Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1935 (Anul 16, nr. 774-777)

1935-10-27 / nr. 777

Anul XIV — Seria II — Nr. 77­7 Duminica 27 Octombrie 1935 Literar si Artistic FONDATOR { AL" V' BELD'MAN 1888 1897 | FONDAT IN 1899 1 CONST MILLE 1897-1920 í 5 Lei Exemplarul în țara 10 i ei Exemplarul în străinătate GIB I. MIHAESCU Mă pregăteam tocmai să scriu câteva rânduri lui Gib Mihăes­­cu, la un sanatoriu di­n Sibiu, unde mi se spunea să se află în convalescență. O lene ciudată, ca un sens de inutilitate a lu­crului, mă îndepărta de hârtia de scris. Când iată, deschizând ziarul, afla grozava știre. Gib Mihăescu murise și nu la Sibiu ci aci în București, la câțiva pași de mine. Cea dintâi durere a unui intelectual este să consta­te ticăloșia ființei noastre ome­nești, sterilitatea. Odată lucrul aflat, mintea se obișnuește, se­ risipește, nu e în stare să cultive tristețea. Ceea ce ni se părea cu neputință înainte, acum e fă­cut, depășit. De unde acea tri­stă indiferență care ne jicnește intelectul, singurul credincios. Pe Gib Mihăescu l-am cunoscut personal, acum câțiva ani când în urma reprezentării piesei lui de teatru prietenii l-au sărbăto­rit. Atunci mi-am dat seama de firea lui simplă și bună, de mo­destia lui fără umilință, de încrederea lui în sine, poto­lită. Era un om pe care nu pu­tea să-l urască nimeni. Rostul lui nu era însă în societatea sgomotoasă. Locuiam acum în acelaș cartier și îl întâlneam a­­desea. Ședeam de vorbă câte puțin pe drum, în pragul porții, uneori în casă. Era prietenos și blând, spunându-și cu simplita­te proectele, povestindu-și su­biectele viitoarelor scrieri. Nu vorbea pe nimeni de rău și se vedea că nu face nicio sforțare tactică. Gib Mihăescu era din­­tre­ acei oameni blânzi care nu pot înflori decât în umbra prie­teniei și așa-mi ‘explică legatu­rile lui de la început cu d. Cezar Petrescu, care, ca om, trăește din cultul prieteniei, din afec­țiune. Deși în aparență așa de deosebiți, pe cât mi-am dat sea­­ma, și d. Cezar Petrescu și Gib Mihăescu sunt din categoria a­­celor scriitori, care spre a crea, au nevoe de încredere. Iar când n’o au, se ascund, Gib Mihă­escu nu lucra cu principii este­tice, ci cu experiența căpătată carte cu carte, așa încât n’ar fi putut învăța nimic de la u­n cri­tic, dar, modest cum era, ar fi găsit cele mai bune îndemnuri într’un prieten. Mi-aduc aminte că spunându-i sincer că Femeia de ciocolată nu-mi place,­încre­dințat că nu punea mare temei pe această nuvelă, s’a adumbrit fără să se supere, aș spune chi­ar, s’a întristat. Și răpisem în­crederea măcar pentru o clipă, îi amărâsem cu această răutate critică un suflet de meseriaș op­timist. Unii ar putea să învino­­iească de îngustime anumite cercuri de prieteni. La noi sunt folositoare fiindcă scriitorii în­tre ei nu se iubesc, și spiritele nu se întâlnesc, rănite de cea mai mică ostilitate ideologică. In cartierul acesta simbolic, în care a murit Gib Mihăescu și în care locuesc și eu, pot fi văzuți aproape zilnic d-nii Tu­dor Vianu, Corneliu Moldova­nul, D. Nanu­, uneori A. de Herz. Toți trec abstracți, necunoscuți unmi altuia, ca veniți din lună și plecând spre soare. Aci a r­irit bunul, nefericitul Gib Mi­­hăescu, mângâiat de