Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1933 (Anul 14, nr. 652-655)

1933-06-11 / nr. 653

ANUL XII — SERIA II-A NR. 653 DUMINICA 11 IUNIE 1933 ■m Literar AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST­AINLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 si Artistic 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPLE IN STRĂINĂTATE wmmmn u irwiwiifin « T a b 1 e t e Kuty -jurnal Fiind numit ministru al școli­lor, am pus guvernului condiția mânei libere totale și m’am pre­­zintat la minister. Distinsul personal de speciali­tate, secundar și primar, se mo­bilizase în uniforma ceremoni­oasă, jumătate neagră și jumă­tate cu dungi longitudinale. Mă aștepta în sala de intrare, bucu­ros ca de un eveniment, care se repetă des, că mă vor putea a­­sigura oratorie de importanta stare de spirit a șefilor cu auto­ritate. Puțin legănat de șalele lui lungi, și conștient de marea lui valoare personală și împu­ternicit de vechime, unul scotea din buzunar sulul de hârtie, cu­prinzător al unei proze de cir­cumstanță. O stilizare pentru o­­ferte, înlocuind pe „dat fiind” „așa dară”, strecurând peste mai mulți „pentru că” șterși cu­vântul „căci” mai clasic și alter­nând pe „dar” cu „însă” și cu „ci’ într’o cadență după ureche. Făcui un semn cu degetul, ca de baghetă, scurt, la finalul unei orchestre când componistul re­tează ansamblul sau taie o vioa­ră. Și zisei: — Gura! (Adică, rog­a se în­chide ermetic). Prestigiul personagiului în­ghiți uscat și portretul lui făcu o grimasă către colegi. Un mi­nistru care să refuze un discurs de bun sosit îi apărea paradoxal și impertinent față de nobila ca­rieră de profesor la partea se­dentară. Și pn al doilea se ivi când puneam piciorul pe treap­ta de sus a scării. Avea și el un discurs încovoiat în mână și concurându-se orgolios cu pre­cedentul era încredințat că ură­rile lui vor fi ascultate. L-am zărit și fizic și moral, roșcovan, spânatec și cu pielea lucioasă de-asupra sprâncenelor și pe nas și dacă m’aș fi uitat mai bi­ne la el i-aș fi descoperit o ți­nută și intuiții de chelner. Apu­case să zică: „Onorate Domnule Ministru, în această fericită zi care...” — Gura, am zis­­ răspunsei. Wen auzit, puturosule ? Calificativul, cu totul contra­­pedagogic, anti-didactic și ne-e­­ducativ, a consternat. Am ghicit numaidecât că Directorii se so­lidarizau într’o judecată critică eliminatorie și că subalternii e­­rau încântați. — N’am vreme de pierdut, am adaos, trecând în cabinetul meu. Să mi se aducă peste 15 minute exact, repet exact, liste­le direcțiilor generale, direcții­lor, sub­direcțiilor, etc. O plecăciune colectivă, mar­cată de un rece respect, răspun­se invitației mele, și personalul superior șovăia totuși să mă slă­bească, înainte de-a lua în stă­pânire locul ce mi s’a cuvenit. Vam­ oprit din mers și am zis: — N’ați înțeles? Doresc să se golească sălile instantaneu. Și am stat până ce de-a’ndu­­ratele și regretând că nu se gă­sesc culcați pe burți, ca să se retragă de-a­l ușile, domnii din învățământul superior intrară în ziduri. Peste cincisprezece minute, listele se auzeau, ca niște păsări de hârtie ministerială, frecân­­du-și aripile in anticamera mea. Foile erau agitate într-un mur­mur de voci. Apărui și după fiecare listă întinsă cu o genu­­flexie a pieptului și citită zisei: — Afară! Asta nu însemna că oamenii trebuie să se uite pe fereastră afară, că ploua sau că era soa­re. Tonul nu putea să aibă două înțelesuri, i-am dat afară pur și simplu pe directorii și directorii generali, oprind cu specificare vociferată pe subalternii mici. Aveam proectul meu de învăță­mânt și voiam să-i dau o aplica­re integrală. Se făcuseră orele 10 dimi­neața. — Telegrafiați