Adevěrul, octombrie 1888 (Anul 1, nr. 41-66)

1888-10-14 / nr. 52

2 ADE VÉRÜL O vorbă bătrânească Dumineca,^tecuţă.eşind din sala Ate­neului, un' ^legetW b'etrân îmi zicea: „Spune-ftiI^oinSjiii'e, ce aî înţeles din ara­babiiis. ajkeaata] că. n’am înţeles de cât un tlucrij, că te­­ducem pe copcă. Sunt bătrân­i arn ijezpi trecând înaintea ochilor mei .AiId*'ttpi‘­restrişte când noi Bucureştenii, în fie­care zi stăm gata pen­tru a fugi înaintea Turcilor, dar nicî-o­­dată n’am pomenit o stare de lucruri ca cea de astăzi.“ — Ce vrei, moşule, îi spusei eu, aşa e sistemul parlamentar. Nu vezi că la Londra, la Paris şi la Viena, în fine pre­tutindeni unde se fac alegeri, lucrurile merg tot ast­fel ? — Nu cred că acolo oamenii să se în­jure ani întregi şi în urmă să se pupe în bot. Crede me! ’Mi era ruşine de băr­baţii noştri politici. Cum dracul Dimitrie Brătianu s’a lă­sat să fie tras pe sfoară ? — Ce crezi că are să facă ? — ’L cunosc pe bătrânul c­are să ră­­mâie cum a fost. Noi bătrânii trebuie să dăm pildă tinerilor, iar nu să ne terfelim. — Unirea între colectivişti şi disidenţi va întări oare pe liberali? — Nu Domnule! Nici liberalii nici conservatorii nu vor fi tari de­cât atunci când se vor lăsa de politica lor nem­ţească şi se vor apropia de popor. — Dar ce vrea poporul ? — Puţin îi pasă poporului de vorbele late pe cari le scriu cărturarii. La densul Dinastia, politica de pace, pericolul na­ţional, şi alte aiurări ce se repetă zil­nic în gazete, nu mai au trecere. El nu ştie de­cât un lucru: că Ţara e dată pe mâna streinilor şi Românul nu mai e stăpân în casa lui. Acela care îl va fă­gădui că î l va scăpa de năpastia streinis­­mului va fi bine primit şi va putea să găsească resunet în inima poporului, chieme-se el liberal, conservator sau cum îl va place. Aci e coarda simţitoare a Românului şi ori­ce ar zice şi ar seri care n’ar atinge această coardă, îl va lăsa nepăsător. Nu mă întreba dar dacă unirea libe­ralilor îl va întări. Eu îţi voiu spune un lucru ce are să te mire şi, cu toate acestea, este un mare adevăr. Să presupunem un moment că se vor uni nuanţele politice din Ţară, că conserva­torii, liberalii, junimiştii, socialiştii nu vor face de­cât una ; ei bine! poporul nu va merge chiar cu o asemenea coa­­liţiune, pe cât timp ea va fi dinastică. Nici un partid nu poate avea resunet în ţara aceasta, fără a fi contra Regelui. Aşa­dar liberalii vor rămâne impopulari până în ziua când vor fi anti-dinastici și anti-germanî, precum au fost înainte de a se molipsi de slugărnicia către Palat. — Așa dar d-ta crezi că guvernul va izbuti în alegeri. — Nu cred, sunt sigur, căci liberalii n’au cu ce să’l combată . Regele le-a luat arma lor cea mai puternică, din partid naţional ce erau. El a făcut din ei un partid regal, prin urmare trebue să aş­tepte până când stăpânul pe care singuri şi l-au ales îi va milui iarăşi cu pute­rea. Dar până atunci pot trece ani şi iar ani şi Ţara va uita pe liberali pre­cum uitase pe conservatori. — După D-ta Ţara trebue dar să se împartă în dinastici şi an­i­ dinastiei. — Cam aşa e nenişorule ! — Şi la urma urmelor cine va învinge ? • — Poporul, băete! Ai văzut vr’o­dată ca unul singur, fie el chiar Rege, să în­vingă o obştie întreagă? Cu aceste cuvinte bătrânul își luă ziua bună şi mă lăsă pe gânduri. Mă dusei a­casă și pusei pe hârtie cele ce auzisem, căci vorba bătrânului îmi sunase par’că ar fi eșit din inima poporului. Stix. Forța ziarului „ADEVERUL" CĂSĂTORIA OCNAȘULUI DE ALEXIS BOUVIER PARTEA ÎNTÂI A IER iranții Senei Capitolul 1 Un apus de soare 13 — — Ești un înger! zise Eugene, și bu­zele lui cele groase făcu să trosnească