cărțile și de cei doi copii ai lui, dintre care Mironica, trecând și ea în generația ei necunoscută prin­tre fiii atleți ai d-l­u­i Herz, în­cepuse a căpăta întâiele linii subțiri ale unei mici domni­șoare. Scriitor român! i se dăduse o slujbă și chiar o decorație, a­­tunci când unii bacalaureați cu nas frumos au frumoase slujbe decorative și îmbelșugat plătite. Avea o casă cu chirie și de mân­care. N’avea ce trebuește scriito­rului. O fărâmă de lux, putința de a nu te îngriji de ziua de mâne, de a­buzuri puțin. Din această cauză Gib Mihăescu a trebuit să grăbească confecțio­narea cărților, mai ales că o piesă, pe care punea atât te­­meiu bănesc, i-a fost respinsă. Asta i-a ruinat un trup predes­tinat la anume slăbiciuni. De doi ani îl vedeam îngrijorat și obosit. Inima lui bătea în nere­gulă. A­ început atunci goana costisitoare la Esculapii moder­ni. Unii ziceau că e de vină corbul, altul că stomacul apasă asupra inimii, alții că e reuma­tism. Orice putință de liniște și de călătorie undeva în străină­­tate, unde merge cel din urmă tânăr politician, îi era refuzată. A mers când i-a îngăduit sluj­ba, pe toamnă, în interesul co­piilor, la mare unde a căpătat marea inflamație care a încleș­tat pentru totdeauna în mână­ i condeiul cu care a scris Rusoai­ca. Are el destui ani de slujbă încât o pensie onorabilă să în­lesnească buna creștere a copi­ilor lui, pentru ca Mironica să nu treacă umilită, când va fi mare, prin fața vitrinelor cu cărțile tatălui său? Iată care tre­­bue să fie grija prietenilor și e de dorit ca durerea lor să nu se oprească la simple necroloa­­£*6. G. CALINESCU •V-V’" '­V ÎA, MEIANU £* ȚĂRANCĂ Legendă druidică Druzii știau de ’mpăratul Max Wlodig, roman Venit să vâneze’n pădurile lor ancestrale, Și ’ntreaga poveste de sbucium a lui și de jale Pe urmele visului lui urmărit spre ocean. Crezuse că vede sub pleoapele-i pline de somn O tânără, caldă și sveltă bretonă domniță, Și poate să smulgă pământului vechea lui viță Și’n brațe cu ea să se’ntoarcă ’n Bretania domn. Armata lui insăt’n vedenii de­ argint s’a schimbat Prin țara de morți a Litaniei pline de ceață Si Roma’mpreună cu­ ai lui duși în sus de viață In inima codrilor galici treptat i-a uitat. Bătrânii țin minte și­ acum de la el că „un om „Dator să cinstească pe zei este față de sine, „Că josnică faptă nu face, și-apoi că e bine „Să crească dintr’însul curagiul ca fructul din pom”. Oștiri, totuși, încă, la graniți, sub acvilă grea Întind iarăș mâna spre Galia veșnic comata. Druzii știu însă că însăși Max Wledig e gata și umbrele celor ai săi să se apere în ea. N. DAVIDESCU ROMA t w 1 a povestitorului pornit pe des­tăinuiri și pe snoave. Ce minu­nată împerechere de însușiri la un scriitor, pe deoparte nevoia de a convinge, pe de alta nevoia de a vrăji! Gib Mihăescu ascundea toată această svârcolire de talent, de pricepere și de cunoaștere a na­turii umane sub o înfățișare tih­nită și tacticoasă, domoală și simplă. Deabea cine ajungea să-l cunoască stând ani de zile în preajma lui afla câtă viață, câtă putere și dragoste de via­ță se frământa în dosul chipu­lui său calm și bun în care doar ochii sclipeau, deștepți și mo­bili, cu luciri de ironie și de haz. Avea întotdeauna o