Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1935 (Anul 16, nr. 774-777)
1935-10-27 / nr. 777
Anul XIV — Seria II — Nr. 777 Duminica 27 Octombrie 1935 Literar si Artistic FONDATOR { AL" V' BELD'MAN 1888 1897 | FONDAT IN 1899 1 CONST MILLE 1897-1920 í 5 Lei Exemplarul în țara 10 i ei Exemplarul în străinătate GIB I. MIHAESCU Mă pregăteam tocmai să scriu câteva rânduri lui Gib Mihăescu, la un sanatoriu din Sibiu, unde mi se spunea să se află în convalescență. O lene ciudată, ca un sens de inutilitate a lucrului, mă îndepărta de hârtia de scris. Când iată, deschizând ziarul, afla grozava știre. Gib Mihăescu murise și nu la Sibiu ci aci în București, la câțiva pași de mine. Cea dintâi durere a unui intelectual este să constate ticăloșia ființei noastre omenești, sterilitatea. Odată lucrul aflat, mintea se obișnuește, se risipește, nu e în stare să cultive tristețea. Ceea ce ni se părea cu neputință înainte, acum e făcut, depășit. De unde acea tristă indiferență care ne jicnește intelectul, singurul credincios. Pe Gib Mihăescu l-am cunoscut personal, acum câțiva ani când în urma reprezentării piesei lui de teatru prietenii l-au sărbătorit. Atunci mi-am dat seama de firea lui simplă și bună, de modestia lui fără umilință, de încrederea lui în sine, potolită. Era un om pe care nu putea să-l urască nimeni. Rostul lui nu era însă în societatea sgomotoasă. Locuiam acum în acelaș cartier și îl întâlneam adesea. Ședeam de vorbă câte puțin pe drum, în pragul porții, uneori în casă. Era prietenos și blând, spunându-și cu simplitate proectele, povestindu-și subiectele viitoarelor scrieri. Nu vorbea pe nimeni de rău și se vedea că nu face nicio sforțare tactică. Gib Mihăescu era dintre acei oameni blânzi care nu pot înflori decât în umbra prieteniei și așa-mi ‘explică legaturile lui de la început cu d. Cezar Petrescu, care, ca om, trăește din cultul prieteniei, din afecțiune. Deși în aparență așa de deosebiți, pe cât mi-am dat seama, și d. Cezar Petrescu și Gib Mihăescu sunt din categoria acelor scriitori, care spre a crea, au nevoe de încredere. Iar când n’o au, se ascund, Gib Mihăescu nu lucra cu principii estetice, ci cu experiența căpătată carte cu carte, așa încât n’ar fi putut învăța nimic de la un critic, dar, modest cum era, ar fi găsit cele mai bune îndemnuri într’un prieten. Mi-aduc aminte că spunându-i sincer că Femeia de ciocolată nu-mi place,încredințat că nu punea mare temei pe această nuvelă, s’a adumbrit fără să se supere, aș spune chiar, s’a întristat. Și răpisem încrederea măcar pentru o clipă, îi amărâsem cu această răutate critică un suflet de meseriaș optimist. Unii ar putea să învinoiească de îngustime anumite cercuri de prieteni. La noi sunt folositoare fiindcă scriitorii între ei nu se iubesc, și spiritele nu se întâlnesc, rănite de cea mai mică ostilitate ideologică. In cartierul acesta simbolic, în care a murit Gib Mihăescu și în care locuesc și eu, pot fi văzuți aproape zilnic d-nii Tudor Vianu, Corneliu Moldovanul, D. Nanu, uneori A. de Herz. Toți trec abstracți, necunoscuți unmi altuia, ca veniți din lună și plecând spre soare. Aci a ririt bunul, nefericitul Gib Mihăescu, mângâiat de cărțile și de cei doi copii ai lui, dintre care Mironica, trecând și ea în generația ei necunoscută printre fiii atleți ai d-lui Herz, începuse a căpăta întâiele linii subțiri ale unei mici domnișoare. Scriitor român! i se dăduse o slujbă și chiar o decorație, atunci când unii bacalaureați cu nas frumos au frumoase slujbe decorative și îmbelșugat plătite. Avea o casă cu chirie și de mâncare. N’avea ce trebuește scriitorului. O fărâmă de lux, putința de a nu te îngriji de ziua de mâne, de abuzuri puțin. Din această cauză Gib Mihăescu a trebuit să grăbească confecționarea cărților, mai ales că o piesă, pe care punea atât temeiu bănesc, i-a fost respinsă. Asta i-a ruinat un trup predestinat la anume slăbiciuni. De doi ani îl vedeam îngrijorat și