Adevěrul, ianuarie 1891 (Anul 3, nr. 708-730)
1891-01-14 / nr. 716
2 LUNI şi MARȚI 14-15 IANUARIE 1891 ceasta nu e de'"- cât vaca lăptoasă, pe care o ține numai cât timp îi aduce folos... Răpciuneanu. rezon pe tulburători, ea va lucra atuncî conform vechilor tradiţiunî europene, care vorbesc pentru avantagiul unei puteri mari faţă cu un parvenit mie." Mărturisim că e foarte greu pentru noi de a ne stăpâni şi de a discuta calm faţă cu un limbagiu provocator, pretenţios şi obraznic ca acela al organului pestan. O vom face totuşi, vom păstra sângele rece, nu de frica ameninţărilor,— de asta poate fi sigur P. L.—ci de respect pentru opinia publică şi fiindcă aşa cere demnitatea noastră. Insultele recad cu toată greutatea lor numai asupra autorului, ş’apoi noi n’avem nici un cuvînt de a ţine un graiu aşa de fulgerător, căci un asemenea limbagiu ţin numai acei ce sunt intim convinşi că... n’au dreptate! Pester Lloyd se preface, joacă pe furiosul, pe cel revoltat, îşi umple de coloane cuteorii absurde, ba ne dă sfaturi, ba ne mustră şi termină in cele din urmă cu ameninţări faţă cu o ţară neatîrnată şi liberă dar mică... şi a cărei integritate politică zice că o respectă! E modul cel vechiu de a face politică internaţională, făcând pe marele faţă cu cei mici şi pe micul faţă cu cei mari; e tipicul cel vechiu de a regula chestiuni internaţionale când forţele interesaţilor nu sunt egale , se calcă în picioare adevărurile şi principiile cele mai elementare şi pentru care întreaga omenire — chiar şi poporul maghiar—a sîngerat.... Nu-i vorbă, am putut admira de multe ori imnurile de laudă ale Presei maghiare, şi în special din partea Pester Lloydului, marilor principii de dreptate şi adevăr, dar faptele, pe care aceşti politiciani le glorifică, se află în flagrantă contrazicere cu aceste principii. Ultima ratie a acestor oameni, cari ştiţ câte o dată să vorbească aşa de frumos de integritate, de independenţă şi de neamestec în afacerile interne ale ţărilor cu care sunt în conflict, este dreptul pumnului, dreptul celui mai tare, în toată goliciunea sa. Nu-i cuvănt, un drept medieval, un drept barbar, brutal, nevrednic de finele veacului nostru, dar e un drept! Şi mai dihai decât de toate celelalte drepturi pe care nu le au, ar dori vecinii noştri să facă uz faţă cu noi de acesta, numai de ar putea. Dar Pester Lloyd nu ştie numai să fie furios, ci şi ridicul. Vorba populară : „pe cine vrea să piarză E-zeu, îi ia mai întîi minţile“... are un sîmbure de adevăr într'insa. Logica foii pestane dovedeşte aceasta îndeajuns. Iată ce mai scrie în sus citatul articol: „InMoldova se află vr’o 150.000 de Unguri şi cari au mai cu seamă în jurul Bacăului mai multe comune ale lor. Aceşti Unguri se află acolo d’un veac şi jumătate şi au Ştiut a-şi păstra limba şi moravurile lor naţionale. Ce cred oare vecinii noştri Români ? Ne-ar fi nene greu de a reclama aceste comune Ungureşti şi de a propaga printre ele o misiune culturala maghiară ? Dar astfel de lucruri nici nu ne vin în gând, căci respectăm, în toate împrejurările, independenţa şi integritatea politică a vecinului nostru“... Citind aceste rînduri, am stat mult la gând dacă trebue să le luăm în serios sau să mulţumim lui P. Lloyd că combate aşa de naiv chestiunea Românilor ardeleni. Cum? Din 150.000 de supuşi unguri care au imigrat la noi din cauza mizeriei, întotdeauna mare pe la graniţa maghiară, vor să facă cei din Pesta o chestiune ungurească în România? Nu este