amintire de povestit, o întâmplare ciudată de evocat, un gest sufletesc de explicat. Ca scriitor, Gib nu ex­primase nici a zecea parte din ceia ce avea într’adevăr de spus. Avea un carnet în care de ani de zile își notase o mulțime pro­digioasă de personagii, de fapte și de subiecte. Deja, cu „Donna Alba”, ultimul lui roman, se putea bănui o direcție nouă în preocupările romancierului și o înoire a cadrului și a perso­nagiilor. Plănuia acum încă alte două sau trei romane. își îngă­duise doar o lună de odihnă — o vacanță care l-a dus în mor­mânt, pe cel care de multă vre­me nu-și mai îngăduise, de la scris, nicio vacanță! Dispariția unui astfel de om, caracter drept și vrednic, îndră­gostit de scris și stăpânit de de­monul sublim al creațiunii li­terare, ne îmbătrânește cu un nemăsurat regret. Moartea lui lasă prietenilor care știau să-l prețuiască deopotrivă ca om și ca scriitor, o crudă și adâncă sbârcitură pe suflet. AL. PHILIPPIDE SCRIITORUL SI OPERA :Născut la Drăgășani în­ 1894,* Gib I. Mihăescu a murit în sea­ra zilei de 18 Octombrie, 1935, în vârstă abia ,de‘ patruzeci­ și unu de ani, într’o epocă de ma­turitate literară care era depar­te de­ a fi dat toate roadele. O scurtă dar fecundă carieră de scriitor a luat sfârșit. Cât de bo­­leagă și cât de neisprăvită apa­re biata țărână umană când un asemenea suflet dispare! Intr’una din cele mai bune nuvele ale lui, în „Vedenia”, se găsește un pasaj care apare­,ca o ciudată proorocire. E vorba de coloanele de soldați români ca­re înaintează în Bulgaria în 1913, și pe care îi pândește hole­ra: „...Și tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era ina­micul. Acolo, sub pielea fiecă­ruia se pitise, de când intrase­ră în țara blestemată. Și ei pă­șeau înfricoșați și neînțelegăto­ri, părându-li-se nebunesc să se afunde tot mai adânc în împă­răția necuratului, în căutarea cu orice preț a unui dușman cu chip omenesc, când adevăratul dușman deschisese demult lup­ta și nimic nu-1 putea face să dea îndărăt”. Se­ pare că un dușman nevă­zut îl pândea și pe Gib, de mult. Nimeni nu-1 bănuia. El cel din­tâi era gata oricând să alunge ideia și imaginea morții cu o vorbă de htaz, cu o tăcere la timp, cu un gest. Avea o ridica­re din umeri atât de decisivă când era vorba de moarte! Spi­ritul lui analitic și cercetător nu suferea o imagine sentimen­tală a morții. Dealtfel, moartea era pentru el o cunoștință ve­che. Avusese prilejul s-o vadă de­ aproape în război, pe frontul din Moldova. Și o evocase de-a­­tâtea ori, fără patetism dar cu atât mai puternic, în nuvelele și romanele lui! După ani de gazetărie la Cluj și de avocatură la Drăgășani, Gib Mihăescu se fixase în 1930 la București ca referent la Di­recția Presei. înainte de aceas­tă dată își adunase nuvelele, publicate în „Gândirea” și în „Viața Românească”, în două volume: „Vedenia” și „La Grandi Hora”. Cele treispreze­ce nuvele cuprinse­ în aceste două cărți plasează pe Gib Mn­­­hăescu prin­tre­­ marii­­ nu­vel­iști ai scrisului românesc de după război. Se poate chiar spune fă­ră șovăire că multe din nuvelele lui Gib sunt capodopere ale­­ a­­cestui gen dificil și care cere a­­tâta cumpănire, atâta proporție și atâta alegere. Calitățile acestea se regăsesc, amplificate și ’inten­sificate' în romanele lui Gib Mihăescu, a­­părute în ultima perioada vieții lui. ..Brațul And­romedei”,­­ „Rusoaica”, „Zilele și nopțile unui student întârziat” și „Don­na Alba”. Toată opera literară a lui Gib Mihăescu are la temelie o a­­dâncă și tragică experiență de viață. A fost un scriitor care prețuia mai mult decât orice exactitatea sufletească, fiind chi­nuit pan în !