Adevěrul, septembrie 1890 (Anul 3, nr. 607-632)
1890-09-15 / nr. 619
Se va vinde în grădină un ziar special scris de toţi ziariştii din Bucureşti. Numele cumpărătorului va fi tipărit la minut în ziar. Numeroase omnibuse vor fi puse la dispoziţia publicului. Preţurile consumaţiunilor rămân cele obicinuite. Intrarea 1 leu. Începutul la 2 ore din si TRENURI DE PLĂCERE Pentru serbările presei Direcţiunea generală a Căilor ferate Române a luat deciziunea ca, in ziua de Duminică 16/20 Septembre a. c., să se elibereze bilete cu preţ redus de 50°/0 pentru staţiunea Bucureşti la următoarele trenuri de la toate staţiunile pe unde ele se opresc : La trenul No. 64, cu plecarea din Buzea la 6 ore şi 50 m. dimineaţa, în legătură în Ploeşti cu trenul No. 10, cu sosirea în Bucureşti la orele 11, 45 dim. La trenul No. 10, cu plecarea din Predeal la 7 ore 43 m. dimineaţa şi sosirea în Bucureşti la 11 ore şi 45 m. dimineaţa. La trenul No. 32, cu plecarea din Giurgiu la 8 ore şi 14 m. dimineaţa, şi sosirea în Bucureşti la 10 ore şi 45 dim. La trenul special întocmit în acest scop din Craiova, cu plecarea la 6 ore dimineaţa, care va fi în legătură din Piteşti cu trenul No. 44 şi va sosi în Bucureşti la orele 12,50 p. m. Biletele eliberate la ducere, vor fi valabile pentru întoarcere cu toate trenurile de călători sau accelerate, cari vor pleca din Bucureşti până luni seara inclusiv. Publicul din provincie să nu piardă ocaziunea de a veni la Bucureşti cu aceste trenuri pentru a lua parte la serbarea presei. Ştiri Telegrafice PARIS, 13 Septembrie. — D. Ribot va pleca în curând la Saint- Omer unde a fost ales pentru a lua parte la un banchet ce se va da la 28 Septembrie în onoarea sa. Se crede că cu această ocazie el va ţine un discurs politic. ST.PETERSBURG, 13 Septembre.— Cercurile bine informate cred că în curând se va crea şi un minister de agricultură. ROMA, 13 Septembre. — Constatându-se într’un mod oficial apariţiilea holerei la Alep, guvernul a decretat măsuri de precauţie contra provenienţelor din Alexandria şi de pe coasta Syriei de la Jalta la Udalla. BERNE, 13 Septembrie.—Consiliul Naţional a adoptat cu 10 voturi contra 7 propunerea pentru stabilirea unui monopol asupra biletelor de bancă în favoarea Federaţiunei Elveţiei şi crearea unei bănci naţionale. PARIS, 13 Septembrie.—Camera va avea a se ocupa în sesiunea viitoare de proictele de lege privitoare la construcţia drumului de fer metropolitan şi la fixarea zilelor de lucru. Consilul municipal din Marsilia a votat o rezoluţie prin care protestează contra regimului protecţionist inaugurat de parlament. LONDRA, 13 Septembrie.—Regina României a decis să nu meargă la Bal moral înainte de 1 Octombrie, pentru a asista la o manifestație ce se pregătește în onoarea sa. Haide flintei Haide minte obosită de noianul de gândiri Eşi din viața tupitoara a plăcutei adormiri! E prest să te laşi pradă unei morţ ce este vie E păcat ca să -ţi laşi timpul somnului nup[ţi pustie ] Ai uitat că vine iute somnul grev, sonnul de veci, La ce bun nopţile line în nesimţ să ţi le treci, Ridică-te ’n sus o dată, scoală-te e de ajuns De când tu prin amorţire iadul, raiul ai pătruns. Indârjiţi-vă acuma voi picioare moleşite De căldura dulce a nopţei ce te ia pe nesimţite Obosite sunteţi sigur, căci de când în pat v’aţî pus Cine ştie câte dealuri