aceasta culmea ridicolului ? Şi aici găsesc locul umanii diplomaţi să pozeze în oameni care respectă integritatea şi neatârnarea vecinilor ? Ar fi existat oare în Austro-Ungaria vr’o chestiune a naţionalităţilor dacă în Bohemia, de pildă, n’ar fi de cât 150,000 de Cehi sau în Galiţia numai 150,000 de Poloni? Doar 3 milioane de Români şi mai tot atâţia Sărbi, cu drepturi istorice — noteze bine aceasta foaia maghiară— cei d’intâi asupra Transilvaniei şi cei din urmă asupra Ungariei de Sud, nu pot fi puşi pe aceiaşi treaptă cu 150.000 de Unguri stabiliţi la noi de bună voe! Nu văd oare aceasta cei din Pesta ? Nouă ni se pare c’o văd prea bine, dar neştiind cum să’şi justifice măsurile neomeneşti contra a milioane de fiinţe de altă limbă, de altă credinţă, de alte moravuri şi obiceiuri, se apucă de latul unei săbii, făcăndu-ne şi nouă sau cercând a ne face o ridiculă chestiune maghiară, în care dînşii singuri nu cred. Politicianii din Pesta ar face ori şi ce, ar întrebuinţa chiar şi o umbră de pretext spre a arăta lumea că şi noi tratăm reu pe Ungurii din jurul Bacăului, o ştim aceasta. Dar întâi că chestiunea transilvăneană se potriveşte cu Ungurii din Moldova ca nuca în perete, apoi T. Jjoyd mai mărturiseşte singur că conaţionalii săî din România au ştiut sâ-şî conserve limba şi moravurile lor naţionale. Ar fi fost oare aceasta cu putinţă de-ar fi întrebuinţat Românii contra lor măsuri opresive de soiul celora ce întrebuinţează Maghiarii azi contra a milioane de Români, Sărbi, Saxoni? Nu vorbeşte aceasta pentru liberalismul şi toleranţa poporului nostru ? Şi cu toate acestea, noi nu scrim cu emfasă ca „ Nemzet“: „ Ori şi ce naţionalitate poate să’şi desvolte în Ungaria, după deciziile clare ale legei, propria sa cultură şi să’şî întărească individualitatea sa naţională!“ Corespund aceste pompoase cuvinte de o absolută dreptate, cu cruda realitate a lucrurilor ? Răspundă Pester Lloyd. Dar ne temem d’un lucru. Nemuritorul Schiller a zis într’un loc ca înţelepciunea pentru unii e o adevărată zeiţă, pentru alţii numai o vacă lăptoasă. Cu o mică variaţie am putea zice aceasta şi despre dreptate. Pentru presa maghiară a infomuli Fântânile luminoase din Cişmegiu, vor fi inaugurate în seara de 10 Mai, aparatele sunt comandate şi casa Siemens din Viena s-a însărcinat a le instala. Produsul balului societăţeî Luminei, dat în seara de 25 Decembre, va fi transformat în două zeci de mii chilograme lemne, care vor fi distribuite azi Luni 14 curent la săracii din Capitală, dându-se fiecărui sărac câte 500 kgr, duse acasă la ei. Mulţumim iniţiatorilor în numele nevoiaşilor şi dorim ca exemplul lor să fie imitat şi de alţii. Societatea Funcţionarilor Publici dă Marţi 29 Ianuarie 1891 în Sala Teatrului Naţional,un bal cu tombola, pentru sporirea fondului filantropic şi pentru a 9-a aniversare. Acest bal va fi onorat cu presenţa M.M. S.S. Regele, Regina şi Principele Moştenitor. § Pentru balul societăţeî Funcţionarilor Publici s-a format un comitet de Doamne din societatea Bucureşteană sub preşedenţia D-nei Ecaterina G. G. Cantacuzino soţia D-lui Preşedinte al Adunărei Deputaţilor. Comitetul de Doamne se compune din persoanele următoare: D-nele Calimah Catargi, Ana AL Em. Lahovari, Maria Colonel Poenara, Elena Colonel Perticari,Ecaterina Florescu, Olga C. Bunescu, Caliope Chrisoveloni, Ana C. Odobescu, Profira Teodor Rosetti, Simona Lahovari, Zoe Gr. Păucescu, Maria Ghica, Iosefina Protopopescu-Pache, Coralia