră­biți. Anatomistul închidea tot corpul omenesc, iar scrii­torul o întreagă felie de societate, într-un singur volum; astăzi se lucrează așezat, la pas, se fac zece volume pen­tru o planșă anatomică de câțiva centimetri, ca și pen­tru o vagă nuanță sufletească. Dar suntem desigur grăbiți în viața noastră exte­rioară, în aceea care se vede, însă care nu ea va da culoa­rea epocii. Suntem grăbiți să isprăvim m­ai repede toa­te câte nu sunt esențialul vieții noastre (așa cum fiecare îl înțelege) ca să-i putem acorda lui cât mai mult timp. Sunt grăbit să ajung acasă cu cincizeci de km., pe oră, ca să mă așez mai repede în fotoliu să fac un ceas de „totală destindere fizico-psihică”, în scop de a-mi putea apoi urmări idealurile cu puteri înzecite. Niciodată nu s’au văzut atâția bătrâni tineri câți se văd în ultimii ani, și cum se vor vedea din ce în ce mai mulți. Americanul abea după șaizeci de ani începe să îmbătrânească. S’ar putea oare aceasta fără un ritm de viață lăuntrică, calm, încet, rațional și economic? D. V. BARNOSCHI Cantilenă N’asculta ce spune vântul... Vezi tu? Dealurile-s moarte Și-a murit pădurea. Vine vântul de pe-aiurea, Vântul vine de departe Și nu știe că la noi Umblă Toamna prin zăvoi Și ne’nchide pe-amândoi Lingurei, în casă. Solz subțire de matasă Bate rar din aripioare, Străveziu în soare. Cine-1 poartă Și ce-i doare? Nu-1 culege, nu e floare, E o biată frunză moartă. Foc în sobă, gânduri mici, Tors molatec de pisici, Zâmbet rătăcind domol, Suflet gol, suflet gol... Doar, când trece subt ferești Vânt amăgitor de sară, Tu pe firu-i potrivești Cântec nou de primăvară. N’asculta ce spune vântul, Vântul minte, vântul minte, Nu te amăgi ’n zadar. Strânge-ți visurile iar, Pune greu zăvor pe poartă, Primăvara noastră-i moartă, Floare fără de parfum, Neguri leneșe pe drum, Greer trist și somnoros, Gând pustiu să mi-l descos, Fruntea ta pe brațul meu, Suflet greu, suflet greu... BTILIA CAZ­IMIR Cétine Emilian Rodia de aur (basorelief) BAL MASCAT FATA DIN BRAZI ------ --------------- fife IONEL TEODORE AN^L Simțea că „el“ pronumele modest de pân’atunci, se prefăcuse ’n „El“, pronumele majusculat atât de majes­­tuos că „el“ pluralul cu mulțimea tuturora, se’nclina în fața „Lui“ pronumele regalizat de-o noapte de virilitate. Ș’abea târziu, în preajma orei băii la pârău își amintise și de „ea“ ca de un sceptru — al „Lui“. Era umflat pâ­râul, parcă nu de ploi, ci de mânie, ca un cnut zvârlit după copitele furtunei duse. Nu văzuse pe fata din brazi. Se scaldase lung; apa curgea cu fundul rece și cu spume calde. Apoi, întins la soare, adormise răcorit și încă tru­faș, ca o sabie în teacă, după lupte glorioase. Șuerul fa­­bricei îl deșteptase. Nimeni lângă el. O întrebare mută, ca de nor cu fulgere, mai nalt și decât munții , cum, nu venise ? Nu. La­­ naptere o găsise ghemuită pe un trunchi de brad, pe malul celălalt al apei, într’o rochiță albastră, privind altăceva decât ființa lui, cu brațele ’nodate pe genunchi, bărbia ’n piept, plete pe frunte , părea că adu­nase ’n jurul ei, cu o pornire crâncenă, vânătul nopții, alungat de soare de pe cer și de pe munți și de pe toate cele. Ea singură în noaptea ei, ca o planetă. O strigase. Stâncă. O mai strigase odată. Numai ecoul munților îi răspunse. Se aplecase, cum te ’nclini când cauți subt o cana­pea, ca să-i descopere privirea. Era ceva zburlit în o­­chii ei, ca pe spinare de pisici sălbatece. Zâmbind, Andi-i făcuse semn de sărutare. Parcă lovită, tresăltase, deodată în picioare, și c’o piatră-1 nemerise în genunchi. Fugise fără să se uite în­dărăt. Andi plecase șchiopătând. Dintâi mânie. Apoi tristeță ’nduioșată. Era în el pri­virea căprioarelor când își ling rănile. Genunchiul se umflase roș, își petrecuse ziua în odae, întins pe pat și cu ferestrele închise, punând iar între el și viață, scurt, o ușă ’nchisă și ferești închise. O piatră ’n schimbul unei sărutări... Pornind de la durerea în genunchi, lăsată de o pia­tră, cu surde amintiri din vremea răsboiului, Andi că­pătă din nou senzația unei finețe fragile, tânjind după vitrine cu obiecte vechi, tăcut armonioase, la adăpost de ceea ce era dement, neprevăzut, distrugător, brutal, în mișcările vieții. Și generalizată, durerea genunchiului devenise melancolie de clopot pe care viața, în loc să-l sune lung, cântându-i in văzduh,­­ îl lovise cu o piatră. Genunchiul bandajat luase proporții