şi câţi munţi nu aţi percurs. Peste mări trecând d’a-dreptul sigur v’aţi fi înecat Dacă mările, oceane prin vis nu s’ar fi închegat Iar voi mâini surori de gemeni, ce staţi lungi şi neclintite Par’c’aţi fi ’ntre cele patru scânduri albe ţintuite V’ordon acum pe dată ca să nu mişcaţi din loc Şi să piară din voi iute para somnului de foc. Apucaţi-vă d’un scaun, ori d’o masă, de ce vreţi Ca la cele de jos două surori bune s’ajutaţî. Şi voi ochi ce staţi d’asearâ încuiaţi c’a’ntr’o cetate Vouă ce vă place atâta să pătrundeţi de departe Cu ale voastre fulgeri două, inima să luminaţi Şi durerile dintr’însa pe pustiu să spulberaţi, Priviţi iute, priviţi iute pe fereastră înc’odatâ Să vedeţi ce noapte lină şi ce boltă înstelată. Să vedeţi cum merge luna spre sfinţi şi se tot duce Şi să lăudaţi pe acela care ştie a o conduce. D! acuma fiind că ,toate sunteţi puse în mişcare Vă poftesc iarăşi pe toate”să luaţi loc p’un scaun mare Care pentru D-stră înadins este aşezat In spre lampa din perete, lângă masa mea de brad. Aici cu Maestrul Eminescu puteţi sta, Cu Vlahuţa şi Scheletti puteţi încă discuta ! Mai este Sion poetul ş’amintiile lui vechi Care ne sunt foarte scumpe şi nu pot avea părechi. Apoi Cugler şi cu Miclea cu amorul lor nebun Se întrec care de care şi cu drag ş’ îl tot spun. Cu aşa societate şi atâtea Muse dragi Crea ’că o să poţi tu Minte ceva versuri ca să faci Uite masa este plină de hârtie şi cerneelă de ajuns Pentru peniţi şi condee uliţa toată am pătruns. Ei ! începi acum mai iute versurele a ’ndruga Nimeni de sunt rele bune judecăţii nu te or da Şi să’ţi ceară socoteală cine naiba să mai stea Ba să’şi piarzâ timpul, vorba, cu o minte de femee. Elisa Mustea. lelormaţiunii Citim în Lupta: îndată ce s’a iscat scandalul cu chitanţele deputatului G. Dobrescu-Argeş, clubul radical din Bucureşti a fost convocat spre a se pronunţa asupra cestiunei. In urma discuţiunilor urmate, constatându-se cum că d. Dobrescu-Argeş, a procedat incorect în acea afacere, membrii Clubului, în unanimitate, au hotărât escludei VHD- sale din Clubul radical. Apoi s’a hotărât ca deciziunea SĂMBATA 15 SEPTEMBRE 1890 jutsagw Butt Mismian HM Biad adunărei să nu se publice pînă cînd nu se va termina ancheta militară. Astăzi ancheta fiind sfîrşita şi d. Dobrescu-Argeş neputând dovedi nevinovăţia sa, facem cunoscută excluderea d-sale. Cu ocazia Serbărilor populare date de Societatea presei la Coleseul Opler, Direcţiunea Căilor ferate Române a luat laudabila disposiţune de a face să circule trenuri de plăcere cu preţuri reduse între Bucureşti şi oraşele vecine Capitalei. Poimâine Sâmbătă se deschide stagiunea teatrului din Sibii cu murdăria D-lor Gangofer şi Brociner intitulată Nunta din Văleni. Ungurii, ca toţi asupritorii, grăbesc pierderea râbdareî Românului. Alaltăierî vara în temniţele lor doi redactori de la Gazeta Transilvaniei, ieri alţi doi de la Tribuna, iar pentru azi pregătesc insulta cea maî trivială ce nişte derbedei aruncă naţiunea ; dar... mâine credem că’și vor primi cu prisos plata îndrăsneleî lor. —mob»*-Gazetele oficioase de eri seară aduc știrea că consiliul comunal a hotărît a ridica din grădina Episcopiei monumentul ce amintea locul altarului basiliceî Episcopiei Rîmniculuî și al noului Severin din Capitală. Este probabil că acest monument religios, cu toate că