Savescu, Elena Colonel Algiu, Elena Sc. Pherekydi, Maria General Fălcoianu, Zoe G. Em. Lahovari, Maria C. Olănescu, Ana Maiorescu, S. Petre Carp, Maria N. Filipescu, Maria I. Cantacuzino. D-nele Elena G. D. Vernescu, Ecaterina D. Buteulescu, Elena Gr. Cerchez, C. Vrana, Gr. Cozadini. D-ra Heliad Rădulescu, D-nele Sofia Al. Bacaloglu, Eliza Herezianu, Carolina M. G. Popescu, C. F. Baliban, C. C. Perticari, Marcel Giurescu, Dimitrie Popescu, I. C. Constantinescu, Gr. D. Iorgulescu, N. I. Oprescu, Ispas Stănescu, M. Vulcănescu, I. O. Tănăsescu, I. Vasilescu, Irimia I. Marghiloman, Natalia Dr. Stoicescu, Zoe C. Costescu Comăneanu, Alexandrine Em. Grădișteanu, Alexandrine Al. Pencovici, Ana George Lahovari Alexandrine Jacques Lahovari, Alexandrine Gr. Olănescu, Elisa C. Boerescu, Ecaterina S. Halfon, Sofia L. Manoale. Aceste doamne s’a întrunit deja la Dna Cantacuzino în zilele de 18 şi 22 Decembrie 1890 şi azi 12 Ianuarie 1891 ca să ia diferite disposiţiunî pentru ca balul să aibă un succes strălucit. Se cere un vânzător de ziare în Botoşani. Oricare altul este primit afară de librarul Goldschleger. Administraţia ziarului Adevărul, pentru a putea i*©„luL©e'©i 35 la sută preţul publicaţiunilor, a renunţat cu desăvârşire la serviciul Agenţiei Havas precum şi celorl’alţi agenţi de publicitate şi anunţă pe numeroşii soi cititori si în special pe D-nii comercianţi si industriaşi, că în viitor anunţurile, inserţiile si reclamele ss© primesc numai la Administraţie Str. Nouii ÎS©. IO. Ştiri Telegrafice VIENA, 12 Ianuarie.— Se crede în general că archiducele Franţ-Ferdinand va pleca la Petersburg la 2 Februarie. El va rămânea 8 sau 10 zile în capitala rusească. LONDRA, 12 Ianuarie. — Camera comunelor a respins cu 141 voturi contra 124 moţiunea Channing, care cere să se fixeze orele de lucru ale amploiaților drumurilor de fier. Zilele de ieri FĂRĂ NOROC Ziua de 1 Noembrie a anului 18... a fost foarte posomorâtă. De dimineaţă un soare mândru se ivise în pragul cerului, dar nu stătu nici o jumătate de ceas şi se acoperi cu nori cenuşii, deşi, din cari începu să se cearnă nişte fulgi mari şi leneşi... Aierul cald şi pământul umed topeau iute fulgii şi încă înainte de inserate uliţile înguste şi nepavate ale orăşelul* * * Inotau în noroiul sur care creştea într’una. Era aproape miezul nopţei când sergentul, care păzea stradela dinspre câmpul poştei, văzu dschizându-se portiţa casei din faţa hambarelor lângă care aţipea el pe o scândură sprijinită de doi ţăruşi. Lalumina felinarului ofticos care se sprijinea de un stâlp al pinţei, se putu vedea ieşind un bărbat tâner, învălit într’un palton cam ros şi eşit, descheiat la cei doi bumbi mai de jos. Pe faţa lui simpatică se citea o adâncă grije. După ce închise în grabă portița, desfăcu nervos umbrela şi plecă iute spre oraş; dar când vru să treacă podeţul care astupa şanţul dintre curte şi stradă, o scândură desprinsă se ridică în sus şi î l făcu să cadă cu un picior în şanţ. Scoase un scurt murmur de necaz şi porni aproape la fugă. După câteva secunde dispăruse la colţul stradei. Sergentul care -l salutase respectuos, se lăsă liniştit iarăşi pe bancă şi închise ochii din nou. Fulgii, cari la început erau împiedicaţi de colţul acoperemântului hambarului de a cădea pe bancă, a°um din ce în ce mai des se aşterneau pe pleopele lui groas', ori pe nasul său vânăt de frig și în zadar tot sărea în sus ca doar I ar topi mai curând. — Ce vreme ticăloasă ! murmură el deschizând