Adevěrul, octombrie 1890 (Anul 3, nr. 633-657)
1890-10-14 / nr. 644
. sminteala, care era să aducă nenorocire pe capul său, au trimes călare pe un mazil, aflător acolo din întâmplare, să meargă in fuga cea mare la margine şi să ceară de la doftorul carantinei o contra doftorie; care înprejurare însă nu am spus drumeţilor spre a nu’i speria până a nu căpăta vreun mijloc de ajutori. Postilionul spiţerului înturnându-se călare în codru ca să aducă trăsura şi caii cu ajutoriul unor oameni pădurari au târâet-o pân la ospătărie, şi aceştia avea anticipat câte un pahar de vin în socoteala spiţerului reparaţiei trăsurei sale Orând amul de fire, fricos, carile avea încă o spaimă încă mai cumplită că va fi spânzurat pentru otrăvirea oaspeţilor şi nu mai încăpea de bucurie auzind că spiţerul a cunoscut veninul mai înainte de a gusta vinul La încheerea acestei aventure deşi era vrednică de rîs, totuşi nimenea nu avea gust a unde Doi dintre toţi au scăpat de o sigură moarte, pe când Pronia au ferit pe posesorul a vărsa sângele unui nevinovat. Drept aceea fieşte care s’au prefăcut în mulţumire carie Dumnezeu pentru această mântuire şi cu urări reciproce (din ambe părţi) sau dispărţit călătorii. încă curierul, a cărui meserie 11 mâna îndată mai departe, au rugat , pe posesorul să ajute a doua zi pe companionul avanturei lor, ca să poată urma călătoriei sale, şi luându-şi ziua bună de la toţi, le-au ditit fericire şi au purces. După noaptea cea furtunoasă au urmat o dimineaţă foarte sănină, soarele lumina preste frunzele copacilor ce picura încă de ploaia cea proaspătă. Pasările cânta voioase, şi nu mai puţin senine era feţile posesorului a firii ,ale şi a spiţeruluî. Trăsura acestuia fiind foarte sfărâmată, şi posesorul neputând întârzia din pricina vadelei care’l chema la Essl dar nici voind a lăsa pe spițerul străin fără ajutor l’au poftit a veni în a lui trăsură. Deacă cetitoriul să intăresează incă de soarta acestor călători, apoi nesmintit va dori a mai auzi ceva despre ii. Drept aceea să cuvine arăta că spițerul au dat preste o nouă primejdie; ajunsese acum departe de la codrul Herţei. Când două gionţuri l’au nimerit drept la inimă, adecă acolo gionţuri lucitoare care să află sub sprâncenile ilarcate a ficei cei frumoase Asemene rană nu au putut nici au voit tânărul a ,o vindeca, decât prin Imeneu (căsătorie) , şi pre lângă bani câştiului ce au lăsat părintele au mai adaus şi pe fiica sa aşazând’o în casa unei surori, care sau însărcinat a o mărita după paşti. Această călătorie nepregătită de înspăimântătoare întâmplare a codrului Herţei, au fost norocită pentru că nu contracturi cu zestre bine sigurisită, ci simţiri născute din amor şi din recunoştinţă, fac o căsătorie trainică. . FINIT. DUMINICA 14 OCOTMBRE 1890 CHARLES MERCUVEL MORŢII ŞI 111 B UNXCA La Berry Era în zilele d’întâî ale lui Noembre 1867. S’apropia