nu aducea cea maî mică umbră perspectivei măreţului palat al Ateneului, să fi stat ca o bîrnă in ochii unora din ateneiştii cari au avut grija a proscrie orice simbol creştin din podoabele templului lor, ca cum creştinătatea n’ar fi contribuit întru nimic la civilizaţia şi cultura omenire!; şi astfel să fi dorit a înlocui crucea din grădina Episcopiei cu statua vreunei Afrodite din mithologie atât de dragă vice-preşedintelui Atheneului. Dar ca consiliul comunal să hotărască desfiinţarea unui monument care a fost aşezat în puterea unei legi pe locul propriu al unei biserici istorice, aceasta este culmea neştiinţei şi a nepăsăreî pentru tradiţiunile strămoşeşti ale oraşului. Apoi ideia de a strămuta monumentul care poartă în bas-relief hramul bisericei într’un alt loc e un sacrilegiu, căci nu înţelegem, cum ar mai putea aminti fiinţa bisericei, când ar fi strămutat aiurea.... O, sumeţie are...asca, mari sunt nezdravăniile tale ! Citim în Gaulois Aflăm cu foarte mare părere de roa de moartea d-lui Halfon, care s’a săvîrşit din viaţă Sâmbătă, în casa No. 60 din strada Monceau. El era în etate de 61 de ani. D. Halfon era originar din România. El avea în acea ţară legături de familie şi de interese. Cumnatul d-lui Camondo, el nu se ocupa de afaceri şi ducea o viaţă retrasă, mai cu seamă de când starea sănătăţeî îl silea să stea în casă. Defunctul a stat în pat 16 luni; se poate zice că a murit de slăbiciune. Nu mai putea mistui nici un aliment. O congestie pulmonară îi puse capăt zilelor. D. Halfon lasă un fiu și trei fiice : pe D. Halfon, care a luat în căsătorie pe fiica d-lui Pereire și care este administrator al companiei generale transatlantice ; pe D-na Hitler, cu care locuia împreună ; pe D-na Ellissen, soția bancherului atât de cunoscut; in fine, fiica sa cea mai mică șade în București, unde e căsătorită cu un văr al său, D. Halfon. Poşta Redacţiei Un agricultor moldovean care a bine voit a ne trimete prin poştă un articol de mare importanţă, este rugat să bine voiască a trece pe la Redacţiunea noastră, spre a ne da oarecare desluşiri neapărate necesare, fără de care nu se poate publica articolul D-sale. JOLIU SLOVACEI nV R A. 13 TJ X-J Cămila mea îngenuebează ca un biet iman, care, pentru a ’şi face rugăciunea, se întoarce către răsărit. sPe spatale-i ghebos îmi încarc şeaua de drum; îmi iau câteva curmale pentru a ’mi îmblânzi foamea; pe jcoapsa mea atârnă o sabie bine ascuţită; în tolba mea am germenii ascunşi al morţei. Lăcrămî şi desnădejde, iată tezaurul meu, şi acest tezaur îl împărtăşesc cu vulgul. Duc moarte mişeilor cari tremură de dânsa; celor ce sunt veseli, le arăt suferinţa pentru a ’i îngrozi; văzând pe faţa mea o crudă durere, cei fericiţi pălesc şi surîsul le îngheaţă pe buze. Cămila mea s’a avîntat in pustiul tăcut; focul ţâşneşte în scântei sub copita’i despicată. Şaua me leagănă ca pentru somn şi aud iarba pe care o mestecă trosnindu’i între dinţi. Înainte de a veni luna să ’i arginteascâ obrazul, voiu fi făcut mai mult drum de cât luna. Trebue în adevăr să fiu puternic, căci prin mine atâtea fiinţe pe lume au plâns şi plâng încă. Intr’o zi când mă duceam să semăn în lume cruda mea răzbunare, şi când alergam către deşert, eu, vrăjmaşul fericirei omeneşti, pentru a lua tributul de lăcrămi care mi se cuvine, zării pe ţărmul marei un