un sărutat puternic pe obrajii cei palizi al Petitei. In vremea asta, luntrea baronului trăgea la mal la Asnières, pe cheiul drumului de fier, baronul dădu bani oa­menilor zicându-le : — Eu plec îndată la Paris, iată două­zeci de franci, prînziţi aici, şi astă-seară, la locul unde ştiţi, să ne găsim cu toţii. Bărbaţii salutară, baronul îşi grăbi paşii pentru a ajunge mai iute la dru­mul de fier, văzînd ora la ceasul găreî, el zise :­­- Sunt zece ceasuri! poate că voia avea timp s’o văz astă-seară. El se urcă în tren. Ajungînd la Paris, el se aruncă în­­tr’o trăsură și zise vizitiului: — Strada Martyrilor, 54. CRONICA SOCIETATEA DE ADORAŢIUNE MUTUALĂ Un reporter străin intervieviază pe d. Maiorescu. „ Sunteţi junimist, d-le ministru? MU. Aşa e, domnule R. Nu înţeleg bine denumirea de juni­mist. Bine-voiţi, vă rog, de a mi-o esplica. Jurnalul meu îmi cere amănunte despre situaţia politică în România, şi această ciudată denumire de junimist mă încurcă. M. Bucuros, domnule. Junimea este o societate literară întemeiată în oraşul Iaşi sunt acum două­zeci şi nu ştiu câţi de ani. Această societate cuprinde în sînul ei numai personalităţi însemnate prin ta­lent şi inteligenţă. Î Mi veţi permite de a nu vorbi de mine şi talentul meu. Sunt prea modest pentru aceasta. Membri cei mai marcanţi a societăţei noastre sunt mai întuiți d. Carp, un bărbat cu totul extra­ordinar, un literator distins, traducătorul tragediei S­hakespearane „Macbeth", un financiar fără pereche, un bărbat de stat de mâna ântâia, singurul în toată Europa în faţa căruia d. de Bismarck nu îndrăz­neşte a se uita fără a clinti din ochi. Mai avem apoi pe d Iacob Negruzzi, om de litere cu totul distins, podoaba literaturei Româneşti, precum şi a facultăţii noastre de Drept. In fine este d. Pogor, un fin critic literar şi cunoscător de artă de primo cartello. Revista numită „Convorbiri Literare“ este întemeiată de noi. Şcoală filosofică cărei aparţinem este aceea a lui Shoppen­­hauer. Credinţa noastră este Budhismul pur. Simbolul înaintea cărui ne închinăm este „Lingamul" a cărui cult a fost in­trodus de noi din India orientală. Despre valoarea noastră politică viitorul va decide Ceea ce putem însă afirma de pe acum, este că nici­odată România nu va fi mai fericită de­cât în ziua când gu­vernul întreg va fi compus de membrii societăţii noastre. Atunci soarele unei ere noue va străluci peste această mult în­cercată ţară Reporterul se închină adânc, apoi se retrage şi îşi ia drumul în spre locuinţa d-lui Iacob Negruzzi. R. Bine­voiţi, vă rog de a -mi da oare­care lămuriri asupra societăţei „Junimea“. N. Bucuros, domnul meu. Societatea noastră cuprinde în ea personalităţile cele mai însemnate prin talent şi inteligenţă, din toată România. D Carp este un geniu politic în toată puterea cuvântului. D. Maiorescu un filosof şi literator distins, cel mai strălucit conferenţiar din ţară. D. Pogor un fin cunoscător de artă şi critic literar. Revista noastră numită „Convor­birile Literare“.... R. Cunosc restul — dați-mi voe să mă retrag Reporterul voind a intervievia pe d. Carp, află că ministrul afacerilor străine a plecat în Moldova. Deci —a fuga la gară și țup în tren. Ajuns în a doua capitală a României reporterul se duce drept la d­l. Pogor. R. Bine-voițî, vă rog, d-le primar a ’mi da oare care lămuriri asupra membrilor „Junime!. * P. Bucuros, domnule. Permiteți-mi in­tuia de a nu vorbi de mine, căci sunt foarte modest cu toate că aparențele sunt contrare. In cât privește pe d. Carp, vă pot asigura că geniu politic mai mare, în România, n’a mai fost. D Maiorescu este unul din cei mai însemnaţi bărbaţi a