Adevěrul, ianuarie 1891 (Anul 3, nr. 708-730)

1891-01-14 / nr. 716

2 LUNI şi MARȚI 14­-15 IANUARIE 1891 ceasta nu e de'"- cât vaca lăptoasă, pe care o ține numai cât timp îi aduce folos... Răpciuneanu. rezon pe tulburători, ea va lucra a­­tuncî conform vechilor tradiţiunî euro­pene, care vorbesc pentru avantagiul unei puteri mari faţă cu un parvenit mie." Mărturisim că e foarte greu pentru noi de a ne stăpâni şi de a discuta calm faţă cu un limbagiu provocator, pretenţios şi obraznic ca acela al or­ganului pestan. O vom face totuşi, vom păstra sângele rece, nu de frica ameninţărilor,— de asta poate fi si­gur P. L.—ci de respect pentru o­­pinia publică şi fiind­că aşa cere dem­nitatea noastră. Insultele recad cu toată greutatea lor numai asupra autorului, ş’apoi noi n’avem nici un cuvînt de a ţine un graiu aşa de fulgerător, căci un asemenea limba­giu ţin numai acei ce sunt intim convinşi că... n’au dreptate! Pester Lloyd se preface, joacă pe furiosul, pe cel revoltat, îşi umple d­e co­loane cu­­teorii absurde, ba ne dă sfaturi, ba ne mustră şi termină in cele din urmă cu ameninţări faţă cu o ţară neatîrnată şi liberă dar mică... şi a cărei integritate politică zice că o respectă! E modul cel vechiu de a face po­litică internaţională, făcând pe ma­rele faţă cu cei mici şi pe micul faţă cu cei mari; e tipicul cel vechiu de a regula chestiuni internaţionale când forţele interesaţilor nu sunt egale , se calcă în picioare adevărurile şi principiile cele mai elementare şi pentru care întreaga omenire — chiar şi poporul maghiar—a sîngerat.... Nu-i vorbă, am putut admira de multe ori imnurile de laudă ale Presei maghiare, şi în special din partea Pester Lloydului, marilor principii de dreptate şi adevăr, dar faptele, pe care aceşti politiciani le glorifică, se află în flagrantă contrazicere cu a­­ceste principii. Ultima ratie a acestor oameni, cari ştiţ­ câte o dată să vor­bească aşa de frumos de integritate, de independenţă şi de neamestec în afacerile interne ale ţărilor cu care sunt în conflict, este dreptul pum­nului, dreptul celui mai tare, în toată goliciunea sa. Nu-i cuvănt, un drept medieval, un drept barbar, brutal, nevrednic de finele veacului nostru, dar e un drept! Şi mai dihai de­cât de toate cele­lalte drepturi pe care nu le au, ar dori vecinii noştri să facă uz faţă cu noi de acesta, nu­mai de ar putea. Dar Pester Lloyd nu ştie numai să fie furios, ci şi ridicul. Vorba po­pulară : „pe cine vrea să piarză E-zeu, îi ia mai întîi minţile“... are un sîm­­bure de adevăr într'insa. Logica foii pestane dovedeşte aceasta în­deajuns. Iată ce mai scrie în sus citatul articol: „In­­Moldova se află vr’o 150.000 de Unguri şi cari au mai cu seamă în jurul Bacăului mai multe comune ale lor. Aceşti Unguri se află acolo d’un veac şi jumătate şi au Ştiut a-şi păstra limba şi moravurile lor naţionale. Ce cred oare vecinii noştri Români ? Ne-ar fi nene greu de a re­clama aceste comune Ungureşti şi de a propaga printre ele o misiune cultu­rala maghiară ? Dar ast­fel de lucruri nici nu ne vin în gând, căci respectăm, în toate împrejurările, indepen­denţa şi integritatea politică a vecinului nostru“... Citind aceste rînduri, am stat mult la gând dacă trebue să le luăm în serios sau să mulţumim lui P. Lloyd că combate aşa de naiv chestiunea Ro­mânilor ardeleni. Cum? Din 150.000 de supuşi unguri care au imigrat la noi din cauza mizeriei, în­tot­dea­­una mare pe la graniţa maghiară, vor să facă cei din Pesta o ches­tiune ungurească în România? Nu este