biet bordeiu de trestii, cu coperişul de pământ în care crescuseră şi Înfloriseră plante marine; o lumină strălucea printre geamurile sparte, şi de pe coperiş se suia un fum albăstrui. Ce dar! locuitorul acestei mizerabile ruine, mă va insulta şi el cu veselia lui? Trecui pragul umilei locuinţe; sărăcia domnea acolo ; dar locuitorul colibei, ăst om mişel şi seman la vedere, est nenorocit care ’şi câştiga pânea cu sudoarea franţei, est bătrân, tremurând şi ghemuit de vlrsta, ţinea un pumn de nisip şi ridea ca un copil. Era un biet cufundâtor în mare, şi in acest nisip desgropase mărgăritare... O mişelie da cerşetor ! Mărgăritare ! astea mărgăritare ! atât de mici ? atât de urite ?... Contemplai, nu fără amărăciune, fericirea bâtrînului, şi ’l condusei pe ţărmurile marel. „Priveşte, îl zisei, pe acesta ’] am de la o „caravană ; e un mărgăritar enorm care „staluceşte ca aurora. Vezi, îl arunc în „vîrtejul ăsta, in spuma aceasta ; scoate-l „din prăpastie, şi vre-un om putinte, în „schimbul mărgăritarului, îţi va da te„sau e.“ Speranţa stăluci în ochii bătrînuluî, şi se aruncă numai de cât în vîrtejul întunecat. Mărgăritarul era perdut; zadarnice silinţe! Bătrînul se întoarse pe ţărm; mâhnirea se citea în ochii lui. II otrăvisem fericirea şi liniştea ; îl dădesem otravă dându’î speranţi. Oh ! ce plângeri amare ! oh ! ce rîuri de lăcrămî vărsă în mare! II văzui în urmă reintrând în colibă, se aruncă pe patul de frunze cu desnădejde; şi strigă gemând şi suspinând: „O doamne! aş fi fost fericit! aş fi putut fi bogat!“ Rise! amarnic,— cu un râs diavolesc. Pe drum, cămila mea! pe drum spre pustiu! poate că e undeva vra-o veselie în naştere, nu voia lăsa să crească această plantă îndrăzneaţă ; e poate undeva vre-o răzbunare ,gata, pentru a ’mi deştepta inima care’s’a împetrit în mijlocul acestor oameni de piatră. Aşa trăia mărgeanul în fundul valurilor. Câte o dată se întrista presimţind furtuna ; şi când soarele aurea albastrul cerului, mărgeanul se înveselea de frumuseţea timpului, întocmai ca luntraşul; dar tîrît de vînturile toamnei, s’a împetrit rătăcind în mijlocul pietrelor neînsufleţite. ’Mi aduc aminte, într’o zi, la miezul zilei, o caravană lungă despica încetinel pustiul; când ajunse lângă o ciutură, se înălţă un sgomot mare de râsete vesele. Mulţimea întreagă alergă cât putu de iute; apoi, ca o bandă de cocori călători, flecăresc bucuroşi bând apă... Dar această apă conţinea moartea... o otrăvisem eu... Pentru ce rîseseră cu atâta veselie? Iată-i că beau! ei beau! Un obraz se păleşte, bine! o a doua victimă ! Aci, doi fraţi cad, şi cupa tremurând cade din mâinile lor îngheţate. S’ar zice că zînele, că îngerii basnelor au asvîrlit peste lume suflarea ciumei. Pe ţărm sunt maî puţine pietrele de cât trupurile moarte ! Din toată caravana nu mai rămânea decât un bătrin: toți cei-l’alți îl părăsiseră; avea cinci fii,— cei cinci fii al sei muriseră... Ajunse și el in sffrşit, și văzu, printre junioarele sparte, trupurile fiilor sei întinse pe term-O ! desperare ! tot tribul murise! El luă otravă cu sete, ca un sorbet recorit în ghiață, şi se pregătea sâ’şi ajungă copii... Alergai, —aşezai pe bătran pe şaua mea, şi calul meu ne răpi în galop ; copitele lui ardeau granitul pustiului. Tirîi pe bătrân și’l condamnai să trăiască. A! el voia să moară!