pretutindeni, am ordonat copiștilor și dactilo­grafelor, următorul text: „Toa­te școlile superioare, inferioare, profesionale, universități, etc. vor fi imediat închise la sosi­rea prezentului ordin și acolo unde ordinul va sosi în mijlocul orei de curs, școlile vor fi în­chise în mijlocul orei. Ministru. Jugănilă”. Pe la 12 telefoanele guvernu­lui sunau toate în cabinetul meu. Invățământul se mișcase și primul ministru îmi vorbea speriat. Am pus să se taie toate firele telefonice. Cincizeci de automobile au alergat spre mi­ne din toate părțile Capitalei, cu câte 2, 3 personalități poli­tice, economice, sociale și finan­ciare în fiecare. — Excelența Sa Domnul Mi­nistru, nu primește! a răspuns portarul prin geamul deschis în dosul grilajului păzit de un jandarm. — Sunt Primul Ministru! — Ori­cine ați fi. Luai cunoștință de programul de studii. Istoria. Ce e istoria? am întrebat, — E studiul trecutului, din ce­le mai îndepărtate timpuri pâ­nă azi. — La ce folosește? Funcționarii tăcură. Nu știau. — Să se înlocuiască studiul is­toriei, am ordonat, cu un curs de fotografie. Fiecare școlar și student își va schimba cărțile cu un aparat de poză și instanta­neu. Cursurile vor începe de mâine. Fotografii din diversele localități, vor fi numiți profe­sori... Dar asta ce-i? — Gramatica și sintaxa și ore de compoziție. — Să fie înlocuite cu mașina de scris. Școlarii vor face cu în­cepere de mâine, cursuri de dactilografie și stenografie. Ați înțeles? Au limbile greacă și la­tină... Bun. In ora de grecește, școlarii vor învăța tunsul și ra­sul, fricțiunea, masajul. Fieca­re școlar va avea o trusă com­plectă de bărbier. S’a înțeles? Ce mai vine acum? Să nu uităm latina. Aci se va cumpăra un automobil și școlarii vor învăța să-l conducă, să-l demonteze și să-l remonteze. In locul propo­zițiilor ei vor manipula cheile fixe și tubulare pe șuruburi și piulițe. Veneau mi se pare, ge­ologia, geografia,... Jos! Se vor chema doctorii la catedre și co­piii vor începe din primul an să învețe dentistica, farmacia și medicina, științe de familie și de ajutor rapid. Rând pe rând, am aruncat din program afară toate orele și științele inutile, ornamente ale memoriei și suferințe, introdu­când pretutindeni în locul cree­­rului mâna și meșteșugurile ei. Am menținut muzica, făcând-o instrumentală și am pus dansul și teatrul în capul studiilor fizi­ce și matematice. Arhitectura s’a învățat în școala primară. Creșterea vitelor și toate crește­rile au fost fixate înainte de bacalaureat. In universități am introdus cultura legumelor și diploma de precupeț. O să mă întrebați de rezulta­te. Nu pot să răspund căci stu­diile mele n’au durat decât o lu­nă și jumătate, după care am fost rugat să dau portofoliul meu urmașului, un savant de o­­rigină franceză, d-l Michel de Tartampion. T. ARGHEZI Al. Ionescu-Iași Din viață — nu din cârti Ma­i buni Corespondentul din Paris al unui ziar românesc își bate joc de expoziția de animale din ca­pitala Franței, expoziție care are de scop cultivarea sen­timen­telor de bunătate față de ani­male. Nu-i destul deci că noi nu practicăm aceste sentimente. Ne batem joc de cei care le au. Animalele pot fi resemnate— deoarece nici oamenii n’au aici alt tratament. De altfel animalele își dau seama de firea prietenilor lor cu glas articulat Câinii din Franța, de pildă, — când sunt chemați pe stradă de cineva, — vin îndată cu în­credere și se gudură la picioa­rele trecătorului. La noi, cînd te adresezi unui cine străin, primul lui gînd e­­ste s’o rupă de fugă. De-atîtea ori i s’a dat cu piciorul în pîn­­tece sau i s’a aruncat în urmă cu piatra. Iar trimisul ziarului romî­­nesc la Paris în loc să ne aducă de-acolo delicateța de