aceasta culmea ridicolului ? Şi aici găsesc locul umanii diplomaţi să pozeze în oameni care respectă in­tegritatea şi neatârnarea vecinilor ? Ar fi existat oare în Austro-Un­­garia vr’o chestiune a naţionalităţi­lor dacă în Bohemia, de pildă, n’ar fi de cât 150,000 de Cehi sau în Galiţia numai 150,000 de Poloni? Doar 3 milioane de Români şi mai tot atâţia Sărbi, cu drepturi istorice — noteze bine aceasta foaia maghiară— cei d’intâi asupra Transilvaniei şi cei din urmă asupra Ungariei de Sud, nu pot fi puşi pe aceiaşi treaptă cu 150.000 de Unguri stabiliţi la noi de bună voe! Nu văd oare aceasta cei din Pesta ? Nouă ni se pare c’o văd prea bine, dar neştiind cum să’şi justifice măsurile neomeneşti contra a milioane de fiinţe de altă limbă, de altă credinţă, de alte moravuri şi obiceiuri, se apucă de latul unei săbii, făcăndu-ne şi nouă sau cer­când a ne face o ridiculă chestiune maghiară, în care dînşii singuri nu cred. Politicianii din Pesta ar face ori şi ce, ar întrebuinţa chiar şi o um­bră de pretext spre a arăta lumea că şi noi tratăm reu pe Ungurii din jurul Bacăului, o ştim aceasta. Dar întâi că chestiunea transilvăneană se potriveşte cu Ungurii din Moldova ca nuca în perete, apoi T. Jjoyd mai mărturiseşte singur că conaţionalii săî din România au ştiut sâ-şî con­serve limba şi moravurile lor na­ţionale. Ar fi fost oare aceasta cu putinţă de-ar fi întrebuinţat Româ­nii contra lor măsuri opresive de soiul celora ce întrebuinţează Ma­ghiarii azi contra a milioane de Ro­mâni, Sărbi, Saxoni? Nu vorbeşte aceasta pentru liberalismul şi tole­ranţa poporului nostru ? Şi cu toate acestea, noi nu scrim cu emfasă ca „ Nemzet“: „ Ori şi ce naţionalitate poate să’şi desvolte în Ungaria, după de­ciziile clare ale legei, propria sa cultură şi să’şî întărească individualitatea sa naţională!“ Corespund aceste pompoase cu­vinte de o absolută dreptate, cu cruda realitate a lucrurilor ? Răs­pundă Pester Lloyd. Dar ne temem d’un lucru. Nemu­ritorul Schiller a zis într’un loc ca înţelepciunea pentru unii e o ade­vărată zeiţă, pentru alţii numai o vacă lăptoasă. Cu o mică variaţie am putea zice aceasta şi despre dreptate. Pentru presa maghiară a­ infomul­­i Fântânile luminoase din Cişme­­giu, vor fi inaugurate în seara de 10 Mai­, aparatele sunt coman­date şi casa Siemens din Viena s-a însărcinat a le instala. Produsul balului societăţeî Lu­­minei, dat în seara de 25 Decem­bre, va fi transformat în două zeci de mii chilograme lemne, care vor fi distribuite azi Luni 14 cu­rent la săracii din Capitală, dân­­du-se fie­cărui sărac câte 500 kgr, duse acasă la ei. Mulţumim iniţiatorilor în nu­mele nevoiaşilor şi dorim ca e­­xemplul lor să fie imitat şi de alţii. Societatea Funcţionarilor Publici dă Marţi 29 Ianuarie 1891 în Sala Teatrului Na­­ţional,­un bal cu tombola, pentru sporirea fondului filantropic şi pentru a 9-a aniver­sare. Acest bal va fi onorat cu presenţa M.M. S.S. Regele, Regina şi Principele Moşte­nitor.­ §­­ Pentru balul societăţeî Funcţionarilor Pu­blici s-a format un comitet de Doamne din societatea Bucureşteană sub preşedenţia D-nei Ecaterina G. G. Cantacuzino soţia D-lui Preşedinte al Adunărei Deputaţilor. Comitetul de Doamne se compune din per­soanele următoare: D-nele Calimah Catargi, Ana AL Em. Lahovari, Maria Colonel Poenara, Elena Colonel Perticari,­Ecaterina Florescu, Olga C. Bunescu, Caliope Chrisoveloni, Ana C. Odobescu, Profira Teodor Rosetti, Simona Lahovari, Zoe Gr. Păucescu, Maria Ghica, Iosefina Protopopescu-Pache, Coralia Sa­­vescu, Elena