obosit. Inima lui bătea în neregulă. A început atunci goana costisitoare la Esculapii moderni. Unii ziceau că e de vină corbul, altul că stomacul apasă asupra inimii, alții că e reumatism. Orice putință de liniște și de călătorie undeva în străinătate, unde merge cel din urmă tânăr politician, îi era refuzată. A mers când i-a îngăduit slujba, pe toamnă, în interesul copiilor, la mare unde a căpătat marea inflamație care a încleștat pentru totdeauna în mână i condeiul cu care a scris Rusoaica. Are el destui ani de slujbă încât o pensie onorabilă să înlesnească buna creștere a copiilor lui, pentru ca Mironica să nu treacă umilită, când va fi mare, prin fața vitrinelor cu cărțile tatălui său? Iată care trebue să fie grija prietenilor și e de dorit ca durerea lor să nu se oprească la simple necroloa£*6. G. CALINESCU •V-V’" 'V ÎA, MEIANU £* ȚĂRANCĂ Legendă druidică Druzii știau de ’mpăratul Max Wlodig, roman Venit să vâneze’n pădurile lor ancestrale, Și ’ntreaga poveste de sbucium a lui și de jale Pe urmele visului lui urmărit spre ocean. Crezuse că vede sub pleoapele-i pline de somn O tânără, caldă și sveltă bretonă domniță, Și poate să smulgă pământului vechea lui viță Și’n brațe cu ea să se’ntoarcă ’n Bretania domn. Armata lui insăt’n vedenii de argint s’a schimbat Prin țara de morți a Litaniei pline de ceață Si Roma’mpreună cu ai lui duși în sus de viață In inima codrilor galici treptat i-a uitat. Bătrânii țin minte și acum de la el că „un om „Dator să cinstească pe zei este față de sine, „Că josnică faptă nu face, și-apoi că e bine „Să crească dintr’însul curagiul ca fructul din pom”. Oștiri, totuși, încă, la graniți, sub acvilă grea Întind iarăș mâna spre Galia veșnic comata. Druzii știu însă că însăși Max Wledig e gata și umbrele celor ai săi să se apere în ea. N. DAVIDESCU ROMA t w 1 a povestitorului pornit pe destăinuiri și pe snoave. Ce minunată împerechere de însușiri la un scriitor, pe deoparte nevoia de a convinge, pe de alta nevoia de a vrăji! Gib Mihăescu ascundea toată această svârcolire de talent, de pricepere și de cunoaștere a naturii umane sub o înfățișare tihnită și tacticoasă, domoală și simplă. Deabea cine ajungea să-l cunoască stând ani de zile în preajma lui afla câtă viață, câtă putere și dragoste de viață se frământa în dosul chipului său calm și bun în care doar ochii sclipeau, deștepți și mobili, cu luciri de ironie și de haz. Avea întotdeauna o amintire de povestit, o întâmplare ciudată de evocat, un gest sufletesc de explicat. Ca scriitor, Gib nu exprimase nici a zecea parte din ceia ce avea într’adevăr de spus. Avea un carnet în care de ani de zile își notase o mulțime prodigioasă de personagii, de fapte și de subiecte. Deja, cu „Donna Alba”, ultimul lui roman, se putea bănui o direcție nouă în preocupările romancierului și o înoire a cadrului și a personagiilor. Plănuia acum încă alte două sau trei romane. își îngăduise doar o lună de odihnă — o vacanță care l-a dus în mormânt, pe cel care de multă vreme nu-și mai îngăduise, de la scris, nicio vacanță! Dispariția unui astfel de om, caracter drept și vrednic, îndrăgostit de scris și stăpânit de demonul sublim al creațiunii literare, ne îmbătrânește cu un nemăsurat regret. Moartea lui lasă prietenilor care știau să-l prețuiască deopotrivă ca om și ca scriitor, o crudă și adâncă sbârcitură pe suflet. AL. PHILIPPIDE SCRIITORUL SI OPERA :Născut la Drăgășani în 1894,* Gib I. Mihăescu a murit în seara zilei de 18 Octombrie, 1935, în vârstă abia ,de‘ patruzeci și unu de ani, într’o epocă de maturitate literară care era departe de a fi dat toate roadele. O scurtă dar fecundă carieră de scriitor a luat sfârșit. Cât de boleagă și cât de neisprăvită apare biata țărână umană când un asemenea suflet dispare! Intr’una din cele mai bune nuvele ale lui, în „Vedenia”, se găsește un pasaj care apare,ca o ciudată proorocire. E vorba de coloanele de soldați români care înaintează în Bulgaria în 1913, și pe care îi pândește holera: „...