sentiment față de animale — duce în Franța sălbătăcia­ de pe malurile Dîmboviței. Școala sărăciei . Intr’o conferință ținută la A­­teneu, d. Gr. Trancu-Iași — vrând să sădească puțin opti­mism în sufletul celor ce cad subt sarcinile crizei — a evocat vremurile de altădată, când să­răcia era încă și mai mare... și când au învățat și s’au distins oameni remarcabili. Sărăcia este cea mai bună școală a caracterului. D. Trancu citează versul lui Duhamel: „Je dois tout â ma pauvreté”. Celui ce i se lamentează, fos­tul ministru al Muncii îi spune: „Măi băete, acasă la tine ai trăit cum trăești astăzi? Mer­geai în fiecare seară la cinema­tograf? Te aștepta automobilul la scară? Făceai chefuri așa de late, cum le faci acum? „Ai trăit nevoiaș, într’o odae modestă. Luptai cu greutățile vieții. Părinții luptau din greu ca să te crească”. Iar mai departe d. Trancu își povestește necazurile din tim­pul școlii: „Noi învățam la școală ca vai de capul nostru. Nu aveam uni­forme, așa de elegante, ca a­­cum. Umblam cu niște ciubote rupte (așa cum se zice la noi în Moldova). Umblam cu coate­ rupte. — îmi aduc aminte de Constantinescu Drancă, fostu director de la „Mercur”. Um­bla cu o pălărie de pai, în tim­pul crnii, când învățam la școa­la de Comerț”. O notă bună pentru caracte­rul d-lui Trancu este faptul că d-sa nu se rușinează — ca ma­joritatea oamenilor ajunși — de condițiunile modeste ale în­ceputului. Ba sărăcia este privită din depărtare chiar cu mândrie — și cu drept cuvânt. E ușor să treci prin viață bo­gat. Dar să-ți croești drumul în societate — cu „ciubotele” fer­feniță, cu coatele rupte, cu pă­lărie de pae, iarna... acesta-i marele merit al omului. Odinioară, studenții așa în­vățau. N’aveau nici căminuri, nici cantine, nici burse (cele patru-cinci burse nu contau). Și totuși, în mansardele reci, ei citeau până le înghețau de­getele pe carte, își îmbogățeau astfel mintea, își oțereau așa caracterul. Nu se îndeletniceau cu maltratarea colegilor și cu punerea țării la cale... Iar la maturitate ei puteau spune cu mândrie, ca d. Tran­cu* „Datorez totul sărăciei mele.” M. SEVASTOS Gr. Trancu-Iași 1 Goana după Făt-frumos De ce-ai plecat ?... Tu nu știai Că visul tău, n’a fost adevărat?. Și nu știai Că’n luna Mai Prin munții cu păduri de brad, Ori cine-ai fi — femee, sau băr­bat — Potecile te duc spre Iad, Și nu ca’n restul anului, spre Rai !... De ce-ai plecat Cu gândul c’ai putea să te’ntre­gești Cu Făt-f­rumosul din povești ?... Tu nu știai Că’n luna Mai Povestea care te-a ’ncântat S’a terminat Și din parfumul verde­ al bra­dului N’a mai rămas decât otrava Smeului ?... De ce-ai plecat Cu­vântu’n părul tău vâlvoi Când nici un glas nu te-a che­mat ?... Tu nu știai Că’n luna Mai. Potecile sunt pline de noroi— Și-or câtă’ ncredere-ai avea un sufletu-ț­ curat de fată mare Și’n steaua ta De vagabondă visătoare, ». Nu poți să tentregești așa de­odată De­cât cu-o faptă vinovată ?... De ce-ai plecat ?... Tu nu știai Că luna Mai E luna primului păcat — Păcatul, care dintr’o glumă Te prinde’n laț și te sugrumă Și-apoi te-aruncă-afară ’n ploaie — In lada cu gunoaie !... Oprește-te !... Privește’n jurul tău — Și dacă nu ți-ai murdărit Pantofii de noroi, Fă-ți cruce — Fiindcă n’ai păcătuit Decât un vis,... Și visul, s’a sfârșit !... Fă-ți cruce !... Și întoarce-te ’napoi Intoarce-te cu tot ce este al tău.. Intoarce-te cât mai curând Să nu te-ajungă ceasul răul... Și ca să nu te ’ntorci cu ochii uzi, Grăbește-te să nu cumva s’auzi Cocoșii Iadului cântând!... Intoarce-te... Și nu mai încerca Să pleci cu gândul ca să te ’n­tregești Cu Făt-frumosul din povești, Când Feți-frumoși găsești șin lumea tal... ION MI­NULESCU. Despre păcat Ce e păcatul? se