Colonel Algiu, Elena Sc. Phe­­rekydi, Maria General Fălcoianu, Zoe G. Em. Lahovari, Maria C. Olănescu, Ana Maiorescu, S. Petre Carp, Maria N. Fili­­pescu, Maria I. Cantacuzino. D-nele Elena G. D. Vernescu, Ecaterina D. Buteulescu, Elena Gr. Cerchez, C. Vrana, Gr. Cozadini. D-ra Heliad Rădulescu, D-nele Sofia Al. Bacaloglu, Eliza Here­­zianu, Carolina M. G. Popescu, C. F. Ba­liban, C. C. Perticari, Marcel Giurescu, Dimitrie Popescu, I. C. Constantinescu, Gr. D. Iorgulescu, N. I. Oprescu, Ispas Stănescu, M. Vulc­ănescu, I. O. Tănăsescu, I. Vasi­­lescu, Irimia I. Marghiloman, Natalia Dr. Stoicescu, Zoe C. Costescu Comăneanu, A­­lexandrine Em. Grădișteanu, Alexandrine Al. Pencovici, Ana George Lahovari A­­lexandrine Jacques Lahovari, Alexandrine Gr. Olănescu, Elisa C. Boerescu, Ecaterina S. Halfon, Sofia L. Manoale. Aceste doamne s’a întrunit deja la D­na Cantacuzino în zilele de 18 şi 22 Decem­brie 1890 şi azi 12 Ianuarie 1891 ca să ia diferite disposiţiunî pentru ca balul să aibă un succes strălucit. Se cere un vânzător de ziare în Bo­toşani. Ori­care altul este primit afară de librarul Goldschleger. Administraţia ziarului Adevă­rul, pentru a putea i*©„luL©e'©i­ 35 la sută preţul publicaţiuni­­lor, a renunţat cu desăvârşire la serviciul Agenţiei Havas pre­cum şi celor­l’alţi agenţi de pu­blicitate şi anunţă pe numeroşii soi cititori si în special pe D-nii comercianţi si industriaşi, că în viitor anunţurile, inserţiile si reclamele ss© primesc nu­­­mai la Administraţie Str. Nouii ÎS©. IO. Ştiri Telegrafice VIENA, 12 Ianuarie.— Se crede în general că archiducele Franţ-Ferdinand va pleca la Petersburg la 2 Februarie. El va rămânea 8 sau 10 zile în capitala rusească. LONDRA, 12 Ianuarie. — Camera co­munelor a respins cu 141 voturi contra 124 moţiunea Channing, care cere să se fixeze orele de lucru ale amploiaților drumurilor de fier. Zilele de ieri FĂRĂ NOROC Ziua de 1 Noembrie a anului 18... a fost foarte posomorâtă. De dimineaţă un soare mândru se ivise în pragul cerului, dar nu stătu nici o jumătate de ceas şi se acoperi cu nori cenuşii, deşi, din cari începu să se cearnă nişte fulgi mari şi leneşi... Aierul cald şi pământul umed topeau iute fulgii şi încă înainte de inserate uli­­ţile înguste şi nepavate ale orăşelul* * * Inotau în noroiul sur care creştea în­­tr’una. Era aproape miezul nopţei când sergen­tul, care păzea stradela din­spre câmpul poştei, văzu dschizându-se portiţa casei din faţa hambarelor lângă care aţipea el pe o scândură sprijinită de doi ţăruşi. La­­lumina felinarului ofticos care se sprijinea de un stâlp al pinţei, se putu ve­dea ieşind un bărbat tâner, învălit într’un palton cam ros şi eşit, descheiat la cei doi bumbi mai de jos. Pe faţa lui simpatică se citea o adâncă grije. După ce închise în grabă portița, des­făcu nervos umbrela şi plecă iute spre o­­raş; dar când vru să treacă podeţul care astupa şanţul dintre curte şi stradă, o scân­dură desprinsă se ridică în sus şi î l făcu să cadă cu un picior în şanţ. Scoase un scurt murmur de necaz şi porni aproape la fugă. După câte­va secunde dispăruse la col­ţul stradei. Sergentul care -l salutase respectuos, se lăsă liniştit iarăşi pe bancă şi închise ochii din nou. Fulgii, cari la început erau îm­piedicaţi de colţul acoperemântului ham­barului de a cădea pe bancă, a°um din ce în ce mai des se aşterneau pe pleopele lui groas', ori pe nasul său vânăt de frig și în zadar tot sărea în sus ca doar I ar topi mai curând. — Ce vreme ticăloasă ! murmură el des­chizând