iarna. Toţi bogaţii se întorc în Paris în luna asta. Cu toate acestea, înaintea gări de la Châteauroux staţionaţi două trăsuri goale. Pe cine aşteptau? Bătu trei ceasuri la bisericile principală, Notre-Dame şi Sf. Andrei, ale căror clopotniţe se ’nalţă peste casele joase, într’o câmpie umedă printre plopi. O trăsură din acestea două era o berlină veche de voiaj, cu opt resorturi, cu osiile largi, cu roatele galbene, cu fundul vopsit albastru închis, căptuşită înăuntru cu mătase broşată, cu portierele cu clanţele poleite cu aur, cu armoarii stricate de vreme. La caleaşca aceasta erau înhămate două epe nalte, voinice ca nişte elefanţi şi cari negreşit erau întrebuinţate la tot felul de munci. Caii steteau nemişcaţi sub mâna unui vizitiu bătrân îmbrăcat cu o livrea d’acelea vechile cari slujesc rar şi pe cari le mănâncă moliile prin castelurile părăsite, pe când un fel de ţărănciă tînăr, care respundea la numele de Căsarie, deghizat în fecior pentru împrejurare şi îmbrăcat tot într’o livrea veche cafenie cuguler galben, cu nasturi cu coroană ducală, se apropia de un servitor prea elegant care şedea înaintea cailor unui faeton foarte uşor. — Trenul ? întrebă feciorul pe un factor care era din gară. — Douăzeci şi cinci minute întârziere. — Mulțumesc. Vizitiul faetonului arătă caleaşca feciorului cu livreaua cafenie cu guler galben. —N’o s’ajungeți de vreme la Jonchere, zise el. —Nu tocmai de vreme. —Ce a păţit ducesa ca se se întoarcă ? —Nu știu. A venit o depeşe azî-dimineață în care se spunea numai vorbele astea. Sosesc. Să mă aștepte când vine expresul la trei ore. Chateauroux. — Numai atât. —Numai. —E multă vreme de când n'a mai venit ea la Jonchere? — Luna trecută s’a împlinit unsprezece ani. —Cu toate acestea e frumoasă moșie. —Mai mult de șease mii de jughheri Parcul și castelul sunt în mijloc... zise Cesaire cu un fel de îngâmfare. —Bună bucățică... —Insă nu aduce nimic din pricină că terenul nu face. —Știu eu, de vreme ce suntem alături. Breuil și Jonchere sunt tot o bucată. Păduri și elestie de la un capăt la cel-lalt! Ar fi bun pentru un vânător, nu pentru o femee. —De aceea nici n’a mai venit ducesa acolo de când și-a murit ginere-scu. — Stă tot în Paris ? —Mai mult la moșia ei de la Boissy, în Seine și Oise... — Cu nepoată-sa. — Nu se mai desparte de ea. Atâta i’a rămas. Doamna marchiza a murit din facere, când era de două-zeci și doi de anî. Marchizul a murit cinci ani după dânsa. Domnișoara trebue să aibă șaptesprezece ani... optsprezece la primăvară. — Iacă o fată care o să fie bogată! — Te crez. Averea mă 'si, domnişoara de la Roche-Villars, are și averea tatălui său, marchizul de Charnay ... Şi-i rămâne şi toată averea ducesi. — Strânge mereu bani, cârtiţa bătrîna! zise omul cu faetonul. — Par’că’i plouă numai bani! zise feciorul. Și are palate în Italia, are moșii peste tot locul. E