Adevěrul, septembrie 1890 (Anul 3, nr. 607-632)

1890-09-15 / nr. 619

Se va vinde în grădină un ziar spe­cial scris de toţi ziariştii din Bucu­reşti. Numele cumpărătorului va fi ti­părit la minut în ziar. Numeroase omnibuse vor fi puse la dispoziţia publicului. Preţurile consumaţiunilor rămân cele obic­inuite. Intrarea 1 leu­. Începutul la 2 ore din si­ TRENURI DE PLĂCERE Pentru serbările presei Direcţiunea generală a Căilor fe­rate Române a luat deciziunea ca, in ziua de Duminică 16/20 Septem­bre a. c., să se elibereze bilete cu preţ redus de 50°/0 pentru staţiu­nea Bucureşti la următoarele trenuri de la toate staţiunile pe unde ele se opresc : La trenul No. 64, cu plecarea din Buzea la 6 ore şi 50 m. di­mineaţa, în legătură în Ploeşti cu trenul No. 10, cu sosirea în Bucu­reşti la orele 11, 45 dim. La trenul No. 10, cu plecarea din Predeal la 7 ore 43 m. dimineaţa şi sosirea în Bucureşti la 11 ore şi 45 m. dimineaţa. La trenul No. 32, cu plecarea din Giurgiu la 8 ore şi 14 m. di­mineaţa, şi sosirea în Bucureşti la 10 ore şi 45 dim. La trenul special întocmit în acest scop din Craiova, cu plecarea la 6 ore dimineaţa, care va fi în legătură din Piteşti cu trenul No. 44 şi va sosi în Bucureşti la orele 12,50 p. m. Biletele eliberate la ducere, vor fi valabile pentru întoarcere cu toate trenurile de călători sau accelerate, cari vor pleca din Bucureşti până luni seara inclusiv. Publicul din provincie să nu piardă ocaziunea de a veni la Bucureşti cu aceste trenuri pentru a lua parte la serbarea presei. Ştiri Telegrafice PARIS, 13 Septembrie. — D. Ribot va pleca în curând la Saint- Omer unde a fost ales pentru a lua parte la un banchet ce se va da la 28 Septembrie în onoarea sa. Se crede că cu această ocazie el va ţine un discurs politic. ST.­PETERSBURG, 13 Septembre.— Cercurile bine informate cred că în cu­rând se va crea şi un minister de agri­­cultură. ROMA, 13 Septembre. — Consta­­tându-se într’un mod oficial apari­­ţiilea holerei la Alep, guvernul a decretat măsuri de precauţie contra provenienţelor din Alexandria şi de pe coasta Syriei de la Jalt­a la U­­dalla. BERNE, 13 Septembrie.—Consiliul Naţional a adoptat cu 10 voturi contra 7 propunerea pentru stabilirea unui mo­nopol asupra biletelor de bancă în fa­voarea Federaţiunei Elveţiei şi crearea unei bănci naţionale. PARIS, 13 Septembrie.—Camera va avea a se ocupa în sesiunea viitoare de proictele de lege privitoare la construc­ţia drumului de fer metropolitan şi la fixarea zilelor de lucru. Consilul municipal din Marsilia a votat o rezoluţie prin care protestează contra regimului protecţionist inaugurat de parlament. LONDRA, 13 Septembrie.—Regina României a decis să nu meargă la Bal­ moral înainte de 1 Octombrie, pentru a asista la o manifestație ce se pregătește în onoarea sa. Haide flintei Haide minte obosită de noianul de gândiri Eşi din viața tupitoara a plăcutei adormiri! E prest să te laşi pradă unei morţ ce este vie E păcat ca să -ţi laşi timpul somnului nup­[ţ­i pustie ] Ai uitat că vine iute somnul grev, son­nul de veci, La ce bun nopţile line în nesimţ să ţi le treci, Ridică-te ’n sus o dată, scoală-te e de ajuns De când tu prin amorţire iadul, raiul ai pă­truns. Indârjiţi-vă acuma voi picioare moleşite De căldura dulce a nopţei ce te ia pe ne­simţite Obosite sunteţi sigur, căci de când în pat v’aţî pus Cine ştie câte dealuri şi câţi