puțintel O­’hii în timp ce gura o întindea ca pe o bucată de cauciuc. Ce n’aș da acum să pot fi liber, să mă duc acolo acasă, la bordeiul meu... Of, of, of, ce mai viaţă: să stai pe o vreme ca asta şi zi şi noapte afară, de te străbate frigu, până în măduva ostişoarelor. Ei, doamne­­doamne, de mult mi’aş fi scos maţele cu tel sacul ăsta de nu m’aş fi temut de chinu­rile iadului. Că de n’aş trage nădejde să am parte de un colţişor de rain, nu ştiai zău de ce m-aş mai mânca eu zilele pe pământ. Căsca din nou şi cerca să se aş­­e mai bine, când se auzi un huruit înăduşit de trăsură; dar în aceiaşi clipă un sgomot pe care î l faceau două corpuri cari câdea­i în noroi­, un ţipăt de femee şi câte­va înjură­turi, ajunseră până la urechile sergentu­lui. — Ce o mai fi şi asta ? mormăi dîr­sul tîrîndu’şi picioarele alene în spre respîn­­tea de unde venise zgomotul La colţul stradei o privelişte foarte cara­ghioasă’se înfăţişă ochfior sub lumina roşie­­tică a felinarului: o femee pe care îndată o cunoştea­ după vorbă că e­­poloneză, de abia se ridicase din noroiu, cu ’hainele şi chiar faţa murdărite cu totul, şi pe băr­batul pe care l’am văzut cu vr’o jumătate de ceas mai înainte eşind din casa din faţa hambarelor, cărăbănind la pumni în spina­rea birjarului care-l răsturnase. In sfârşit voietele femeei îi aduseră a­­minte că avea alt­ceva mai grabnic de fă­cut şi se întoarse spre dânsa, ridică um­brela care zăcea pe zăpada aşternută pe de­asupra noroiului şi zise femeei care se căznea să se şteargă de noroi­ : — Haidem, madam, că mai avem nu­mai zece paşi pân’acasă şi te vei şterge a­­colo. Şi o luară amândoi pe jos, pe când birjarul, un ovreiu nătâng cu barba roşie­­galbenă nepieptănată, rămăsese bezmetec în faţa feluritelor evenimente cari se pe­trecuseră într’un timp aşa de scurt. Se auzise închizându se portiţa la casa în care vom intra acum, când birjarul în­cepu să se gândească la plecare. Se suia pe capră când sergentul, care până atunci privise în tăcere, îl întrebă: — încalte țî-a plătit? — Da, plătit al dracului; n’ai văzut cum mi’a plătit? Par’că eu sunt vinovat... —Dacă nu iei seama... — Da d-ta nu vezi ce vreme-i asta? Ia să-l fi pus pe dînsul să mâne, de câte ori ne-ar fi răsturnat până aici... Ce, să vii pe vremea asta tot în galop de la dracu, tocmai de la capătul șoselei până aici. — Dar ce a căutat acolo ? — Da d-ta n’ai văzut că aceia era moașa? — Moașa ? Dar ce face cu dînsa ? — De, se vede că are să nască astă seară cucoana lui, n’ar mai avea parte de dînsa și de copil... Uite cum mi-a asudat biata murga. — N’aibi grijă, lasă că-ţî plăteşte el mâine. In sfîrşit ovreiul întoarse trăsura, care era o „nădişancă“ veche, pe arcuri, şi porni spre oraş. In acest timp Iancu Rădian (aşa se nu­mea omul nostru) intrase cu moaşa în curte. Cum se auzi paşii lor în cerdac, o femee slabă şi scurtă eşi până în uşa suliţei şi zise cu o voce slabă şi mişcată: — Haideţi mai iute că-i râu de tot. Şi fără să bage seamă la balul în care se găsea moaşa, intră în odaia lehuzei. Zăpăcit, bietul bărbat luă pe moaşă de braţ şi o tîrî în odaia din dreapta. Dar moaşa începuse să-şi piardă şi ea capul; din norocire, pe o canapea veche stătea aruncată o rochie, pe care o luă îndată şi pe când Rădian alerga în odaia neves­­ti-sei ea se schimbă cu rochia de pe cana­pea. Nic­i nu sfârşise de îmbrăcat când femeea scurtă şi slabă se năpusti în odae şi o a trase dincolo. Când se apropie de pat, copilul era pe jumătate născut. Dar se petrecea ceva extraordinar căci