puțintel O’hii în timp ce gura o întindea ca pe o bucată de cauciuc. Ce n’aș da acum să pot fi liber, să mă duc acolo acasă, la bordeiul meu... Of, of, of, ce mai viaţă: să stai pe o vreme ca asta şi zi şi noapte afară, de te străbate frigu, până în măduva ostişoarelor. Ei, doamnedoamne, de mult mi’aş fi scos maţele cu tel sacul ăsta de nu m’aş fi temut de chinurile iadului. Că de n’aş trage nădejde să am parte de un colţişor de rain, nu ştiai zău de ce m-aş mai mânca eu zilele pe pământ. Căsca din nou şi cerca să se aşe mai bine, când se auzi un huruit înăduşit de trăsură; dar în aceiaşi clipă un sgomot pe care î l faceau două corpuri cari câdeai în noroi, un ţipăt de femee şi câteva înjurături, ajunseră până la urechile sergentului. — Ce o mai fi şi asta ? mormăi dîrsul tîrîndu’şi picioarele alene în spre respîntea de unde venise zgomotul La colţul stradei o privelişte foarte caraghioasă’se înfăţişă ochfior sub lumina roşietică a felinarului: o femee pe care îndată o cunoştea după vorbă că epoloneză, de abia se ridicase din noroiu, cu ’hainele şi chiar faţa murdărite cu totul, şi pe bărbatul pe care l’am văzut cu vr’o jumătate de ceas mai înainte eşind din casa din faţa hambarelor, cărăbănind la pumni în spinarea birjarului care-l răsturnase. In sfârşit voietele femeei îi aduseră aminte că avea altceva mai grabnic de făcut şi se întoarse spre dânsa, ridică umbrela care zăcea pe zăpada aşternută pe deasupra noroiului şi zise femeei care se căznea să se şteargă de noroi : — Haidem, madam, că mai avem numai zece paşi pân’acasă şi te vei şterge acolo. Şi o luară amândoi pe jos, pe când birjarul, un ovreiu nătâng cu barba roşiegalbenă nepieptănată, rămăsese bezmetec în faţa feluritelor evenimente cari se petrecuseră într’un timp aşa de scurt. Se auzise închizându se portiţa la casa în care vom intra acum, când birjarul începu să se gândească la plecare. Se suia pe capră când sergentul, care până atunci privise în tăcere, îl întrebă: — încalte țî-a plătit? — Da, plătit al dracului; n’ai văzut cum mi’a plătit? Par’că eu sunt vinovat... —Dacă nu iei seama... — Da d-ta nu vezi ce vreme-i asta? Ia să-l fi pus pe dînsul să mâne, de câte ori ne-ar fi răsturnat până aici... Ce, să vii pe vremea asta tot în galop de la dracu, tocmai de la capătul șoselei până aici. — Dar ce a căutat acolo ? — Da d-ta n’ai văzut că aceia era moașa? — Moașa ? Dar ce face cu dînsa ? — De, se vede că are să nască astă seară cucoana lui, n’ar mai avea parte de dînsa și de copil... Uite cum mi-a asudat biata murga. — N’aibi grijă, lasă că-ţî plăteşte el mâine. In sfîrşit ovreiul întoarse trăsura, care era o „nădişancă“ veche, pe arcuri, şi porni spre oraş. In acest timp Iancu Rădian (aşa se numea omul nostru) intrase cu moaşa în curte. Cum se auzi paşii lor în cerdac, o femee slabă şi scurtă eşi până în uşa suliţei şi zise cu o voce slabă şi mişcată: — Haideţi mai iute că-i râu de tot. Şi fără să bage seamă la balul în care se găsea moaşa, intră în odaia lehuzei. Zăpăcit, bietul bărbat luă pe moaşă de braţ şi o tîrî în odaia din dreapta. Dar moaşa începuse să-şi piardă şi ea capul; din norocire, pe o canapea veche stătea aruncată o rochie, pe care o luă îndată şi pe când Rădian alerga în odaia nevesti-sei ea se schimbă cu rochia de pe canapea. Nici nu sfârşise de îmbrăcat când femeea scurtă şi slabă se năpusti în odae şi o a trase dincolo. Când se apropie de pat, copilul era pe jumătate născut. Dar se petrecea ceva extraordinar căci