—’i-am dăruit viața, atunci când in viața lui nu’i mai rămânea nic o scânteie de fericire. Pe drum, cămila mea! de ce să’ţi domoleşti paşii când inima ’nu e plină de amintiri plăcute ? Aci tăcerea, singurătatea,—şi, desfăindu-se dintr’un nor, luna ’şi reînseninează fruntea’i posomorita. Când omul fuge de oameni in pustii, propriul lui gând îi este vrăşmaş. Inima omului este ca o conchilie aruncată de valuri; când conţine un nautil, cuprinde viaţă; el tace cu toate astea,—dar când soarele arde,—ascultaţi! veţi auzi un sgomot în acest moment de nacră, s’ar zice că, plin de o mulţime de amintiri, le exprimă pe toate de o dată într’un murmur confuz. . III Sunt mulţi ani de atunci... eram încă tânăr... urmăream într’o zi un struţ, prin nisipuri, şi grăbeam mersul iutelui meu cal; sbura, sforăia şi cu spuma’i albă arginta băţul sângerat. Struţul, în această alergare, nu’şi putea lua sborul, și calul meu sbura ca și cum ar fi avut aripi. De o dată ce văd ?... în mijlocul stâncilor sălbatice ale pustiului ca un tablou vrăjit al raiului se ofere privirilor mele, flori radiind peste tot pe o verdeață fragedă. Sub un palmier, în picioare între două isvoare cristaline, sta o fată tânără, regina oasei, înfășurată în muselină ca II FOITA ZIARULUI „A DEVEIH 1.“ ALEXIS BOUVIER PARTEA II. Pi'andia în 1871 VIII 24 SOLDATE MSNAMJDU1BEI Sentinele, păziți-ve! Clrcbin zise celor patru oameni ai săi : — Stați locului. Și începu a se tîrî în palme pe ghiață. Intr’un sfert de ceas, făcu aproape o sută treizeci metri. Se opri, la o distanţă de zece paşi de sentinelă, îşi scoase cuţitul de la cingătoare şi-l puse în dinţi. Soldatul neamţ, se plimba pe drum ; era linişte, nu se auzea decât zgomotul uşor al vîntuluî. Deodată un foc se zări pe o înălţime, la ce i’alt capăt al satului. Soldatul privi îngrjat această flacără, de se deschise la manta și căută fluorul. Era momentul propice; Clochin nu’l perdu, soldatul tocmai era cu spatele la el. .. cu o mână îl apucă de braţ ca să nu’i cadă puşca jos, și cu ceal’altă îi împlântă cuțitul în gât. Peste câteva minute Clochin se afla la doi pași de la sentinela de la post. Aştepta momentul. Nu’l fa lungă aş- teptarea. Se auzeau rîsete în poit, sol-îdaţii se jucau. Santinela îşi rezemă puşca de zid şi se uita pe o ferăstruie ca să _ vadă de ce rid soldaţii ? ! Clobin îl împlântă şi lui cuţitul în gât.. Neamţul nici nu maî avu vreme să țipe. Apoi, Clochin fugi înapoi la tovarășii săi. Hardi îl întrebă: — Ei? le-ai făcut? — Am sfîrșit. — Atunci să ne ocupăm de cel’alt. — Mă duc, zise Hardi. — Am vroit să’ți înlătur treaba asta. ■— Cum așa? — Uite și căscile lor. — Cum ? I-aî omorlt pe amândoi ? — Ce era să fac? M’am grăbit, căci ara zărit semnalul D-luî Herbeau. Hardi se uită și el la focul din deal. Puse apoi mâna la gură și imită de trei ori lătratul cânelui. I se răspunse tot în trei lătrături, și focul se stinse. — Aidem, copii, zise Hardi... Curajiț! Cincisprezece dintre D-voastră să intre în sat, alţii cincisprezece să se împartă pentru ca să pătrundă prin casele ce li se vor arăta. Să n’aveţi nici o milă. Sânge pentru singe, aui omorît, omorîţi... M’aţi înţeles ? — Da, răspunseră şefii de plutoane. — Altceva acuma: iată cuvîntul de ordine. Liber şi desnâdăjdiit. — Bine ! — înainte! Companiile apucară drumul spre sat. Hardi, în fruntea oamenilor săi, se