întreabă Pom­padur. Și Pompadur răspunde: —Păcătoasă e fetița trecută de 1n ani, dar care irită nu știe ce în­seamnă un sărut. — Păcătoasă e o nevastă tânără căsătorită de trei săptămâni și care nu are încă nici un amant. — Păcătos e un tânăr căsătorit de două săptămâni și încă n’a fugit de nevasta­ Sa, când e slută. — Păcătos e un tânăr care discu­tă cu o femee filozofie, sociologie, fi­lologie, în timpul în care ar putea pur și simplu s’o îmbrățișeze. — Păcat e să stai o zi întreagă singur singurel. — Când vă duceți la grădina pu­blică și vă luați o carte ca s’o ci­tiți, aluneca trebue să cereți izbă­virea acestui păcat... — Lumea e făcută numai din pă­cate. Omul se naște prin păcat, trăește în păcate până ce crește un marș păcătos. — Fără păcat lumea ar părea ca o fecioară fără dinți, ca o tabacheră fără tabac, ca un pat fără perne. •— Lumea trebuie să fie păcă­toasă, căci altfel ar fi cu totul inexi­stentă. — A îmbătrâni in ani înseamnă a te îmbogăți în păcate. — Dacă cumva Cerul nu e un ci­mitir, trebuie să se păcătuiască și acolo cu siguranță. — Dacă cumva Îngerii din cer nu sunt legați la ochi și au pe cine ve­dea, desigur că păcătuesc și ei! — O femee e o colecție de pă­cate; fiecare bărbat trebuie să ia ceva de la dânsa spre amintire; de nu, e un prost. — Căci trebuie să păcătuești! De nu vei păcătui, va păcătui un altul pentru tine și de aceia e mai bine ca tu să păcătuești. — Cine trăește, trebue să păcă­tuiască. Numai ideile moarte sunt sfin­te. Numai sărăcia și lipsa fac pe om evlavios. — Pompador crede că Dumne­zeul cel adevărat peste toți Dumne­zeii este Dumnezeul păcatului. Fi­indcă toți țin la el și îl servesc cu credință. — Dacă n’am păcătui, nu ne-am putea pocăi și cere eroare... spre a începe apoi alte păcate. — Oamenii nu sunt împărțiți in bogați și săraci, ci în păcătoși mari și păcătoși mici. — Păcătoșii cei mari sunt aceia care vor și au cu ce să păcătuiască, iar cei mici sunt aceia care vor și nu pot păcătui. Ceea ce lumea evlavioasă numește păcat este o simplă măsură de a mă­sura păcatul altuia. De pildă dacă ești în dragoste cu nevastă-mea e un păcat, iar dacă eu sunt in dra­goste cu nevastă-mea aceasta e o simplă plăcere. — Cel mai mare păcătos e acela care nu păcătuiește. Așa vorbit-a Pompadour. Despre goliciune — Dezbrăcați-vă goi, vă zice Pom­pador. Îmbrăcămintea e o strălucire deșartă. Goliciunea e natură, copilă­rie, inocență. — Omul e prea îmbrăcat, prea multă îmbrăcăminte acoperă corpul său. Goliciunea e frumuseța trupeas­că, neacoperită. Când omul s’a ales cu o eczemă pe corp, abia atuncea s’a acoperit cu petici. — Oameni, blagosloviți curățenia trupească, nu trebuie să vă temeți de deochi, nu vă înveliți sufletele in mantii! — Și eu vă spun vouă: trebue să se acopere numai ceea ce este urât. De aceea zic: urâțenia omului nu se poate acoperi! — îmbrăcămintea e copilul din­­ stradă, goliciunea e copilul din casă. — Unii oameni nu au decât că­mașa de pe ei, dar sufletul lor e bogat; alții au dulapuri tixite de haine, dar spiritul lor e gol ca un copac in toiul iernii. — Dacă toți oamenii ar umbla gol, nu s’ar mai certa cu croitorii și n’am mai avea croitori de rime... _— Dacă oamenii s’ar întâlni o singură dată goi, ca în vremurile primitive și sălbatice, atuncea ei ar recunoaște cât de puțin am progre­sat de la frunza ce a acoperit pe A­­dam până la pantalonii bine călcați pe dungă... — Goliciunea e o avere în casă Oamenii goi au mai puține nevoi. Goliciunea este chemarea către ade­vărata iubire. — Femei, munciți pentru goliciu­nea voastră, căci ea vă va aduce mai mult decât judecata voastră. Fe­mei, nu vă fie frică de goliciune. — Societatea viitoare va fi o go­iciune, ultimul