Și tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de când intraseră în țara blestemată. Și ei pășeau înfricoșați și neînțelegători, părându-li-se nebunesc să se afunde tot mai adânc în împărăția necuratului, în căutarea cu orice preț a unui dușman cu chip omenesc, când adevăratul dușman deschisese demult lupta și nimic nu-1 putea face să dea îndărăt”. Se pare că un dușman nevăzut îl pândea și pe Gib, de mult. Nimeni nu-1 bănuia. El cel dintâi era gata oricând să alunge ideia și imaginea morții cu o vorbă de htaz, cu o tăcere la timp, cu un gest. Avea o ridicare din umeri atât de decisivă când era vorba de moarte! Spiritul lui analitic și cercetător nu suferea o imagine sentimentală a morții. Dealtfel, moartea era pentru el o cunoștință veche. Avusese prilejul s-o vadă de aproape în război, pe frontul din Moldova. Și o evocase de-atâtea ori, fără patetism dar cu atât mai puternic, în nuvelele și romanele lui! După ani de gazetărie la Cluj și de avocatură la Drăgășani, Gib Mihăescu se fixase în 1930 la București ca referent la Direcția Presei. înainte de această dată își adunase nuvelele, publicate în „Gândirea” și în „Viața Românească”, în două volume: „Vedenia” și „La Grandi Hora”. Cele treisprezece nuvele cuprinse în aceste două cărți plasează pe Gib Mnhăescu printre marii nuveliști ai scrisului românesc de după război. Se poate chiar spune fără șovăire că multe din nuvelele lui Gib sunt capodopere ale acestui gen dificil și care cere atâta cumpănire, atâta proporție și atâta alegere. Calitățile acestea se regăsesc, amplificate și ’intensificate' în romanele lui Gib Mihăescu, apărute în ultima perioada vieții lui. ..Brațul Andromedei”, „Rusoaica”, „Zilele și nopțile unui student întârziat” și „Donna Alba”. Toată opera literară a lui Gib Mihăescu are la temelie o adâncă și tragică experiență de viață. A fost un scriitor care prețuia mai mult decât orice exactitatea sufletească, fiind chinuit pan în ! obsesie f ie adevărul patologic al personagiilor. De aici stilul lui câteodată întortochiat și meditat, fără înflorituri zădarnice, cu imaginea mereu tlistă și izvorâtă din necesitatea interioară nu din dorința de a surprinde. Gib Mihăescu își cântărea mereu expresia, preocupat de fidelitatea realistă, mergând chiar până la sacrificarea podoabelor de stil. Prin această, însă, partea de adevăr, omenesc finrată, în" volumele lui compacte și temeinice, nu face decât să apară și ihai evidentă. " . Orice literatură, poartă în ea ecoul împrejurărilor sociale în care se produce." Din acest punct de vedere literatura lui "Gib Mihaescu ,este'i Un autenticu1 document 'sufletesc al vremii spastre. Plutește în nuvelele și romanele lui Gib un fior tragic," otmosferă de furtună latentă"** ceva frământat și 1 deprimant. Este liter,purra tipuiy om, care la văzut și a trăit războiul literatura unei generații blestemate și ■ lucide. Ceia ce determină acțiunea personagiilor lui Gib Mihăescu este o ciudată și puternică în Miniștrii CaÎhterinului Gibernesc' înfrigurați și obsedați, urmăriți de uni destin diabolic și crud. Ei nu se realizează decât pe jumătate și sufăr mai toți de o boală a personalității. Cetiți „Vedenia”, această extraordinară proecție a geloziei izvorâte din neputință; cetiți „La Grandiflora”, cea mai completă evocare a atmosferei provinciale din literatura noastră; cetiți oricare din nuvelele lui și, înainte de toate, acel admirabil și halucinant studiu de obsesie care este „Rusoaica” și veți avea impresia de definitiv pe care o dau operele trecute dincolo de scopul actualității imediate. In Gib Mihăescu se sbăteau două râvne deopotrivă de puternice. Una era aceia a unui om de știință exactă, de cunoaștere obiectivă, — alta era acela Johan Bojer, scriitorul norvegian, celebru acum în lumea întreagă— a luat și premiul Nobel — ne este cunoscut nouă din cele patrusprezece traduceri în franțuzește, , care