­ obsesie f ie adevă­rul pa­tologic al personagiilor. De aici stilul lui câteodată în­­tortochiat și meditat, fără înflo­rituri zădarnice, cu imaginea me­reu tlistă­ și izvorâtă din necesi­tatea interioară nu din dorința de­ a surprinde. Gib Mihăescu își cântărea mereu expresia, preocupat de fidelitatea realis­tă, mergând chiar până la sa­crificarea podoabelor­­­ de stil. Prin această, însă, partea de a­­devăr, omenesc fin­­rată, în"­ volu­mele lui compacte și temeinice, nu face decât să apară și­ ihai e­­videntă.­­ " . Orice literatură, poartă­ în ea ecoul împrej­urărilor sociale în care­ se produce." Din acest punct de­­ vedere literatura lui "Gib Mi­­h­aescu ,este'i Un autenticu1 docu­ment 'sufletesc al vremii s­pastre. Plu­tește în nuvelele și rom­anele lui­ Gib un fior tragic," o­­tmos­­feră de fu­rtună latentă"** ceva frământat și 1 deprimant.­­ Este liter,pu­rra tipuiy om, care la vă­zut și­ a trăit războiul literatu­­ra unei generații blestemate și ■ lucide. Ceia ce­­ determină­­ acțiu­nea­­ personagiilor lui Gib Mi­hăescu este o­ ciudată și puter­­­nică în Miniștrii CaÎhterin­ului Gib­ernesc'­ înfrigurați și obsedați, urmăriți de uni destin diabolic și crud. Ei nu se realizează de­cât pe jumătate și sufăr mai toți de o boală a personalității. Cetiți „Vedenia”, această extra­ordinară proecție a geloziei iz­vorâte di­n neputință; cetiți „La Grandiflora”,­­ cea mai comple­tă evocare a atmosferei provin­ciale din l­iteratura noastră; ce­tiți oricare din nuvelele lui și, înainte de toate, acel admirabil și halucinant studiu de obsesie care este „Rusoaica” și veți a­­vea impresia de definitiv pe ca­re o dau operele trecute dinco­lo de scopul actualității ime­diate. In Gib Mihăescu se sbăteau două râvne deopotrivă de pu­ternice. Una era aceia a unui om de știință exactă, de cunoaș­tere obiectivă, — alta era acela Johan Bojer, scriitorul norve­gian, celebru acum în lumea în­treagă— a luat și premiul No­bel — ne este cunoscut nouă din cele patrusprezece traduceri în franțuzește, , care au apărut în ultimii douăzeci de ani. Roman­cier puternic, psicolog subtil, poet al fiordurilor și al păduri­lor țării sale, e fără nici o în­doială unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii universale. Venit pentru două săptămâni în România, ca un simplu călă­tor, s’a întâmplat să răcească puțin și ușoara congestie pul­monară căpătată să-l reție câ­teva zile (■*)­casă. Viking al bordului Ești a plecat întotdeauna să în­truchipezi într’un scriitor suflul și caracteristica operelor sale. Pe un poet liric îl vezi delicat și cleric, cu fruntea­ mare și ochi visători, pe un romancier realist drept un om positiv, tare și bine legat. Lui Bojer, fără voc îi împru­mutam în minte figura de zei­tate a lui Kristaver Myran, e­­roul celebrului roman „Cel din urmă Viking”: mândru, voinic, cu umblet sprinten, cu barbă roșcată scurt retezată și plete băune, crețe. E Făt-Frumosul eternelor povești — alesul ceru­lui cu părul de aur creț — tran­sformat în nordiul depărtat drept semizeul mărilor, eroul le­gendar, rămășiță a vechilor Vi­kingi, pirați și nobili ai țării. E drept că văzusem odată o fotografie a scriitorului: o figu­ră modestă, cu ochelari, cu băr­buță și cu creștetul pleșuv, dar o uitasem îndată, de parcă voi­se cineva să mă înșele și să-mi deie piatră falsă în loc de măr­găritarul dorit. La ora patru și jumătate mă aștepta. Cu inima emoționată, am urcat scările și am intrat. M’a întâmpinat un om subți­re, părând de statură înaltă, blond compact. N’am băgat de seamă că e în vârstă — se pare că are peste șaizeci de ani — și sprinteneala atitudinii și a miș­cărilor m’a surprins. Fața pâr­lii gălbie, părul cenușiu blond, ochii albaștri verzui, de culoa­rea mării schimbătoare. Nu era nici omul din portre­tul meschin, nici Vikingul Nor­dului. Era adevăratul om Johan Bojer, de care m’am simțit în­dată aproape și cu care am pu­tut sta de vorbă, nestingherit, ca vechi prieteni. Cum a ajuns Sa succes Pe caetul cu care venisem, a­­veam însemnate multe întrebă­ri, unele referitoare la scriitor și opere, altele la viața intimă, altele la felul lui de a gândi. Ași fi vrut, în sentimentul meu de admirație pentru romancie­rul celebru, să-l pot cuprinde puțin, să-l înțeleg și să-l sculp­tez, căci nimic nu-i mai intere­sant decât să privești de aproa­pe o personalitate. — După cum vedeți — i-am spus, arătându-i foile mele scri­se mărunt — sunteți amenințat de o baterie de întrebări, unele poate îndrăznețe. Nu știu cu ce să încep. Johan Boter se așezase în fața mea, își pusese ușurel picior peste picior și mă privi cu ochi viei, puțin luători în rîs. —Să te ajut eu. Vrei poate să știi întâiu, care au fost înce­puturile mele literare? — întocmai, m’am grăbit să adaog. Ați putea să-mi spuneți la ce vârstă ați în­ceput a­­ publi­ca și Varel a­ fost primar dum­­­neavostră roman? — Am început a publica târ­ziu — m’a lămurit scriitorul. Tocmai pe la două­zeci și doi de ani. Asta nu însamnă însă că până atunci nu m’am ocupat cu arta. De mic, aveam o plăcere grozavă pentru versurile religi­oase, scriam nenumărate, une­ori stând zile și nopți concen­trat asupra lor. — Nu le-ați publicat — îl în­trerup cu. — Cum? A! Nu!... zâmbește romancierul. Eram prea conști­ent de lipsa de valoare a pro­ducției mele literare, pentru a dezonora scrisul norvegian. Nu. Am publicat abia după două­zeci de ani. Primul meu roman a fost Helga; pot să-ți spun că era o carte slabă; parte din materia­lul de aici l’am întrebuințat refăcut în Cel din urmă Viking. In afară de acest roman, care n’a avut succes, am mai scris două volume de povestiri poe­tice. Apoi, am publicat un nou roman Cruciada poporului, stu­diu politic, care a plăcut și a avut un frumos succes de libră­rie ce mi-a per­mis să pot lucra în liniște alte cărți pe care le aveam în minte. Cei din c­­ă Vikin­g — Care e romanul dumnea­voastră cel mai cetit, în Scandi­navia? l-am întrebat eu iar, când scriitorul a isprăvit lămii­(ConsinnaîB ii -­ajj, ii-a) IOHAN BOJER GIB I MIHĂESCU IOHAN BOJER 1

Next