Adevěrul, septembrie 1891 (Anul 4, nr. 931-960)
1891-09-26 / nr. 956
ANUL IV. — Nr. 956 RUMEEUL10 BANI ABONAMENTELE _ ÎNCEP LA I ŞI 15 ALE FIECÂRICÎ LUNÎ şi se plătesc tot-«Panutt ’nsiinto în Bucureşti la casa Administraţiei. , Din Judeţe .şi Străinătate prin mandate posiie. Un an In ţară 30 Iei; în străinătate 50 & * Şease luni , 15 , , e 25 fj “t-*; ; Trei luni 8 „ » 13 «et rr v Un număr In Străinătate 15 bani MANUSCRISELE NU SE ’NAPOEAZA BOSTIA A DOUA Să te fereşti, Române! fie culă strein în casă. f. Alexandri. JOÎ, 26 SEPTEMBRIE 1891 NUMERUL10 BANI ANUNCIURILE CURESTI ş! JUDEŢE se prinsese; Al 'în ADMINISTRAŢIE. STATE, direct la administraţie șl ieficiile de’panieltate. Pa fina IV ... . . 0.30 b. linia lul...... 2.— lei „ a ll ...» * * 3.— lei r eclamele 3 lei rândul. I S, ziarul se găsește de vânzare ca numărul la bioscul Ho. 117, Boulevard St.-Michel» UN NUMĂR VECHI— 30 BANI ADMINISTRAȚIA 111. — BULEVARDUL ELIRAKETA. — 111Director politic : ALEX. V. BELDIMANU REDACȚIA 111,BULEVARDUL ELÎSABETA.■m TELEGRAME VIENA, 24 Septembre.—Delegaţiile se vor întruni la Viena la 9 Noembre. ATENA, 24 Septembre. — Ephimeris află din Corfu că ancheta asupra tulburărilor antisemite a probat că copilul ucis era de origină israelită, şi că a trăit până în momentul morţii sale la nişte rude israelite. LONDRA, 24 Septembre.—întâiul lord al Tesaurului D. W. H. Smith, a uimit după amiazi. Românii la Praga FRAGA 24 Septembre.— 5 ore seara.—30 de Români din Transilvania au sosit ieri seara. Ei au fost salutaţi călduros la gară de către o delegaţiune compusă din profesorii Drl Járnek şi Pik şi avocatul Podlipno represintant al clubului Cehilor tineri. Ei au fost invitaţi în aceiaşi seară la representaţia teatrului naţional ceh. Azi la 11 au vizitat în corpore expoziţia; au fost primiţi într’un mod solemn la poarta Expoziţiei. D-rul Vállaik rosti un discurs în limba cehă relevând faptul că sforţările naţiuneî române şi naţiunea cehe au aceiaşi ţintă, urînd bun sosit vizitatorilor şi mulţumindu-le pentru onoarea făcută Expoziţiei. Doctorul Jarnik asigură în limba română pe vizitatori de simpatia naţiunea cehe care deşi n’are legături de sânge şi de limbă cu naţiunea română a avut totuşi cu ea în trecut o soartă comună şi are în timpul de faţă multe puncte de atingere. D-rul Mureşianu mulţumeşte în limba cehă pentru primirea călduroasă ce s’a făcut lui şi compatrioţilor săi, şi urmă discursul său în româneşte pentru a arăta scopul vizitei lor la expoziţie şi exprimă urări călduroase pentru prosperitatea naţiunii cehe şi a Bohemiei. Publicul numeros care asista, aclama cu entusiasm pe Români şi pe oratori mai cu deosebire pe Mureşianu SCHIMBAREA MOŞTENITORULUI Bucureşti, 25 Septembre Acum câteva zile un ziar dinastic a publicat ştirea că al doilea nepot al lui Carol I, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, va veni în curînd în România, spre a-şi face serviciul militar în armata noastră. Am reprodus şi noi această ştire, însoţind’o cu comentarii ironice ce se potriveau de minune. Este în adevăr dureros pentru orce inimă românească de a urma comedia nedemnă ce se joacă de prinţişorii nemţi pe spatele acestei ţări. Până la vîrsta de 23 de ani, adică până când creşterea unui tîner este complectă, în tot timpul când simţimintele se înrădăcinează mai uşor în inima omului, nepoţii Regelui României stau în Germania. Acolo