au apărut în ultimii douăzeci de ani. Romancier puternic, psicolog subtil, poet al fiordurilor și al pădurilor țării sale, e fără nici o îndoială unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii universale. Venit pentru două săptămâni în România, ca un simplu călător, s’a întâmplat să răcească puțin și ușoara congestie pulmonară căpătată să-l reție câteva zile (■*)casă. Viking al bordului Ești a plecat întotdeauna să întruchipezi într’un scriitor suflul și caracteristica operelor sale. Pe un poet liric îl vezi delicat și cleric, cu fruntea mare și ochi visători, pe un romancier realist drept un om positiv, tare și bine legat. Lui Bojer, fără voc îi împrumutam în minte figura de zeitate a lui Kristaver Myran, eroul celebrului roman „Cel din urmă Viking”: mândru, voinic, cu umblet sprinten, cu barbă roșcată scurt retezată și plete băune, crețe. E Făt-Frumosul eternelor povești — alesul cerului cu părul de aur creț — transformat în nordiul depărtat drept semizeul mărilor, eroul legendar, rămășiță a vechilor Vikingi, pirați și nobili ai țării. E drept că văzusem odată o fotografie a scriitorului: o figură modestă, cu ochelari, cu bărbuță și cu creștetul pleșuv, dar o uitasem îndată, de parcă voise cineva să mă înșele și să-mi deie piatră falsă în loc de mărgăritarul dorit. La ora patru și jumătate mă aștepta. Cu inima emoționată, am urcat scările și am intrat. M’a întâmpinat un om subțire, părând de statură înaltă, blond compact. N’am băgat de seamă că e în vârstă — se pare că are peste șaizeci de ani — și sprinteneala atitudinii și a mișcărilor m’a surprins. Fața pârlii gălbie, părul cenușiu blond, ochii albaștri verzui, de culoarea mării schimbătoare. Nu era nici omul din portretul meschin, nici Vikingul Nordului. Era adevăratul om Johan Bojer, de care m’am simțit îndată aproape și cu care am putut sta de vorbă, nestingherit, ca vechi prieteni. Cum a ajuns Sa succes Pe caetul cu care venisem, aveam însemnate multe întrebări, unele referitoare la scriitor și opere, altele la viața intimă, altele la felul lui de a gândi. Ași fi vrut, în sentimentul meu de admirație pentru romancierul celebru, să-l pot cuprinde puțin, să-l înțeleg și să-l sculptez, căci nimic nu-i mai interesant decât să privești de aproape o personalitate. — După cum vedeți — i-am spus, arătându-i foile mele scrise mărunt — sunteți amenințat de o baterie de întrebări, unele poate îndrăznețe. Nu știu cu ce să încep. Johan Boter se așezase în fața mea, își pusese ușurel picior peste picior și mă privi cu ochi viei, puțin luători în rîs. —Să te ajut eu. Vrei poate să știi întâiu, care au fost începuturile mele literare? — întocmai, m’am grăbit să adaog. Ați putea să-mi spuneți la ce vârstă ați început a publica și Varel a fost primar dumneavostră roman? — Am început a publica târziu — m’a lămurit scriitorul. Tocmai pe la douăzeci și doi de ani. Asta nu însamnă însă că până atunci nu m’am ocupat cu arta. De mic, aveam o plăcere grozavă pentru versurile religioase, scriam nenumărate, uneori stând zile și nopți concentrat asupra lor. — Nu le-ați publicat — îl întrerup cu. — Cum? A! Nu!... zâmbește romancierul. Eram prea conștient de lipsa de valoare a producției mele literare, pentru a dezonora scrisul norvegian. Nu. Am publicat abia după douăzeci de ani. Primul meu roman a fost Helga; pot să-ți spun că era o carte slabă; parte din materialul de aici l’am întrebuințat refăcut în Cel din urmă Viking. In afară de acest roman, care n’a avut succes, am mai scris două volume de povestiri poetice. Apoi, am publicat un nou roman Cruciada poporului, studiu politic, care a plăcut și a avut un frumos succes de librărie ce mi-a permis să pot lucra în liniște alte cărți pe care le aveam în minte. Cei din că Viking — Care e romanul dumneavoastră cel mai cetit, în Scandinavia? l-am întrebat eu iar, când scriitorul a isprăvit lămii(ConsinnaîB ii -ajj, ii-a) IOHAN BOJER GIB I MIHĂESCU IOHAN BOJER 1