îndreptă spre post. — Lăsaţi vă puştile aici, şi luaţi-vă baionetele în mână. Oamenii se supuseră; el însuşi, îşi lua baioneta. — Luați seama. Să intrăm acum. Deschise poarta postului. IX O noapte de iarnă Prusienii jucau cărţi; erau strînşi înprejurul unei mese. Când se deschise uşa, unul din ei întoarse capul; văzând pe Hardi, cu baioneta în mână, dădu îndărăt şi strigă către camarazii săi: — Franc tirori! Toţi soldaţii se sculară, speriaţi. De câte ori soldaţii prusieni fără prinşi de soldaţii noştri, şi supuseră fără împotrivire. Eroismul nu face parte din moravurile lor. Ei se luptă când sunt superiori în oameni sau în arme, dar cer iertare, ori de câte ori forţele sunt egale. Erau doisprezece la post, aveau armele lângă ei, nu erau atacaţi de cât de zece oameni şi cu toate acestea dădură toţi îndărăt, speriaţi, tremurând, până în fundul postului! Oamenii năvăliră asupra prusienilor. Aceştia căzură în genunchi apucând baionetele cu amândouă manele şi rugându-se: — Graţie... mă supun... mă supun. — Dar voi ce aţi făcut eri... omorîtori de femei ce sunteţi ? — Nici o grafie! strigară țăranii. — Aparaţi-vă ! strigă Hardi. Atunci începu un măcel îngrozitor, baionetele dispareau pănă ’n capăt în pântecile mizerabililor, cari urlau de durere. Plini de dispreţ pentru oamenii aceştia cari cereau graţie şi care n’o acordaţi niciodată, Hardi le zise : — Ştiţi, vncailea să muriţi soldăţeşte, laşilor. Deja şapte nenorociţi se tăvăleau pe jos, în ultimele convulsiuni ale agoniei... trei căutarâ să fugă, ajunseră la poartă şi se credeau scăpaţi, dar dădură de plutonul care păzea la intrarea satului şi cinci baionete îl lasară morţi. Doi cari rămaseră în post se ascunseră sub pat ; degeaba se sileau să iasă că nu era chip. Sângele îmbată ca şi vinul. Numai Hardi îşi păstrase sângele rece în faţa măcelului. Neputând scoate pe soldaţi de sub pat, ţăranii îşi luară puştile şi înfipseră baionetele. Somară pentru cea din urmă oară pe nemţi. Ei nu se clintiră, atunci ţăranii lungiră puştile sub pat şi le înfipseră baionetele în pântece. Se auziră apoi ţipete îngrozitoare eşind din toate casele din târg... măcelul continua. Hardi se duse să găsească pe soldații desnădajdurei. Când sosi, tot era terminat... aveau și un prizonier. — Cum, aveţi un prizonier ? exclamă Hardi, mirat. — E şeful detaşamentului, răspunse Herbeau. Se poate să avem nevoie de el. Măcelul mai ţinu un ceas, şi nu mai rămase prusian cu viață. Herbeau puse un pichet de oameni la aceleaşi posturi pe care le ocupau prusienii, şi liniştea se restabili. Răsări tocmai şi luna, luminând zăpada pătată cu sânge. Toate ferestrele caselor erau luminate : francezii îşi sărbătoreau isbânda. Şaptezeci şi cinci francezi omorâseră două sute de prusieni. Resumaseră pe femee şi pe cei două bătrâni... şi în fiecare casă se bea, aşteptând ziua, căci după o aşa noapte nimeni nu era în stare să doarmă. In zorii zilei Soldaţii desnădăjduirei tocmai erau să plece din tîrgul când veniră avant-gardele franceze. Herbeau trimise îndată prizonierul generalului șef. — Maî sunt prusieni prin împrejurimi? întrebă comandantul detașamentului. Sentinela de la poarta tîrgul respunse : — De aici până la Rougemont nu mai e nici picior de prusian. — Dar acel de aici, ce erau ? — Erau trimiși în recunoaștere şi pentru rechiziţii. (Va urma).