ei sunt crescuţi ca streini de legea, de limba, de moravurile, de simţimintele Ţerei româneşti, ei primesc o instrucţiune nemţească, idei nemţeşti, merg în şcoalele nemţeşti, fac serviciul militar în armata şi în cazarmele nemţeşti, în fine, sunt nemţi, cu trupul, cu mintea, cu inima şi cu sufletul şi, când sunt nemţiţi gata, auzi de odată că vin în Ţara noastră cu pretenţiuni de moştenire la Tron. Aşa s’a făcut cu primul nepot al Regelui, principele Ferdinand. Eşind din cazarma prusacă, El a fost adus în Bucureşti la 20 Aprilie 1888, în vârstă de 23 ani pe baza unei învoeli ticluite între membrii familiei Hohenzollern-Sigmaringen şi comunicate Parlamentului numit spre înregistrare. Monitorul Oficial a publicat atunci actele cari au pretenţiunea de a regula succesiunea la Tron. Cetindu-le ar crede cineva că asistă la o operetă. Prinţişorii de Hohenzollern-Sigmaringen îşi trec unul altuia Coroană României precum în opereta Marea ducesă de Gerolstein favoriţii ducesei îşi trec coafura de pene. Iţi vine a cânta: A toi le panache! Rends le panache! Tiens lepanache ! Regele Carol neavând copii (cred că nu e vina noastră), prinţişorii nemţi au ticluit următoarele: Fratele Regelui, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (al cărui principat e mare cât o fugă de epure) renunţă la Coroana Românie, în favoarea fiului său mai mare numit Wilhelm, Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Leopold, renunţă şi el în favoarea nepoţelului său Wilhelm; Wilhelm care este principe ereditar de Hohenzollern-Sigmaringen, renunţă la rîndul său în favoarea fratelui său mai mic Ferdinand. Astfel, din renunţare în renunţare, panaşul, ba nu! Coroana României ai ajuns a fi rîvnită de Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Sărmană Românie! Unde ai ajuns ca Coroana ta să fie dispreţuită şi precupeţită de nişte prinţişori-negustori străini de legea şi de neamul meu. Dar Ţara ne-a dat dreptate. In ziua sosirei locotenentului prusac Ferdinand de Hohenzollern în Bucureşti, noi am scris: Se vor găsi căteva sute de mercenari cari să-laclame; i se va face o primire oficială care se va asemăna cu toate primirile de felul acesta. Ţara însă, adeverata Ţară şi Poporul român, nici nu ’i vor face onoarea de a'l huidui, ci îl vor privi ca un musafir, ca um sieamf mai mult pe pământul sosnâness. De atunci au trecut doi ani şi jumătate. Cine s’a sinchisit în Ţara românească de principele Ferdinand ? Câţiva politiciani şi linguşitori. Poporul nici n’a vrut să ’l cunoască. Ori unde s’a arătat, lumea a rîs. Văzend că nu se prinde, nemţişorul s’a gândit la vr’un matrapazlîc prin care să arunce praf în ochii Românilor. Ajutat de mătuşăsa şi cu ştirea şiretului său de unchiu care se făcea nisnai, el s’a prefăcut că se iamorează de o româncă şi a înscenat faimosul incident cu D-ra Văcărescu. Dar s’a înşelat unchiul, mătuşa şi nepoţelul. Românul nu mai e lesne-crezător cum era la 1866. Poporul a rămas rece şi a privit romanţul Ferdinand Văcărescu, ca un crailic nemţesc. Politicianii însă s’au speriat că vor scăpa pe Ferdinand din mână. In loc de a se face popular, prinţişorul s’a făcut de rîs şi, ce e mai rău, a făcut de rîs neamul său întreg. Mătuşica s’a îmbolnăvit de ciudă şi Unchiul s’a pus pe gânduri. El ş’a zis: „Cu Ferdinand nu mai merge! Prea s’a deochiat! Să încercăm cu al doilea nepoţel.