ţarei noastre D. Iacob Negruzzi este un lite­rator distins şi de mare merit. Revista noastră „Convorbirile Literare .... R. Cunosc restul — daţi-mi voe să mă retrag. In fine reporterul ajunge la d. Carp. Acesta, uitându-se cu dispreţ din înăl­ţimea monoclului său la mizerabilul jur­nalist, nici nu o lasă să -şi formuleze în­trebarea şi îl apostrofează cu cuvintele următoare: Eu, domnul meu, nu sunt modest, căci Goethe a zis : Nur Lumpen sind bescheiden. (Numai mizerabilii sunt modeşti) Eu am o mare opinie de persoana mea. Eu sunt un adevărat geniu politic, reformatorul acestei ţărî, al 2-lea om providenţial — adică, pardon­­— cel d’Intâia — D. Brâ­­tianu vine după mine Eu, Carp, sunt me­nit de a pacifica Europa Eu, Carp, sunt predestinat de a reforma creditul public a României. Aţi putut vedea chiar din zioa venirei mele la putere că ogiul, a­­ceastă calamitate publică s’a făcut mititel, mititeluţ şi s’a ascuns, numai de frica mea, cum se ascunde şoarecele când vine pisoiul CeM’alţî membrii aî »Junime!1 — Ast­fel era frumoasa Ida. Când baronul bătu la fereastra cameri ea deschise și întrebă: — Ce voiți? — D-nă te rog, fă-mi grația şi acor­dă-mi câte­va momente de întrevorbire. După multă băgare de seamă, în care vreme privirea Belidei cercetă de două ori de la cap până la picioare pe vizi­tator, ea îi zise cu cel mai grațios surîs: — Te rog, intră, d-le. Ea oferi un scaun baronului şi aşe­­zîndu-se în faţa lui, ea ridică abatjorul lămpei, ast­fel ca obrazul ei să stea în umbră şi acela al vizitatorului să fie în lumină. Acest lucru făcu pe baron să surîză, dar nu ’i jenă de loc; el se aşeză şi în­trebă : D-nă, aci locuește d-na de Sillac ? — Da, d-le... o femee adorabilă. — D zeul meu, d-nă... sunt acum vre-o cinci-spre-zece ani, am cunoscut o fami­lie cu numele acesta ; auzind că o damă de Sillac, locuește aci, speram c’o cu­nosc... și am venit la d-ta spre a afla dacă nu m’am înșelat... — D-le, zise miorlăind, aceea care fu­sese odată frumoasa Ida, eşti un om cum se cade şi trebuie să ve spun ade­vărul; e o lume care se înţelege cu al sei. Aceasta era o manieră a Belidei, de a se crede pe aceiaşi treaptă cu acel cu care ea supa. Baronul nu ’se încruntă sunt fără îndoială bărbaţi de valoare, însă pe lângă mine dispar, precum dispar ste­lele înaintea soarelui. Bietul jurnalist stă încremenit. Un mo­ment îi trăsni prin cap să alerge după doctor, apoi îşi da de seamă şi o ea la sănătoasa în­spre hotare. Junimistificatul reporter a rămas deplin lămurit despre situaţia politică în Ro­mânia. Nemo. DIN AFARA Statele mici balcanice, hotârît lucru, că sunt nişte protegiaţi, cam incomozi, se pare că în lumea guvernamentală din So­fia e mare nemulţumire în potriva cabi­netului din Viena, şi serviciile aduse cauzei „independenţei naţionale", preţuesc puţin în ochii miniştrilor prinţului Ferdinand. Se bănueşte guvernului austriac, că a hrănit pentru Bulgaria o simpatie sterilă, şi că frământă în Macedonia o agitaţie sârbească primejdioasă intereselor bulgare. Ziarele ungureşti se miră de acest revi­­rement şi declară că Bulgarii sunt tot­o­­dată stupizi şi nerecunoscători. Cu toate acestea era uşor de prevăzut că aceia cari au pus mâna pe Bulgaria, mulţumită complicităţei morale a cabine­tului din Viena, nu s’ar mulţumi de pro­­tecţiunea negativă ce acest din urmă a bine­voit să le-o dea. Ei simt că situaţiu­­nea trebue să se modifice fatalmente în paguba lor, dacă nu izbutesc a zăpăci poporul bulgar prin încercări noi, de felul aceleia de la Filipopoli. Pe de altă parte, n’ar putea ascunde, că pentru moment politica orientală a cabinetului vienez, e relativ conservatoare. Puţină