munţi nu aţi percurs. Peste mări trecând d’a-dreptul sigur v’aţi fi înecat Dacă mările, oceane prin vis nu s’ar fi în­chegat­ Iar voi mâini surori de gemeni, ce staţi lungi şi neclintite Par’c’aţi fi ’ntre cele patru scânduri albe ţintuite V’­ordon acum pe dată ca să nu mişcaţi din loc Şi să piară din voi iute para somnului de foc. Apucaţi-vă d’un scaun, ori d’o masă, de ce vreţi Ca la cele de jos două surori bune s’ajutaţî. Şi voi ochi ce staţi d’asearâ încuiaţi c’a’n­tr’o cetate Vouă ce vă place atâta să pătrundeţi de departe Cu ale voastre fulgeri două, inima să lumi­naţi Şi durerile dintr’însa pe pustiu să spulberaţi, Priviţi iute, priviţi iute pe fereastră înc’o­datâ Să vedeţi ce noapte lină şi ce boltă înste­lată. Să vedeţi cum merge luna spre sfinţi şi se tot duce Şi să lăudaţi pe acela care ştie a o conduce. D! acuma fiind că ,toate sunteţi puse în mişcare Vă poftesc iarăşi pe toate”să luaţi loc p’un scaun mare Care pentru D-stră înadins este aşezat In spre lampa din perete, lângă masa mea de brad. Aici cu Maestrul Eminescu puteţi sta, Cu Vlahuţa şi Scheletti puteţi încă discuta ! Mai este Sion poetul ş’amintiile lui vechi Care ne sunt foarte scumpe şi nu pot avea părechi. Apoi Cugler şi cu Miclea cu amorul lor nebun Se întrec care de care şi cu drag ş’ îl tot spun. Cu aşa societate şi atâtea Muse dragi Crea ’că o să poţi tu Minte ceva versuri ca să faci Uite masa este plină de hârtie şi cerneelă de ajuns Pentru peniţi şi condee uliţa toată am pă­truns. Ei ! începi acum mai iute versurele a ’ndruga Nimeni de sunt rele bune judecăţii nu te or da Şi să’ţi ceară socoteală cine naiba să mai stea Ba să’şi piarzâ timpul, vorba, cu o minte de fem­ee. Elisa Mustea. lelormaţiunii Citim în Lupta: îndată ce s’a iscat scandalul cu chitanţele deputatului G. Dobrescu-Ar­geş, clubul radical din Bucureşti a fost convocat spre a se pronunţa a­­supra cestiunei. In urma discuţiunilor urmate, con­­statându-se cum că d. Dobrescu-Ar­­geş, a procedat incorect în acea afa­cere, membrii Clubului, în unanimi­tate, au hotărât escludei VH­D- sale din Clubul radical. Apoi s’a hotărât ca deciziunea SĂMBATA 15 SEPTEMBRE 1890 jutsagw Bu­tt Mismian HM Biad adunărei să nu se publice pînă cînd nu se va termina ancheta militară. Astă­zi ancheta fiind sfîrşita şi d. Dobrescu-Argeş neputând dovedi ne­vinovăţia sa, facem cunoscută exclu­derea d-sale. Cu ocazia Serbărilor popu­lare date de Societatea presei la Coleseul Opler, Direcţiunea Căilor ferate Române a luat laudabila disposiţune de a face să circule trenuri de plăcere cu preţuri reduse între Bu­cureşti­ şi oraşele vecine Ca­pitalei. Poi­mâine Sâmbătă se deschide stagiunea teatrului din Sibii cu murdăria D-lor Gangofer şi Bro­­ciner intitulată Nunta din Văleni. Ungurii, ca toţi asupritorii, gră­besc pierderea râbdareî Românu­lui. Alaltă­ierî vara în temniţele lor doi redactori de la Gazeta Tran­silvaniei, ieri alţi doi de la Tribuna, iar pentru azi pregătesc insulta cea maî trivială ce nişte derbedei aruncă naţiunea ; dar... mâine cre­dem că’și vor primi cu prisos plata îndrăsneleî lor. —mob»*-­Gazetele oficioase de eri seară a­­duc știrea că consiliul comunal a ho­­tărît a ridica din grădina Episco­piei monumentul ce amintea locul altarului basiliceî Episcopiei Rîm­­niculuî și al noului Severin din Capitală. Este probabil că acest monu­ment religios, cu toate că nu