o altă Montalta din Roma. Răposatul duce se dusese acolo să se însoare. — Se zice că nu’î femee bună. — E rece ca un lemn, mîndră ca un păun, aspră ca o piatră. Bătrânul Barnabe... — Vizitiul vostru? — Da... care a fost multă vreme la dânsa și pe care îl ține la Jonchăre ca pe un invalid, spune că n’a văzut’o niciodată plângând. — Cu toate astea au fost destule nenorociri în familie. — De sigur. Sî’a îngropat pe bărbatul său, pe singura ei copilă, pe ginere sau.... Nici o lacrimă pentru nimeni... Dar nici nu s’a schimbat... E tot așa de aspră, tot așa de rece.... Numai de două ori am văzut’o. Mă iau bonii când o văd pe femeea aceea. Dar stăpânul teu, Bernard ? — Domnul conte ? — Da. — Merge... Cesaire clipi din ochiu. — Spun unii că duce tren mare.... — E tânăr. Petrece. — I-a^trecut'J,vremea. A trecut de treizeci de ani și dacă o fi adevărat ce se spune.... — Da ? — Și’a prăpădit multă avere... — Treaba Iul! — Veselă casă’i a voastră! — Acolo nu’și face cineva sânge reu! Se întâmplă însă numai'că stăpânul nu are tot-d’auna parale, e lihnit câte o dată și notarii îi golesc tot mai mult punga. Insă într’o bună dimineață o să se însoare și o să astupe toate găurile... — Să vedem. — Cu o zestre bună. — Ia ascullă-mă, Bernard? — Ce e? — Ce zici, zestrea mititichi ar fi minunată pentru el. — O fi! S’a văzut lucruri mai ciudate. Domnul e bărbat frumos și fetişcana trebue să se plictisească grozav cu prăjina ei de bunică! — Crezi! — Ce idee proastă au ca să vie să se îngroape la Jonchere pe astfel de vreme. Brrr! — Capriţiî! — O cazarmă mare unde trebue să moară omul de frică, noaptea. Cu cine mai vine ? — Cu nimeni. Numai cu vre o două slujnici. — O să meargă bine. Câţi ani zici că are domnişoara? — Şaptesprezece. — Frumoasă e? — Nici frumoasă nici urîtă.... mai mult frumoasă. — Sunt sigur că domnului meu o să-i placă — Nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nemereşte, zise țărănoiul. M’am gîndit eu Cel-l’alt respunse: — Cine știe ? Sunt vecini.... Asta nu-i puțin lucru. S'auzi un fluer depărtat. Caii ciusdiră urechile. — Vine trenul. Să ne vedem, Bernard ! zise feciorul. — La revedere ! Căsaire! — Să treci pe la noi câte-odată.... Avem vînat destul. Venea într’adever expresul, coborînd din Paris. Putini călători avea. Două dame, însoţite de o singură servitoare, se iviră în uşa unui compartiment, pe când un călător îmbrăcat cu un pardesiu cu blană peste o jachetă albastră, se cobora dintr’un compartiment vecin. Călătorul acesta avea o înfăţişare din cele mai aristocratice. Oacheş cu păr mult, cu mustaţa răsucită în sus, cu barba mătăsoasă, cu ochiul adînc, cu trăsurile mindre înalt, îl vedeai câ-i sănătos şi voinic, deşi purta pe frunte, într’o cută prea pronunţată, şi în prejurul ochilor, în evantaliul ușor al zbîrciturilor uşoare, stigmatul grijilor care chinuesc, al oboselilor petrecerilor