“ Iată cum stau lucrurile în ziua de astăzi. Cântecul din operetă e în ajunul de a reîncepe; panaşul va fi iar pus în mişcare. Nu va trece mult şi vom auzi că Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a renunţat la moştenirea Tronului în favoarea fratelui său Carol. Putem asigura chiar că lucrul este ticluit în princip şi că nu mai este discuţiune decât în privinţa procedurei de urmat şi a momentului în care se va face comunicarea Parlamentului. Pe lângă Carol I care, după 25 de ani de Domnie, a rămas tot atât de neamţ ca şi la descălicătoare, vom avea dar în curînd şi un Carluţ, în perspectivă. S’a mai văzut vr’o dată o Ţară care să fie atât de batjocorită? Coroana lui Ştefan şi a lui Mihai a ajuns a fi o minge în mâna unor prinţişori nemţi. Se dispune de Tronul românesc, pe pămîntul străin, ca de o jucărie, în dispreţul Ţărei şi a Parlamentului şi politicianii noştri ahtiaţi de putere privesc, tac şi se înconvoaie, uitându-se galeş la buget. Atât ei cât şi stăpânul lor străin, şi corupţii şi corupătorul, uită însă că, mai presus decât gaşca guvernantă, există un popor al cărui braţ puternic şi răsbunător va şti să cureţe moşia strămoşească de litvele străine. VMsiureanuS. i»»iim»MniiiMHinwiiiii».... "——«w .m?fm Moartea Regelui Wütembergului STUTGART, 24 Septembre. — Pe la miezul nopţii bătăile inimei au revenit din ce în ce mai încet la Regele; de la 3 ore augustul bolnav a pierdut cunoştinţa, la 6,o0 şi-a dat sufletul. Familia regală şi ministrul baron de Mittnacht au stat în permanenţă pe lângă bolnav. Un consiliu de miniştri s’a ţinut la amiazi sub preşidenţia noului Rege Wilhelm II. Statele se vor convoca peste 4 săptămâni. Monitorul publică un articol necrologic asupra defunctului Rege şi laudă sforţările lui constante în favoarea uniunii prinţilor şi a ţărilor germane. BERLIN, 24 Septembre. — In urma morţii Regelui de Wüirtemberg, împăratul a hotărât să se reîntoarcă la Berlin. O depeşă din Koenigsberg anunţă că M. S. a părăsit Theerbude astă seară. Regele Carol I al Wüirtembergului a murit ieri dimineaţă la 6 ore 55 minute. Era născut în Stuttgard la 6 Martie 1822. A fost fiul lui Wilhelm I, pe care la moștenit la 25 Iunie 1864. Era însurat cu fata țarului Nicolae I. Marea Ducesă Olga Nicolaevna Regele Carol n’are copii și îl moștenește Prințul Wilhelm, copilul sorei sale Catherina. Prințul Wilhelm e în vîrstă de 42 ani. Gestiuni juridice Și lăsăm la o parte pentru astăzi toate Gestiunile numite arzătoare și să ne ocupăm de una singură care, dacă nu trece între cele arzătoare, ni se pare a fi cea mai arzătoare: vrem să vorbim de judecătoriile de ocoale. E greu să -și explice cineva cauzele pentru care deodată, ca din senin, ministrul justiţiei concepe o adresă pe care o înmână tuturor judecătorilor de ocoale din ţară, rugându-i să trimită ministerului observaţiunile lor asupra modificărilor ce ar fi de adus în legea judecătoriilor de ocoale. Ce, nu merg de loc judecătoriile ? Ce, strigă lumea contra lora? Ce, procedura lor a ajuns să fie un dedal ? Nu, nimic din toate acestea ! Judecătoriile merg bine, ba încă adesea mult mai bine decât curţile şi tribunalele — ca cestiuni de jurisprudenţă ; nimeni nu strigă în contra lor, ci din contră —cum a fost cazul D-lui Spanopolu, ajutorul judecătoriei ocolului al II-lea din capitală — mai toţi strig în contra ilegalităţilor celor de sus ; în contra lor se plânge