a­­ducea cea maî mică umbră pers­pectivei măreţului palat al Ate­neului, să fi stat ca o bîrnă in ochii unora din ateneiştii cari au avut grija a proscrie ori­ce sim­bol creştin din podoabele templu­lui lor, ca cum creştinătatea n’ar fi contribuit întru nimic la civili­zaţia şi cultura omenire!; şi ast­fel să fi dorit a înlocui crucea din grădina Episcopiei cu statua vre­unei Afrodite din mithologie atât de dragă vice-preşedintelui Athe­­n­eu­lui. Dar ca consiliul comunal să ho­tărască desfiinţarea unui monu­ment care a fost aşezat în pute­rea unei legi pe locul propriu al unei biserici istorice, aceasta este culmea neştiinţei şi a nepăsăreî pentru tradiţiunile strămoşeşti ale oraşului. Apoi ideia de a strămuta monu­mentul care poartă în bas-relief hramul bisericei într’un alt loc e un sacrilegiu, căci nu înţelegem, cum ar mai putea aminti fiinţa bisericei, când ar fi strămutat aiu­rea.... O, sumeţie are...asca, mari sunt nezdravăniile tale ! Citim în Gaulois Aflăm cu foarte mare părere de roa de moartea d-lui Halfon, care s’a să­­vîrşit din viaţă Sâmbătă, în casa No. 60 din strada Monceau. El era în etate de 61 de ani. D. Halfon era originar din România. El avea în acea ţară legături de fami­lie şi de interese. Cumnatul d-lui Camondo, el nu se ocupa de afaceri şi ducea o viaţă re­trasă, mai cu seamă de când starea să­­nătăţeî îl silea să stea în casă. Defunctul a stat în pat 16 luni; se poate zice că a murit de slăbiciune. Nu mai putea mistui nici un aliment. O con­gestie pulmonară îi puse capăt zilelor. D. Halfon lasă un fiu și trei fiice : pe D. Halfon, care a luat în căsătorie pe fiica d-lui Pereire și care este adminis­trator al companiei generale transatlan­tice ; pe D-na Hitler, cu care locuia îm­preună ; pe D-na Ellissen, soția banche­rului atât de cunoscut; in fine, fiica sa cea mai mică șade în București, unde e căsătorită cu un văr al său, D. Halfon. Poşta Redacţiei Un agricultor moldovean care a bine voit a ne trimete prin poştă un articol de mare importanţă, este rugat să bine voiască a trece pe la Redacţiu­­nea noastră, spre a ne da oare­care des­luşiri neapărate necesare, fără de care nu se poate publica articolul D-sale. JOLIU SLOVACEI nV R A. 13 TJ X-J Cămila mea îngenuebează ca un biet iman, care, pentru a ’şi face rugăciunea, se întoarce către răsărit. sPe spatale-i ghebos îmi încarc şeaua de drum; îmi iau câte­va curmale pentru a ’mi îm­blânzi foamea; pe jcoapsa mea atârnă o sabie bine ascuţită; în tolba mea am germenii ascunşi al morţei. Lăcrămî şi desnădejde, iată tezaurul meu, şi acest tezaur îl împărtăşesc cu vulgul. Duc moarte mişeilor cari tre­mură de dânsa; celor ce sunt veseli, le arăt suferinţa pentru a ’i îngrozi; vă­­zând pe faţa mea o crudă durere, cei fericiţi pălesc şi surîsul le îngheaţă pe buze. Cămila mea s’a avîntat in pustiul tă­cut; focul ţâşneşte în scântei sub copi­ta’i despicată. Şaua me leagănă ca pen­tru somn şi aud iarba pe care o mes­tecă trosnindu’i între dinţi. Înainte de a veni luna să ’i arginteascâ obrazul, voiu fi făcut mai mult drum de cât luna.