în nopți albe. El se apropie de cea mai vrâsnică dintre dame și se înclină înaintea ei. — Dumneata aci, domnul de Vaunoise ? zise ea. — Tocmai eu aș trebui să mă mir că te văd aci, doamnă ducesă, răspunse el. Ai părăsit Berry. O să rămâneți aci mai multă vreme ? — Nu știm — Voi avea onoarea să vă prezint omagiile mele. — Când vei voi..., zise ducesa cu o vădită dorință de a scurta vorba. Și întorcându-se spre fata care rămăsese pe scara vagonului: — Vino, Blanco, avem să facem drum destul de lung... La revedere, D-le de Vaunoise. Tonul era aspru ca şi înfăţişarea bătrânei dame. Insă contele nu băgă de seamă. El nu-şi lua ochii de la fată căruia bătrâna îi zisese Blanşa. Fata se sui în caleaşcă, după ce înbrăcă o haină cu blană pe care i-o puse în spate o slujnică nu mai tînără de 60 de ani. Contele Filip de Vaunoise băga de seamă aerul ei suferind. Se sui şi ducesa şi pe urmă, dinainte se puse slujnica şi trăsura porni. Un ţăran, care aştepta cu un car, luă bagajele şi plecă şi el pe urmă. Peste câteva minute contele Filip de Vaunoise se sui și el în faeton, luă hățurile celor doi roibi care trepădaă de nerăbdare și apucă pe un drum larg mărginit cu plopi din cari se scuturaseră cele mai mai multe frunze îngălbenite de frig. (Va urma). PaEi'J'* TFoAHTHgO • AWT?j)aA9 CSi huzpsijj}^. t n piu,Si a * H (r.tTi fie 4. i âA&inîi nt fiu . «u nftn^Mtpsns ySiM.* i U,M fi? o». cp» rii cxriv5. o Utiî Ji’oVd .fliaMWl fit paoui'd tun ^ri^pLtr* fk Tay‘TH/iOp ee ^ KdNTo'pa Jfi ÎJOUdrTHp'fe CiJiMliMACp vpiii îlfdfY»* • AH('m SH K6jROH ac% npUbAASpd Hîî s isim fsop d4 ad »IAN3 Ad w M^i s*$mtuAt FdjjVuAoo . ID*d i WVUTOplv“ Pd^ÍTt c% fiep Jf.- éJ#i‘MíUi,d ASaau^aíi'p AípsrS'róp.Y,» fit hü?» MHAÍ ÎTiptcfdHHACp *1» dS Rh Ml #0HT d fcí •fCXpSHHd KÜ npiNSMlpd'mVid • Ulti KdpHAI sop ^nspiţit nptiiV<M*pdHUHAOp rd^íTiA* *11 $lAd PtfidKH'Ît nAHKSp« nUlfASHTI AHt* Rop *rpMMM*Tí CSn*r möMiA» (JlÍMjit kS» Tol\« Kdpi'H Rop dB-fe 5 nljs-AMKd^-f MMtKdHRd 4gJvUHUSptl flIMTplí HMTipícVÁ AOp. e*W O0(f)TM,UM dAÍ fplMMM'rt KUTpS PtfidKUU ^TXpHM^^A* MdH «lírára it ^MpffZTOpid AOKHaÜM , UIH KIAT^Artd nfe&AlKd'uV'M Kdp«fe fit« T» KKVf &N AÍS p*n^$A. TMllSpM'r •rpSu uÍMtf d.\ fdíiTiM Această gazetă Politico—literală să tipăreşte în Est, preţul ei este de 4 galbeni pe an. Eară acum se prenumără pe 7 luni juni, începând dela 1 Iunie şi eşind de două ori pe săptămână adecă: Dumineca şi Joia înainte de ameazăzi. Prenumăranţia şi înpărţirea gazetelor se fac în Cantora eî în Monăstirea Sfinţilor trei Erarhi. Acei ei vor voi a se prenumăra şi după 1 Iunie vor afla încă până la o vade numerile gazetelor din început. Pe la ţinuturi iubitorii de gazete se vor înştiinţa de la Dumnealor Deregătorii de numire Persoanelor, ce au binevoit a se însărcina cu prenumeranţia, şi care le vor împărţi prenumeranţilor, gazetele ce de la Redacţie în plicuri