alegorice de pisc de munte, de pe care Melancolia privea, cu aripele înghețate, viața din văi, zburlită de săgeți trimise în ini­ma melancoliei. Pe la toaca de vecerne adormise. Il deșteptase Maica Agafia; masa pusă îl aștepta cu supă de găină. Noaptea venise aducând în mâni rotunda dimineață a lunii pline îmbobocită alb. Se desbrăcase; întins pe pat, visase vag, privind din când în când fluxul lunar. O auzise pe Maica Agafia înapoindu-se de la slujba de noapte; apoi zgomotele din preajma somnului, apoi zvonurile nopții, mătăsoasele ploi ale brazilor în vânt, murmurul pârăului. Mirosea a gaz în odae. Se dusese la fereastră să o deschidă. Ochii verzi ai fetei din brazi pri­veau fereastra , de când ? Ședea în cerdac jos, cu ge­nunchii încrucișați, la fereastră, ca o cerșetoare lângă o icoană făcătoare de minuni. O privise lung­ă cu o severitate care devenea mâ­nie — și plecase îndărăt, fără să deschidă fereastra, șchiopătând. Vroia s-o pedepsească „El“ pe „ea“. Câteva clipe îl stăpânise măgulirea mâniei. Apoi, în întunericul pleopelor închise, ca pârăul din ploi, trupul ei se născuse din mânia lui, proaspăt, lumi­nos, ca spumele pâraelor de munte. O avea în suflet ca în brațe, goală, urzicător goală fierbinte, aromat fierbinte ca arșița după ploae scurtă , dar brațele erau goale. Oare nu plecase dela fereastră ? Sărise din pat. Iar durerea din genunchi ! Mânia ! Se furișase spre fereastră. Era acolo, cu lumina lunii pe obraji și două lacrimi lungi din ochii mari deschiși. Mila lui Andi devenise iute și nervoasă ca mânia. Deschisese fereastra. Intrase dintâi aerul aspru de mun­te, apoi, cu un salt, fata din brazi. II zgâriase, îl mușcase de mână și fugise, întorcând încă spre el din cerdac o­­chii cu fulgere. Și dimineața târziu, când se deșteptase, găsise pe covorașul de lângă pat, un enorm mănunchi de flori le­gat cu o fășie zmulsă din fusta ei roșie cu buzele muș­cate până la sânge. Era nebună ! Il înspăimânta. Două zile n’o mai văzuse. In timpul zilei, parcă se bucura că-l lăsa în pace. Natura ’ntreagă își recăpătase echilibrul normal, statornicia confortabilă. Brazii nu mai mieunau, nici nu mai zvârleau cu ciocălăi țepoși, pietrele nu mai săreau șuerând ca viperele. Pieriseră din toate cele neînsuflețite, diavolii neprevăzutului, re­­încuibați undeva într’o fustă roșie. Dar noaptea, icoana trupului ei gol, era ca luna plină ’n munți, îl umplea, înebunindu-i conturul sufle­tesc ca un viscol fără de ființă născător de aprigi nostal­gii în conștiința grea a vidului. Alea putea să adoarmă înspre ziuă, cu trupul flămând, cu visuri dureroase ca un clănțănit de fălci de lup pe­ un ghemotoc de păpădie pufoasă luat drept miel. Și dimineața, deșteptându-se cu capul greu și cear­căne la ochi, se bucura că-i singur, presimțind totuși o altă noapte de nesomn și pofte neîndestulate. Se temea , poate de ea, poate de dragoste, de dra­gostea cu ea. N’o cunoștea deloc. Nici nu avuse și nici nu putea să aibă schimb de vorbe clarificatoare cu o fată — diavol roș, fusta părea culoarea ei satanică, nu stam­bă înroșită — cu o fată care se suia în brazi ca veveri­țele, cu o fată care în loc de articulară umană, mieuna, cotcodăcea și cârâia, având în glasul ei și glas de păsări și de fiare, cu o fată care-n loc de vorbe-i arunca cioate, ciuperci și câte­ un stârv de cioară, sau o piatră ca răs­puns la sărutări. A treia noapte, iar o ghiară de pisică îi zgâriase geamul, — deși era deschis. Se dusese la fereastră. O văzuse așezată jos. — Vino. II privise îndărăt peste umăr — ședea cu spatele la fereastră, — cu ochi sperioși de cine care se teme să nu-l bați. Dar nările îi palpitau ciudat. — Nu vii ? o întrebase el din nou. — Nu m’alungi ? șoptise ea c’un fel de îndârjire, cu bărbia înfiptă adânc în umărul ei desgolit. învinse în Andi­a cel „Eu“ purtat în suflet ca subt baldachin, — dar piatra, zgârieturile și mușcătura, îl făcuseră prudent. — Vino, — o rugase el blajin, cu degetele desmier­­dându-i fruntea. Fata din brazi îi apucase deodată mâna — să i-o muște? — Andi tresărise, gata să și-o tragă îndărăt. Dar ea îi sărutase mâna. — „Lui“. Apoi intrase în odae cu o săritură. Se desbrăcase. Avea o dungă roșie pe sânul stâng. — Ce-i asta? o ’ntrebase Andi. II privise, înălțându-și capul strâns în plete negre, cu un gest voevodal. — Arsură. — Cum ? — Eu. Un „eu“ superb ca plopii. i Caalîau are în pag. ftha}

Next