­­ Trebue în adevăr să fiu­ puternic, căci prin mine atâtea fiinţe pe lume au­ plâns şi plâng încă. Intr’o zi când mă duceam să semăn în lume cruda mea răzbunare, şi când alergam către deşert, eu, vrăjmaşul feri­­cirei omeneşti, pentru a lua tributul de lăcrămi care mi se cuvine, zării pe ţăr­mul marei un biet bordeiu de trestii, cu coperişul de pământ în care crescuseră şi Înfloriseră plante mar­ine; o lumină strălucea printre geamurile sparte, şi de pe coperiş se suia un fum albăstrui. Ce dar! locuitorul acestei mizerabile ruine, mă va insulta şi el cu veselia lui? Trecui pragul umilei locuinţe; sărăcia domnea acolo ; dar locuitorul colibei, ăst om mişel şi seman la vedere, est ne­norocit care ’şi câştiga pânea cu sudoa­rea franţei, est bătrân, tremurând şi ghe­muit de vlrsta, ţinea un pumn de nisip şi ridea ca un copil. Era un biet cufun­­dâtor în mare, şi in acest nisip desgro­pase mărgăritare... O mişelie da cerşetor ! Mărgăritare ! astea mărgăritare ! atât de mici ? atât de urite ?... Contemplai, nu fără amărăciune, fericirea bâtrînului, şi ’l condusei pe ţărmurile marel. „Pri­­­veşte, îl zisei, pe acesta ’] am de la o „caravană ; e un mărgăritar enorm care „staluceşte ca aurora. Vezi, îl arunc în „vîrtejul ăsta, in spuma aceasta ; scoate-l „din prăpastie, şi vre-un om putinte, în „schimbul mărgăritarului, îţi va da te­­„sau e.“ Speranţa stăluci în ochii bătrînuluî, şi se aruncă numai de cât în vîrtejul întunecat. Mărgăritarul era perdut; za­darnice silinţe! Bătrînul se întoarse pe ţărm; mâhnirea se citea în ochii lui. II otrăvisem fericirea şi liniştea ; îl dă­­desem otravă dându’î speranţi. Oh ! ce plângeri amare ! oh ! ce rîuri de lăcrămî vărsă în mare! II văzui în urmă reintrând în colibă, se aruncă pe patu­l de frunze cu des­nădejde; şi strigă gemând şi suspinând: „O doamne! aş fi fost fericit! aş fi putut fi bogat!“ Rise! amarnic,— cu un râs diavolesc. Pe drum, cămila mea! pe drum spre pustiu! poate că e unde­va vra-o vese­lie în naştere, nu voia lăsa să crească această plantă îndrăzneaţă ; e poate un­­de­va vre-o răzbunare ,gata, pentru a ’mi deştepta inima care’s’a împetrit în mijlocul acestor oameni de piatră. Aşa trăia mărgeanul în fundul valu­rilor. Câte o dată se întrista presimţind furtuna ; şi când soarele aurea albastrul cerului, mărgeanul se înveselea de fru­museţea timpului, întocmai ca luntraşul; dar tîrît de vînturile toamnei, s’a îm­petrit rătăcind în mijlocul pietrelor ne­însufleţite. ’Mi aduc aminte, într’o zi, la miezul zilei, o caravană lungă despica înce­­tinel pustiul; când ajunse lângă o ciutură, se înălţă un sgomot mare de râsete vesele. Mulţimea întreagă alergă cât putu de iute; apoi, ca o bandă de cocori călători, flecăresc bucuroşi bând apă... Dar această apă conţinea moartea... o otrăvisem eu... Pentru ce rîseseră cu atâta veselie? Iată-i că beau! ei beau! Un obraz se păleşte, bine! o a doua victimă ! Aci, doi fraţi cad, şi cupa tremurând cade din mâinile lor îngheţate. S’ar zice că zînele, că îngerii basnelor au as­­vîrlit peste lume suflarea ciumei. Pe ţărm sunt maî puţine pietrele de cât trupurile moarte ! Din toată caravana nu mai rămânea de­cât un bătrin: toți cei-l’alți îl părăsiseră; avea cinci fii,— cei cinci fii al sei muriseră... Ajunse și el in sffrşit, și văzu, printre junioa­rele sparte, trupurile fiilor sei întinse pe term-O ! desperare ! tot tribul murise! El luă otravă cu sete, ca un sorbet reco­­rit în ghiață, şi se pregătea sâ’şi ajungă copii... Alergai, —aşezai pe bătran pe şaua mea, şi calul meu ne răpi în ga­lop ; copitele lui ardeau granitul pustiu­lui. Tirîi pe bătrân și’l condamnai să trăiască. A! el voia să moară!