om va fi gol ca și primul om. Amici, vine epoca goliciunii omen­­ești! Așa vorbit-a Pompadur, despre oboseală — Sunt obosit amici, zice Pom­­mdur. Obosit de a vorbi, obosit de a scrie, obosit de a mânca, obosit de a iubi, obosit de tot. — Și dragă mi-i osteneala, mai presus de orice! — A fi obosit, — aceasta înseam­nă pentru mine liniștea de după miezul nopții într’o casă din New­ York. — A fi obosit, asta înseamnă pen­­tru mine pernele mei in timpul șo­majului. — A fi veșnic activ, — aceasta e marta unui sclav. A nu fi niciodată obosit, aceasta înseamnă a fi sclavul activității. — Fii ostenit, sufletul meu! Acea­­sta va arăta că ai fost cândva activ, foarte activ, și că ai alergat cândva n depărtări îndepărtate. — A fi obosit, — acesta va fi be­­neficiul viitor al muncitorului. Când muncitorul va câștiga prin luptă li­bertatea de a fi obosit la orice timp, mtuncea va înceta capitalul și pro­blema muncitorească. — Omenirea va urca cea mai înaltă treaptă a culturii numai prin oboseală. — C1 oboseală! Tu ești coroana visurilor mele! — O, ce frumos ar fi dacă toți ar fi obosiți ca Pompadur. — Oboseală! Coboară pe activi­tatea mea, pe sufletul meu, ca un cântec de leagăn, până ce voi deve­ni iar activ, ca altădată. — Oboseală! — aceasta e binecu­vântarea Domnului hărăzită omului viitor. — Omul de azi nu trebue să fie obosit, nu poate fi obosit. El trebue să alerge și să întreacă tramvaele e­­lectrice și automobilele. El trebue să fie activ ca o sârmă de telegraf. Nu­mai omul viitorului va putea fi o­­bosit! Așa vorbit-a Pompadur. Despre multe altele Ce e estetica? întreabă Pompadur. — Estetica e astăzi o unghie ma­­niculată la un loc cu o inimă mur­dară. — Ca să fi în ziua de astăzi un estet, trebuie să vorbești întotdeau­na de frumusețe, artă, culoare și ma­nierism, gesticulând cu mâna și­­stropind în față pe cel cu care stai de vorbă.­­— Ce înseamnă să fi oricând un estetician? Fiecare om e uneori un înger, alteori un porc. — Fiecare om are uneori dorința de a se înălța spre Cer și alteori dorința de a se coborî un noroi. Iar uneori e stăpânit de ambele aceste dorinți. — Arătați-mi pe esteții puri și le voi râde drept în față! — Chiar și în noroi se găsește uneori ceva frumos. Nu-mi mai vor­biți de esteți! — Ce înseamnă educație? se întrea­bă Pompadur și tot el răspunde: — Educația e un nimic și para­­nimic. — Educația e un cuțit tăios in mâna bicisnicilor. — Ce înseamnă a educa un om? Ce însamnă a înfrâna o mare? Ce în­­sam­nă a măsura un abis? — 0, educația celor needucați! 01 Nu cred nici în educația copiilor, nici în educația oamenilor! — Educația sistematică e ca cum ai face din om o cărămidă tur­și­nată mereu în aceeași formă. — Educația sistematică însamnă a renunța la excepție, la contrazicere. — O, educatorii noștri, cât de goi ii văd în fața mea. — Educația după educatorii no­ștri însamnă a te juca cu sufletul poporului. — Educația poporului însamnă după ei să călărești pe spinarea po­porului. — Amici, da­i prilejul câtorva ge­nerații să se educe fără educație și îi veți educa într’o adevărată feri­cire. Ce e inspirația? Azi nu mai există inspirație. — Inspirația modernă e o fetiță tânără strânsă în corset. Inspirația modernă e un tânăr de la oraș bine făcut și voinic dar fără stomac. Ins­pirația modernă e fum fără foc. Ins­pirația modernă e un monument pe mormântul inspirației. — Cine e inspirat în ziua de azi, — afară doară de acei care aplau­dă beatitudinea, patrioții, scriitori de reclame bine plătiți? (Continuare în pag. 11­ ar.___ LEBEDIGER Paradoxele lui Pompadur Qine-i Pompadur? Un revoluționar fără partid, pentru care toate revoluțiile sunt uneori paradoxe reușite, alteori pa­­radoxe nereușite.

Next