zăpăceală în afacerile balcanice convine austro-ungariei; o zguduire generală ar compromite rezul­tatele obţinute. Cabinetul vienez nu vrea să-şi asume respunderea totală. Bulgaria principelui Ferdinand e destul de despărţită de Rusia ca să poată servi interesele austriace , Bulgaria revoluţionară ridicând Macedonia, ar scăpa de contro­lul Austriei şi ar putea deveni un punct de opunere puternică. Revoluţia în Bul­garia „ar dezlănţui panslavismul“, aceasta e convingerea intimă a majorităţei orga­nelor austro-ungare; şi iată pentru ce: după ce a încuragiat şi aprobat toate ră­tăcirile politicianilor bulgari, de câte­va vreme îl îndoapă cu sfaturi înţelepte şi pline de moderaţiune. Fără îndoială, îngâmfările şi ameninţă­rile principelui Ferdinand nu constitue în ele înşile un element care să apese în combinaţiile politicei internaţionale. Cu toate acestea, este un simptom, care ar trebui să fie luat în seamă. Pentru ca personagii de greutatea lor, să îndrăz­nească a manifesta intenţiunea de a forţa mâna Europei, creând fapte îndeplinite în faţa cărora n’ar rămânea alt­ceva diplo­sprîncenele... Dacă nu era onorat de si­gur, nici nu era atins de pretențiunile bătrîneî fete. — D-na de Sillac, urmă ea, nu lo­cuește de multă vreme în casa asta. Cu toate astea, eu crez c’o cunosc bine. — Oh! D-nă, eu nu vă întreb de cît ce fel este ca figură. — Tocmai. Este o femee ca de două­zeci şi opt până la trei-zecî de ani... pentru tineri... Pentru mine, este între trei-zecî şi cinci şi trei-zecî şi şase. Ea spune că are două-zeci şi şase de ani. Este frumuşică... chiar frumoasă... plină de graţii, amabilă... Ah! Dacă î mi vor­beşti de distincţie, d-ta ştii, ca și mine, că nu mai este nevoie s’o aî când a­­jungî... ba din contră, mai bine să n’ai de loc... dar în sfârșit e o femee fru­moasă­­ și tocmai asta mă miră ca ea să fie în situația în care se află... Are ochiul viu, dinții albi, părul des... — Brun e ? întrebă baronul. — Brun a fost... dar ea a făcut ca cele-l’alte, l’a vopsit roşu Este bine fă­cută, precum v’am spus-o, dar mâinele și picioarele au încheeturi groase și greoaie." — Ochii ’î sunt negri ? — Asta da... foarte negri! — N’are un semn pe figură? — Un semn?... stai nițel... — Un semn pe obrazul stîng. Capitolul II Duci prieteni vechi Casa din strada Martyrilor, în care intră baronul, afară de prăvăliele și de catul Intuia, nu era compusă de­cât de camere mobilate. Subsolul era ocupat de proprietăreasa, care era și portăreasă: ea se numea Belida, de la bella Ida. Vă­zând pe aceea care purta acest nume, cine­va cu greu s’ar fi esplicat, sa fi mai bine zis nu şi-ar fi esplicat de loc cali­­ficativu ăsta. Pielea negricioasă, obrajii încreţiţi, cu buzele uscate, capul acope­rit de perl gri, cu gâtul ţeapăn, ea pă­rea a fi de şase­ zeci de ani... Dinţii albi îi avea pe toţi — şi se înteierea ochi­lor sei negri protestau singuri contra acestei titre... Bella Ida, asta era tre­cutul. Seara când sta ghemuită în foto­liul său cu ochii pe jumătate închiși, lua drept nori fumul care era din sobă... ea se vedea în echipajele care o duceau altă­dată la Tivoli de vară sau la Mu­­sard... Largile sale mînecî de mătase, iacaluţa sa închisă pînă sus, şedea ad­mirabil figure! sale drăguţe... Talia se desena rotundă şi sveltă în rochia ei întinsă şi cu floricele... Mâinele sale fine era prea mititele în mănuşele eî de piele de căprioară, şi piciorul el, bine tăiat, era răpitor, încălțat cu un pantofior, a­le cărui funde se perdeau încrucișîndu-se pe ciorapii de mătase, culoarea pielei. Fericită că se visa ast­fel, ea mur­mură : (Va urma.) ♦♦♦------------------- ■

Next