lumea ; procedura la judecătorii e foarte limpede, foarte uşoară şi foarte expeditivă.... — Nu, nu este aşa, ni se va zice: e controversă mare asupra art. 72 din legea judecătoriilor de ocoale, articol care prescrie că în materie civilă judecătorii mai întâi vor trebui să caute să împace pe părţi. E el de ordine publică sau nu ? Să se caseze părţile de judecată care nu menţionează că s’a încercat a se împăca părţile ? E controversă mare asupra principiilor şi adică : e sau nu minister public în persoana judecătorilor, nu afaceri corecţionale şi ca consecinţă, procurorul are drept sau nu să facă apel, a minima sau în caz de achitare, contra unei cărţi de judecată? E anomalie asupra termenelor în materie comercială sau în contestaţiuni, etc. Cu alte cuvinte nu se ştie dacă art. 74 e aplicabil în toate cazurile, relativ la comunicarea cărţilor de judecată, etc. etc. Ei, iubite interlocutor, controversele şi anomaliile sunt în alte părţi! E controversă mare în a şti dacă judecătoriile de ocoale ce s’au clădit acum, sunt judecătorii de ocoale sau sunt destinate ca să servească, pe viitor, când toată lumea se va convinge că nu sunt bune de nimic, drept săli de spectacole publice sau de baluri mascate. E controversă mare în a se şti dacă în aceste săli au drept avocaţii la o cameră sau la un loc reservat în sala şedinţelor, iar publicul la o bancă pe care să şază. E controversă mare de a se şti dacă judecătorului, în camera de deliberare, în afară de portretele M. S. Regelui şi Regina — care ca portrete n’aduc nici un folos justiţiei — nu i-ar trebui la geam un transperant sau o perdea pentru ca să nu-l arză soarele toată ziua ca pe un lucrător cu ziua. E controversă mare de a se şti—şi e foarte greu de ghicit — dacă camerele avocaţilor rezervate în aceste noi localuri, nu sunt camere rezervate pentru porci, căci în aceste camere unde nu e nici scaun nici perdea, vizitatorul— care n’are pe ce şedea—stă uimit în faţa doniţei cu apă urcată pe picioarele unui scaun rupt şi întors pe dos din care curg piele, şi se întreabă dacă vede bine sau dacă nu se află în faţa unui triped mitologic, scump pentru muzeele de antichităţi... E controversă mare d’a se şti care e funcţionar al cancelariei, care e samsar şi care e avocat..... Iată, iubite interlocutor, iată câteva controverse mari şi grave. Şi’ntr’adevăr, ce pierde justiţia în sine dacă judecătorul va cerca să împace pe părţi, înainte de a le judeca, sau nu? Stabilească-se că aceasta ar fi o cestiune de ordine publică sau de ordine privată, stabilească-se că e sau nu minister public în persoana judecătorului de ocol în materie corecţională, fixeze-se termenul de apel sau opoziţie pe zile libere sau nelibere, de la comunicarea sau de la pronunţarea unei cărţi de judecată, acestea toate sunt reguli convenţionale care nu se impun de justiţie în sine, pe care justiţiabilul le poate urma, fie că s’ar stabili într’un fel sau în altul şi care nu contribuesc nici cu un grăunte la fericirea sau nefericirea mersului neamului omenesc. Cu Statul din contra se întâmplă însă când spre exemplu, judecătoriile de ocol nu sunt în centrul culorilor, şi când justiţiabilul trebue să alerge câte o dată două postii pentru câte un proces de nimic, când în sălile de şedinţă nu se aude ce vorbeşte nici avocatul nici judecătorul, când avocatul n’are o masă, un loc rezervat şi publicul n’are un