Poloneza încruntă sprinceana, iar buzele sale se mişcară uşor fără a scăpa nici un sunet. După câteva minute ea ţinea în braţe o făptură pipernicită cu care se învîrtea în toate părţile strgând în limba ei natală : — Apă, apă, apă ! Nimeni însă nu înţelegea ce cere şi în zadar Rădian şi femeia slabă întrebau prin semne ce voeşte. In sfârşit bărbatul apropiindu-se de nevastă-sa vâzu că e leşinată. îndată se repezi la o masă pe care se aflau mai multe sticluţe, vărsă îa palmă din cuprinsul uneia şi începu a o freca pe la tîmple, mâinile... până când vâzu că deschide ochii. In acest timp moaşa care, cu copilul leşinat asemenea, şi cu femeea slabi trecuse în odaia de peste sală, căuta în zadar apă rece. In mijlocul peretelui din fund era săpată o mică eșire forte îngustă astupată de o subţire perdea verzue. Cum o zări se repezi acolo şi faţa ei se însenină când piciorul ei izbi o cofă plină cu apă. Fără a mai perd Ferestrele ofereau o vedere din cele mai frumoase într’un parc. Blanca resuflă când intră în camera sa. In sfirșit era singură. Singură, nu. Ana Maria, camerista sa, o aștepta. Bruneta se uită mirată la ea. Ana-Maria venise ca să se ocupe de toaleta de noapte a miresei. In cămin era foc. Două candelabre încărcate cu luminări luminau camera. Blanşa abia se uită la obiectele pe care i le aducea Bretona. — Pune-le dincolo și lasă-me! zise ea. — Doamna contesă nu se desbracă ? — Mai târziu. Blansa zise încă o dată, mai mult rugându-se decât poruncind: — Lasă-me. Ana-Maria întinse brațele și se hotăr să se supue. Ea îşi închipuia miresele altfel, mai grăbite să se facă frumoase pentru soţ. Branşa nu se conforma prescrierilor din cântarea cântărilor care voeşte ca mireasa să se parfumeze şi să se pregătească cu toate cocheteriile unei pasiuni ,înflăcărate ca să primeasă pe prea iubitul. Ana Maria se hotărî în sfârșit cu părere de rău. — Dacă D-na contesă va avea trebuință de mine, nu are decât să tragă clopoțelul. Nu mă depărtez, zise ea. — Bine, bine... ești liberă, Ana Maria. Nu te îngriji. — Doamna contesa nu are să-mi spue nimic ? FOIŢA ZIARULUI „ADEVERUL“ Charles Morcoval BUNI CA XXV. 52 MORŢI ŞI VII Zile Nuntă. Celelalte slugi se şi duseseră la Boissy unde aşteptau cu masa pe stăpâni şi pe maiorul Campayrol care acum era al casei. Acum doctorul era Parisian. Campayrol închinase un apartament în catul de deasupra prăvăliilor unei case din strada Montaigne, aproape de otelul la Roche-Villars și și’l mobilase cu ajutorul ducesei care’l proteja mai mult de cât ori când. Călătoriile acestea de nuntă sunt de obicei destul de tăcute. Aci limbagiul ochilor este mai eloquent de cât vorbele. După câteva frase despre prietenii de care se despărţiseră conversaţia încetă. Voiajul acesta de nuntă trebuia să fie mai tăcut decât cele-lalte însă nu pentru pricinile obicinuite. Branșa, ghemuită într’un colț al landaului, sa făcea că doarme, zicând că e obosită, insă nu dormea. Se gândea la voiagiul pe care’l făcuse acum doni ani, aproape zi cu zi, numai cu bunică-sa care o smulgea de lângă omul pe care’l iubea ea, ducând’o departe de castelul unde o ducea acum, înlănțuită de un bărbat pe care nu’l iubea! Se gândea la toate evenimentele cari o făcuseră să sufere atât de mult.. Vedea în mintea el mormîntul fetiţelor după care’şi cernise sufletul şi chiar hainele. Se gândea la iubitul ei întrebându-se ce se făcuse la disperarea care’l împinsese să se exileze de buna voe. II aşteptase necontenit şi el nu mai