—’i-am dăruit viața, atunci când in viața lui nu’i mai rămânea ni­c o scânteie de fe­ricire. Pe drum, cămila mea! de ce să’ţi do­moleşti paşii când inima ’nu e plină de amintiri plăcute ? Aci tăcerea, singură­tatea,—şi, desfă­indu-se dintr’un nor, luna ’şi reînseninează fruntea’i posomo­rita. Când omul fuge de oameni in pus­tii, propriul lui gând îi este vrăşmaş. Inima omului este ca o conchilie a­­runcată de valuri; când conţine un nau­­til, cuprinde viaţă; el tace cu toate as­tea,—dar când soarele arde,—ascultaţi! veţi auzi un sgomot în acest moment de nacră, s’ar zice că, plin de o mul­ţime de amintiri, le exprimă pe toate de o dată într’un murmur confuz. . III Sunt mulţi ani de atunci... eram încă tânăr... urmăream într’o zi un struţ, prin nisipuri, şi grăbeam mersul iutel­ui meu cal; sbura, sforăia şi cu spuma’i albă arginta băţul sângerat. Struţul, în această alergare, nu’şi putea lua sborul, și calul meu sbura ca și cum ar fi a­­vut aripi. De o dată ce văd ?... în mij­­lo­cul stâncilor sălbatice ale pustiului ca un tablou vrăjit al raiului se ofere pri­virilor mele, flori radiind peste tot pe o verdeață fragedă. Sub un palmier, în picioare între două isvoare cristaline, sta o fată tânără, re­gina oasei, înfășurată în muselină ca II FOITA ZIARULUI „A DEVEIH 1.“ ALEXIS BOU­VIER PARTEA II. Pi'andia în 1871 VIII 24 SOLDATE MSNAMJDU1BEI Sentinele, păziți-ve! Clrcbin zise celor patru oameni ai săi : — Stați locului. Și începu a se tîrî în palme pe ghiață. Intr’un sfert de ceas, făcu aproape o sută trei­zeci metri. Se opri, la o distanţă de zece paşi de sentinelă, îşi scoase cuţitul de la cin­gătoare şi-l puse în dinţi. Soldatul neamţ, se plimba pe drum ; era linişte, nu se auzea de­cât zgomo­tul uşor al vîntuluî. Deodată un foc se zări pe o înăl­ţime, la ce­ i’alt capăt al satului. Solda­tul privi îngrjat această flacără, de se deschise la manta și căută fluorul. Era momentul propice; Clochin nu’l perdu, soldatul tocmai era cu spatele la el. .. cu o mână îl apucă de braţ ca să nu’i cadă puşca jos, și cu cea­l’altă îi îm­plântă cuțitul în gât. Peste câte­va minute Clochin se afla la doi pași de la sentinela de la post. Aştepta momentul. Nu’l fa lungă aş-­­ teptarea. Se auzeau rîsete în po­it, sol-­î­daţii se jucau. Santinela îşi rezemă puşca de zid şi se uita pe o ferăstruie ca să _ vadă de ce rid soldaţii ? ! Clo­bin îl împlântă şi lui cuţitul în gât.. Neamţul nici nu maî avu vreme să țipe. Apoi, Clochin fugi înapoi la tovarășii săi. Hardi îl întrebă: — Ei? le-ai făcut? — Am sfîrșit. — Atunci să ne ocupăm de cel’alt. — Mă duc, zise Hardi. — Am vroit să’ți înlătur treaba asta. ■— Cum așa? — Uite și căscile lor. — Cum ? I-aî omorlt pe amândoi ? — Ce era să fac? M’am grăbit, căci ara zărit semnalul D-luî Herbeau. Hardi se uită și el la focul din deal. Puse apoi mâna la gură și imită de trei ori lătratul cânelui. I se răspunse tot în trei lătrături, și focul se stinse. — Aidem, copii, zise Hardi... Curajiț! Cinci­spre­zece dintre D-voastră să in­tre în sat, alţii cinci­spre­zece să se îm­partă pentru ca să pătrundă prin casele ce li se vor arăta. Să n’aveţi nici o milă. Sânge pentru singe, aui omorît, omo­­rîţi... M’aţi înţeles ? — Da, răspunseră şefii de plutoane. — Alt­ceva acuma: iată cuvîntul de ordine. Liber şi desnâdăjdiit. — Bine ! — înainte! Companiile apucară drumul spre sat. Hardi, în fruntea oamenilor