scaun, când samsarul se confundă cu avocatul şi pledează şi unul şi altul, când în camerele rezervate avocaţilor nu se găseşte nici un condeiu, nici o coală de hârtie, nici o picătură de cerneală, nici un pahar pentru băut apă. Această stare de lucruri e o mizerie adevărată, care poate de multe ori să împedice cursul justiţiei, dreptul de apărare şi care în tot cazul constitue o ruşinoasă stare de lucruri cu care nu ne putem recomanda în faţa nimănui. Recunoaştem, da, este incontestabil, progresele ce s-au realizat în justiţia de ocoale şi ca repartizare a justiţiei şi ca personal. Recunoaştem că a trecut timpul când aveam judecătorii de ocoale în capitală chiar, care din tăcerea ce se face de obicei, în cursul unei pledoarii, auzind pe un oltean care striga prune pe stradă, chema pe aprod şi’i poruncea să cumpere o jumătate cea pe care o mânca în şedinţă ascultând pledoaria şi repetând mereu : — Continuaţi, continuaţi, D-le avocat... Recunoaştem că nu mai avem astăzi judecători de ocoale care să mai ceară justificarea opoziţiunei şi care să pue în considerantele sentinţei lui, că şi densul, judecătorul, în acea zi în care a lipsit partea, a suferit de diaree, boală care a împedicat pe parte de a se înfăţişa. Recunoaştem că nu mai avem judecători care pe toate petiţiunile ce i se prezentau să pue aceiaşi rezoluţie : „Se va urma precum s’a mai urmat!“ sau care prezentându ’ i partea în şedinţă, copia după acţiune, să o deschidă să se uite între foile coalei de hîrtie, şi dacă nu vede hîrtia de 20 de lei, fie că procedura ar fi perfect îndeplinită, să arunce cu dispreţ şi cu mânie copia din mână, în nasul părţei, zicendu’i : — Nu e procedura îndeplinită, neghiobule... Toate acestea le recunoaştem. Nu mai avem judecători care să remâe — de şi singur — în diverging, şi pe care ministrul chemându’l să’l întrebe cu fine a remas în diverging, să respunză: — Cu legea, D-le ministru.... Da, toate acestea le recunoaştem; toate acestea au dispărut în mare parte şi numai violurile mecanismului nostru politic îi mai datorăm, pe ici pe colo, nenorocita ocasiune de a vedea câte o nulitate cocoţată pe fotoliul judecătorului de pace, care să se sărute în şedinţă publică cu una dintre părţi, bun prietin, pe care nu la văzut de multă vreme şi care să’l recomande şi altor avocaţi prezenţi, tot în şedinţă publică. In schimb însă, care este soarta judecătorilor de ocol ca magistraţi sau ca poziţiuni sociale? Dependinţă şi sărăcie pe toată linia, lucruri care întreţin, în mare parte, împărţirea justiţiei pe favoruri , de teamă ca cutare sau cutare justiţiabil să nu aibă vre-o înrudire cu cutare sau cu cutare ministru, sau om puternic al zilei, cât şi svonurile răspândite, în teză generală, împrejurul unor judecători de ocoale, cum că cu mână de aur sau de argint, se poate deschide uşa justiţiei lor, zvon care poate fi neadevărat pentru toţi judecătorii de ocol din ţară, dar care nu încetează de a se impune mai tuturor nemulţumiţilor pe justiţia ce primesc. Iată pentru ce, lăsând la o parte mândria şi cuviinţa, judecătorii de ocol, aproape în unanimitate, câm au fost întrebaţi de miniştrii justiţiei care sunt modificările ce ar fi de adus Legei judecătoriilor de ocoale şi organizărei acestor instanţe de justiţie, au răspuns fără şovăire: sporirea lefurilor I şi alţii chiar: inamovibilitatea ! Un bun judecător de ocol din Capi-