Po­loneza încruntă sprinceana, iar buzele sale se mişcară uşor fără a scăpa nici un sunet. După câte­va minute ea ţinea în braţe o făptură pipernicită cu care se învîrtea în toate părţile strgând în limba ei natală : — Apă, apă, apă ! Nimeni însă nu înţelegea ce cere şi în zadar Rădian şi femeia slabă întrebau prin semne ce voeşte. In sfârşit bărbatul apropiindu-se de ne­­vastă-sa vâzu că e leşinată. îndată se re­pezi la o masă pe care se aflau mai multe sticluţe, vărsă îa palmă din cuprinsul uneia şi începu a o freca pe la tîmple, mâinile... până când vâzu că deschide ochii. In acest timp moaşa care, cu copilul le­şinat asemenea, şi cu femeea slabi trecuse în odaia de peste sală, căuta în zadar apă rece. In mijlocul peretelui din fund era săpată o mică eșire forte îngustă astupată de o subţire perdea verzue. Cum o zări se repezi acolo şi faţa ei se însenină când piciorul ei izbi o cofă plină cu apă. Fără a mai perd Ferestrele ofereau o vedere din cele mai frumoase într’un parc. Blanca resuflă când intră în camera sa. In sfirșit era singură. Singură, nu. Ana Maria, camerista sa, o aștepta. Bruneta se uită mirată la ea. Ana-Maria venise ca să se ocupe de toaleta de noapte a miresei. In cămin era foc. Două candelabre în­cărcate cu luminări luminau camera. Blanşa abia se uită la obiectele pe care i le aducea Bretona. — Pune-le dincolo și lasă-me! zise ea. — Doamna contesă nu se desbracă ? — Mai târziu. Blansa zise încă o dată, mai mult ru­­gându-se de­cât poruncind: — Lasă-me. Ana-Maria întinse brațele și se hotăr să se supue. Ea îşi închipuia miresele alt­fel, mai grăbite să se facă frumoase pentru soţ. Branşa nu se conforma prescrierilor din cântarea­ cântărilor care voeşte ca mireasa să se parfumeze şi să se pregătească cu toate cocheteriile unei pasiuni ,înflăcărate ca să primeasă pe prea iubitul. Ana Maria se hotărî în sfârșit cu părere de rău. — Dacă D-na contesă va avea trebuință de mine, nu are de­cât să tragă clopoțelul. Nu mă depărtez, zise ea. — Bine, bine... ești liberă, Ana Maria. Nu te îngriji. — Doamna contesa nu are să-mi spue nimic ? FOIŢA ZIARULUI „ADEVERUL“ Charles Morcoval BUNI CA XXV. 52 MORŢI ŞI VII Zi­­le Nuntă. Cele­l­alte slugi se şi duseseră la Boissy unde aşteptau cu masa pe stăpâni şi pe maiorul Campayrol care acum era al casei. Acum doctorul era Parisian. Campayrol închinase un apartament în catul de deasupra prăvăliilor unei case din strada Montaigne, aproape de otelul la Ro­­che-Villars și și’l mobilase cu ajutorul du­cesei care’l proteja mai mult de cât ori când. Călătoriile acestea de nuntă sunt de o­­bicei destul de tăcute. Aci limbagiul ochi­lor este mai eloquent de cât vorbele. După câte­va frase despre prietenii de care se despărţiseră conversaţia încetă. Voiajul acesta de nuntă trebuia să fie mai tăcut de­cât cele-lalte însă nu pen­tru pricinile obicinuite. Branșa, ghemuită într’un colț al landau­­lui, sa făcea că doarme, zicând că e obo­sită, insă nu dormea. Se gândea la voiagiul pe care’l făcuse acum doni ani, aproape zi cu zi, numai cu bunică-sa care o smulgea de lângă o­­mul pe care’l iubea ea, ducând’o departe de castelul unde o ducea acum, înlănțuită de un bărbat pe care nu’l iubea! Se gândea la toate evenimentele cari o făcuseră să sufere atât de mult.. Vedea în mintea el mormîntul fetiţelor după ca­­re’şi cernise sufletul şi chiar hainele. Se gândea la iubitul ei întrebându-se ce se făcus­e la disperarea care’l împinsese să se exileze de buna voe. II aşteptase ne­contenit şi el nu mai venise. Erau