săi, se în­dreptă spre post. — Lăsaţi vă puştile aici, şi luaţi-vă baionetele în mână. Oamenii se supuseră; el însuşi, îşi lua baioneta. — Luați seama. Să intrăm acum. Deschise poarta postului. IX O noapte de iarnă Prusienii jucau cărţi; erau strînşi în­­prejurul unei mese. Când se deschise uşa, unul din ei întoarse capul; văzând pe Hardi, cu ba­ioneta în mână, dădu îndărăt şi strigă către camarazii săi: — Franc tirori! Toţi soldaţii se sculară, speriaţi. De câte ori soldaţii prusieni fără prinşi de soldaţii noştri, şi supuseră fără împo­trivire. Eroismul nu face parte din mo­ravurile lor. Ei se luptă când sunt su­periori în oameni sau în arme, dar cer iertare, ori de câte ori forţele sunt egale. Erau doi­spre­zece la post, aveau ar­mele lângă ei, nu erau atacaţi de cât de zece oameni şi cu toate acestea dă­dură toţi îndărăt, speriaţi, tremurând, până în fundul postului! Oamenii năvăliră asupra prusienilor. Aceştia căzură în genunchi apucând baionetele cu amândouă manele şi ru­­gându-se: — Graţie... mă supun... mă supun. — Dar voi ce aţi făcut eri... omorî­­tori de femei ce sunteţi ? — Nici o grafie! strigară țăranii. — Aparaţi-vă ! strigă Hardi. Atunci începu un măcel îngrozitor, baionetele dispareau pănă ’n capăt în pântecile mizerabililor, cari urlau de durere. Plini de dispreţ pentru oamenii aceş­tia cari cereau graţie şi care n’o acor­daţi nici­odată, Hardi le zise : — Ştiţi, vncailea să muriţi soldăţeşte, laşilor. Deja şapte nenorociţi se tăvăleau pe jos, în ultimele convulsiuni ale agoniei... trei căutarâ să fugă, ajunseră la poartă şi se credeau scăpaţi, dar dădură de plutonul care păzea la intrarea satului şi cinci baionete îl lasară morţi. Doi cari rămaseră în post se ascun­seră sub pat ; degeaba se sileau să iasă că nu era chip. Sângele îmbată ca şi vinul. Numai Hardi îşi păstrase sângele rece în faţa măcelului. Neputând scoate pe soldaţi de sub pat, ţăranii îşi luară puştile şi înfipseră baionetele. Somară pentru cea din urmă oară pe nemţi. Ei nu se clintiră, atunci ţăranii lungiră puştile sub pat şi le înfipseră baionetele în pântece. Se auziră apoi ţipete îngrozitoare eşind din toate casele din târg... măcelul con­tinua. Hardi se duse să găsească pe solda­ții desnădaj­durei. Când sosi, tot era terminat... aveau și un prizonier. — Cum, aveţi un prizonier ? exclamă Hardi, mirat. — E şeful detaşamentului, răspunse Herbeau. Se poate să avem nevoie de el. Măcelul mai ţinu un ceas, şi nu mai rămase prusian cu viață. Herbeau puse un pichet de oameni la aceleaşi posturi pe care le ocupau prusienii, şi liniştea se restabili. Răsări tocmai şi luna, luminând ză­pada pătată cu sânge. Toate ferestrele caselor erau lumi­nate : francezii îşi sărbătoreau isbânda. Şapte­zeci şi cinci francezi omorâseră două­ sute de prusieni. Resum­aseră pe femee şi pe cei două bătrâni... şi în fie­care casă se bea, aşteptând ziua, căci după o aşa noapte nimeni nu era în stare să doarmă. In zorii zilei Soldaţii desnădăjdui­­rei tocmai erau să plece din tîrgul când veniră avant-gardele franceze. Herbeau trimise îndată prizonierul generalului șef. — Maî sunt prusieni prin împreju­rimi? întrebă comandantul detașamen­tului. Sentinela de la poarta tîrgul res­punse : — De aici până la Rougemont nu mai e nici picior de prusian. — Dar acel de aici, ce erau ? — Erau trimiși în recunoaștere şi pentru rechiziţii. (Va urma).

Next