venise. Erau două luni de când tatăl lui George murise omorît de o boală necunoscută, poate de inimă rea... Ea crezuse că George o să vie, insă el însărcinase pe un prietin al lui ca să liquideze moștenirea de la tatăl său, jurându-se că nu va mai călca în Francia. Nu se știa nici chiar în ce loc se afla. Banii trebuiau trimiși unui bancher în New- York. Domnișoara de Charnay cercetase. Fugitul nu spunea nimic. Voința lui d’a uita era deci neclintită. Dar scrisoarea pe care i o dedese Cezarina o muncea rea. Ce putea să fie într’însa? Pentru ce fttâta mister? Nu putuse s’o deschidă de când plecase cusătoreasa. Nici un minut nu fusese singură. Bunică-sa grăbea plecarea; contele venise ca s’o ducă la trăsură, cu toate aparențele celei mai reale afecțiuni. Foarte cuviincios era Vauoise ăsta, cel puțin în ochii lumeî! își jucau rolul de om dibaci, nezicând nici o vorbă care să nu fie la locul ei, foarte admirat de femei, elegant în toate gesturile şi în toate frazele lui, aşa că mireasa nesigură, descurajată, se întreba dacă nu cumva greşise că nul iubea. îi era foarte recunoscătoare că era rezervat faţă de dînsa când erau numai amândoi. El se ţinea de convenţiile lor întocmai. Cu câtă graţie îi zicea el la ureche tremurându’i puţin glasul: — Te ador, însă fiindcă porunceşti.... voi fi aştepta ca rob supus... Numai, te rog, Blanso, o să faci să nu ţie prea multă vreme chinul acesta! Uneori Blanşel ’I venea să creadă că cei l’alţi, maiorul Campayrol, ducesa şi chiar camerista sa Ana-Maria aveau dreptate, că alegerea nu era greşită. Insă astfel de gânduri ţinea şi cât ţine lumina unui fulger; îşi aducea îndată aminte de George.. La 6 şi jumătate trăsura intră în abia de la Boissy. La 9 ore, după ce se sculară de la masă, bunica sărută pe nepoata sa și Blanşei i se păru sărutarea asta mai caldă. Blanşa se sui în camera sa. Vaunoise, când se despărți de ea, ’i luă mâna, o ridică până la buze și ’i zise cu drag, în fața ducesei: — La revedere îndată! XXVI Noapte de Nunțit Camera Domnişoarei de Charnay la castelul Boissy era o minune din veacul cell’alt. Revoluţia cea mare, adevărată, a trecut peste frumuseţea ei fără să o strice. Mare, luminoasă, cu trei ferestre nalte, îmbrăcată cu lemnărie delicată cu panouri de lampas albastru cerului. Tavanul decorat de vreun elev d’al lui Boucher, mobilele antice şi broderiile vechi ale perdelilor ar fi încântat pe oricine. Numai două portrete erau pe pereţi: al marchizei de Charnay şi al ducesei. Nu era nici un portret al marchizului de Charnay. Marchizul fiind nebun după vînătoare, plăcându’i să stea numai la ţară, nu avusese nici odată vreme să pozeze în faţa unui pictor. Camera aceasta avea la dreapta un cabinet de toaletă ale cărui dimensiuni ar fi speriat pe un arhitect dintre aceia cari construesc cutii pentru mănuşi şi cari în Paris se chiamă case, şi la stingă un budoar unde fata primea pe prietenele sale. Dincolo de budoarul acesta un cabinet în care dormea camerista. Cabinetul de toaletă despărţea apartamentul contelui d’al nevestei sale. Explicaţiile acestea erau trebuincioase. Ducesa avea apartamentele sale particulare, foarte mari şi foarte complecte, dincolo de iatacul miresei. Putea să vie până la uşa Branşei fără ca să o simtă cineva. Ducesa, pentru ca să privigheze mai uşor educaţia nepoatei sale, făcuse în zid un fel de ochiu astupat cu o uşiţă şi mascat de perdelile patului. De-acolo putea la nevoe să audă tot ce se vorbea la nepoata sa. (Va urma).