două luni de când tatăl lui George murise­ o­­morît de o boală necunoscută, poate de inimă rea... Ea crezuse că George o să vie, insă el însărcinase pe un prietin al lui ca să liquideze moștenirea de la tatăl său, jurându-se că nu va mai călca în Fran­cia. Nu se știa nici chiar în ce loc se afla. Banii trebuiau trimiși unui bancher în New- York. Domnișoara de Ch­arnay cercetase. Fugitul nu spunea nimic. Voința lui d’a uita era deci neclintită. Dar scrisoarea pe care i o dedese Ceza­­rina o muncea rea. Ce putea să fie într’însa? Pentru ce ft­­tâta mister? Nu putuse s’o deschidă de când plecase cusătoreasa. Nici un minut nu fusese sin­gură. Bunică-sa grăbea plecarea; contele venise ca s’o ducă la trăsură, cu toate a­­parențele celei mai reale afecțiuni. Foarte cuviincios era Vau­oise ăsta, cel puțin în ochii lumeî! își juca­u rolul de om dibaci, nezicând nici o vorbă care să nu fie la locul ei, foarte admirat de femei, elegant în toate gesturile şi în toate frazele lui, aşa că mireasa nesigură, descurajată, se întreba dacă nu cum­va greşise că nul iubea. îi era foarte recunoscătoare că era re­zervat faţă de dînsa când erau numai a­­mândoi. El se ţinea de convenţiile lor întocmai. Cu câtă graţie îi zicea el la ureche tre­­murându’i puţin glasul: — Te ador, însă fiind­că porunceşti.... voi fi aştepta ca rob supus... Numai, te rog, Blanso, o să faci să nu ţie prea multă vreme chinul acesta! Une­ori Blanşel ’I venea să creadă că cei­ l’alţi, maiorul Campayrol, ducesa şi chiar camerista sa Ana-Maria aveau dreptate, că alegerea nu era greşită. Insă ast­fel de gânduri ţinea şi cât ţine lumina unui fulger; îşi aducea îndată a­­minte de George.. La 6 şi jumătate trăsura intră în ab­ia de la Boissy. La 9 ore, după ce se sculară de la masă, bunica sărută pe nepoata sa și Blanşei i se păru sărutarea asta mai caldă. Blanşa se sui în camera sa. Vaunoise, când se despărți de ea, ’i luă mâna, o ridică până la buze și ’i zise cu drag, în fața ducesei: — La revedere îndată! XXVI Noapte de Nunțit Camera Domnişoarei de Ch­arnay la cas­telul Boissy era o minune din veacul cel­­l’alt. Revoluţia cea mare, adevărată, a trecut peste frumuseţea ei fără să o strice. Mare, luminoasă, cu trei ferestre nalte, îmbrăcată cu lemnărie delicată cu panouri de lampas albastru cerului. Tavanul deco­rat de vre­un elev d’al lui Boucher, mo­bilele antice şi broderiile vechi ale perde­­lilor ar fi încântat pe ori­cine.­ Numai două portrete erau pe pereţi: al marchizei de Ch­arnay şi al ducesei. Nu era nici un portret al marchizului de Charnay. Marchizul fiind nebun după vînătoare, plăcându’i să stea numai la ţară, nu avu­sese nici o­dată vreme să pozeze în faţa unui pictor. Camera aceasta avea la dreapta un ca­binet de toaletă ale cărui dimensiuni ar fi speriat pe un arhitect dintre aceia cari construesc cutii pentru mănuşi şi cari în Paris se chiamă case, şi la stingă un bu­doar unde fata primea pe prietenele sale. Dincolo de budoarul acesta un cabinet în care dormea camerista. Cabinetul de toaletă despărţea aparta­mentul contelui d’al nevestei sale. Explicaţiile acestea erau trebuincioase. Ducesa ave­a apartamentele sale particu­lare, foarte mari şi foarte complecte, din­colo de iatacul miresei. Putea să vie până la uşa Branşei fără ca să o simtă cine­va. Ducesa, pentru ca să privigheze mai uşor educaţia nepoatei sale, făcuse în zid un fel de ochiu astupat cu o uşiţă şi mas­cat de perdelile patului. De-acolo putea la nevoe să audă tot ce se vorbea la nepoa­ta sa. (Va urma).

Next