pecetluite li se vor trimite supt numele fieşte căruia. Toţi cari vor avea a publica îngazete niscaiva înştiinţări pentru interesul lor, sânt poftiţi a le trimete cătră Redacţie întărindu-le mai întâi, de dirigătoria locului, şi adăugând cheltueala publicaţiei carea este câte un leu de rândul tipărit într’un număr al Gazetei. . JÍiSK'Sé! Ulti Tr&'HTO'tXJl TpÁw; Cn^ur mhks t ^afímmIí -rp-fe^x? d COaptAiiíM Ab Mii «2. ÎÎI 1ÍCT lis SCHICS R-piMbplS: fit ^-Ódl Ímmuh poSft umi nf ftínij, Tt TIMK C3 U,Hft MOdt ^■AHKdTfAt dpMnt? •f.NKS t? A C p H A * 4 H AoVi't* £ oyMßp« trVíiHAdT» , Hmm kwcí uí ^iiRS.\nTt KOSOHÍAMAI flAtKdTf. Ah hí gsopH fed w csy^TSí Bdpt dípbA ^•fOMKS, A* MMA» 8ÍH *l)í IWUHlkiTI, B -» . •> / * O iU ,J.í4 KÖTpO ÍÍAEl.HO MhKS ? ábÍMSM Ri;,íi.d a*.i tun* s'Sh4 Osps dcTlM^AS, M * * V to *» »U XíA£ S4«i d Aliit íS^'hí IîfÂHR fiéti RMBKpHHÍdAS. éuií, Tp«M«rOpVH 0vpAAdfS, íÍaa *rp^i/t ddá tot Emmi «apei Ad dAT^A nEpZ, Míp'b Kd UIH MKHt . ílAfí ÄHH» k iîAfÎHHd* M Î %% AÜlifti To AT»1* M R.'.MUf * »* a¥*U # A* Rolniit, 3Kbp*HA gów chi?«» íÍmí: ch'íthm* mii »H c' riAFTMHd PoM*lt+'flfX , #1a míU ,A°pb M m dM'fe ditfi : îîpt KAAMlíd fi? AARIITii'llíT Ahh (|)AO;H Miipt dK^Aiyt* ^ Ai Mi Ai COpVdap* Kis'ii^ dfí'tí ca A^Miuidfs, AÎahi n«pr« 4i ni acAp• CO K'ipd M^AT dKűca . ( &ti ^i ^IdpMSK _dMOptJnV* v tHnVpH mWat* . diHl % 1IÍH dK1!? M» CHMT Tpí^H'ra dbifT MHH$T (JjipHHi ( 7 JÍ ! M^AT m’ dtfirkn«r* 9 # W^ATi R^MnbfH BC7» ntTpÍHfy iS&Mfit CÓdpTA Tt , Mf'pyii (üst Tlít KS thuSa (SK K\X A A fX dMI K<f * O^Afi’Utt Hd'pa* «V»p», Ks ^i'fc4!M«Al ItFH ^1 JtaA« » Cd MA MM K0#p HÍJ», Albina şi trintorul Trîn: Spune spune mică albină încotro mergi acum trează ? Când a soarelui lumină Pe acest câmp nu scăntecazâ, încă tremură pe foae In munţi rouă şi pe râpe, Nu te temi să ţi se moae Delicatele aripe ? Încă florile ’nmiite Stând în umbră tupilate, Ţin închise şi învălite Bobocelile plecate. Di ce short ca o săgeată Care aerul despică, Di unde vii tu mânecată Şi încotro albina mică ? Lina i viaţa mea şi bună Pâră multă osteneală. Cele care alţi adună Prânzuriî dau chiverniseală. Aşa trântorii urmară, Am trăit aşa tot bine, Nu căra la altul ceară, Suge mere ca şi mine. Alb : Zice albina ’n repegiune : Lucru toate’nvinge ’n lume De voeşti, sburând ţi’oi spune. A mea sistemă şi nume. Eu’s albina românească Al meu dorui ş’a mea lege: Pre câmpia pămîntească Din flori merea a culege. Ale mele sorioare Când abea ea luminasă Dulce pârgâ de pe floare O căra de mult acasă. Ea de formă amorţită Zăcui timpuri multe, aice Şi abcea mă simt trezită In acest minut ferice ! Abeă ! Luau mult m’aşteaptă Multe câmpuri voiu petrece, Unde soarta te îndreaptă Mergi şi tu, că timpul trece. Şi mă lasă'n ame cale S'adun ceară, dulce miere, Că de mamele și de-ata e Zile, samă ni vor cere. Tipografia. Moderna Grigorie Luis Strada Academiei 24.