Adevěrul, octombrie 1892 (Anul 6, nr. 1310-1338)

1892-10-26 / nr. 1334

NUMERUL 10 BMI NUMERUL 10 BANI ANUNCIURILE Din BUCUREȘTI și JUDEȚE se primesc: NUMAI la ADMINISTRAȚIE, din StrSircetate, direct la administrație și la laeU Oficiala da publicitate. Anunciuri la pagina IV ................p,30 b. linia » . HI...................8,— lei , * N\ ii H ( I ) • . . hTM la! „ Innie^tutele şi Reclamele 8 le! rândul. La ipariei barul se găseşte da vânsare cu nu Nc,. 117, aanlerard 81.»MIehe UMER VECHIO 80 BâM ABQHAIHEHTEll '‘INGEP LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI şl se plătesc tot-tf’a-oiia înainte In Suehreştî la casa Administraţiei. Din Judele şi Străinătate prin mandate postal Un sa Sn țară 80 lei, în străinStats 60 Sease lunii 15 » * » 26 Trei luni * 8 . . * 18 lam wssaSr Era. etr^isEState 15 bani SlâMJSCRIPTELE WJ SI MâPCMZA ADMINISTRATIA 1 K A E» A. ACADEMIEI,“ î® Director pontic: ALEX. V. BELDIMAMU m, ■ ferești, Rom&ne tre cută strein în YSASexwerl. RED A C T I A 1® SfRADA ACADEMIEI, - 10|' Bucureşti, 35 Octombre 1893. SEPTEMANA . In sfârşit greva de la Carmaux a încetat. După multa tărăgănire, arbitragiul primului ministru Loubet, a cărui imparţialitate a fost mult cântată cu acest prilej, a reuşit a împăca pe mineri cu patronii lor. Zicem „a reuşit a împăca“, pentru că arbitragiul avea de scop recunoaşterea dreptăţei unei părţi, pe cănd imparţialul Loubet a căutat cu orice preţ să împace şi capra şi varza, şi pe minerii apărători ai drepturilor lor şi ai sufragiului universal, şi pe societarii exploatatori ai minelor din Carmaux. In adevăr, sentinţa arbitrală (cu drept cuvânt s’ar putea zice arbitrară), recunoscând că prin îndepărtarea din mină a lucrătorului Calvignac, ales primar al oraşului Carmaux, se aducea o ştirbire sufragiului universal, nu putea să aducă o îndreptare de căt cerând reintegrarea imediată a lui Calvignac, precum şi a celorl’alţi lucrători arestaţi, şi pe cari compania exploatatoare nu vrea să’i reprimească cu nici un preţ. Dar D. Loubet s’a mulţumit să „proclame“ reintegrarea lui Calvignac, fără ca să intre în lucru, ci să i se dea imediat concediu, până când i se va sfirşi mandatul de primar. Asta şi cu nimica e tot una, a cum se zice. Se vede prea bine că nu se mai poate pune nici un temeiu pe „imparţialitatea“ mutrelor ministeriale, căci imparţialitatea lor nu se măsoară decât cu mărimea intereselor castei din care fac parte, şi D. Loubet a dovedit încă o dată că, ori ce s’ar zice, ori ce s’ar face, totuşi, corb la corb nu scoate ochii. Din fericire, cel puţin aparenţele sunt salvate, şi greviştii de la Carmaux se pot mândri că au apărat cu destul succes sufragiul universal. Trebue să recunoaştem că şi opinia publică—aşi putea zice şi punga publică,—a încurajat şi susţinut foarte mult pe grevişti, alăturea cu ziarele republicane şi socialiste. Şi aceasta face mult. * Fabuloasa mizerie a Londrei începe iar să întreţie opinia publică L' Indépendance Belge, aduce ştirea că Luni dimineaţă, cu tot timpul cel rău, mai multe sute de muncitori fără lucru, s’au adunat sub cerul liber la Tower Hill. Organizatorii au făcut pe lucrători să meargă pe strade în număr cât mai mare, spre a ’şi expune mizeria în ochii tuturor, a impresiona populaţia şi a semăna neliniştea între autorităţi întrunirea a luat apoi hotărîrea de a cere guvernului să convoace Parlamentul în sesiune extraordinară ca să discute chestiunea muncitorilor fără lucru. La sfîrşit, muncitorii se pregăteau să facă o procesiune în partea de Est a Londrei, când au băgat de seamă că se află printre dânşii şi un spion, agentul poliţiei secrete. îndată s’a făcut o învălmăşeală nespusă, şi dacă nu ar fi intervenit mai mulţi alţi agenţi de poliţie, ar fi păţitorea bietul meseriaş. Aceste mici neorindueli se pot considera ca preludiul unor serioase tulburări care ar putea isbucni cu cât iarna va înainta. Socotind după ultimile statistici, nenorociţii cari mor de foame şi de frig pe stradele celebrei „Cetăţi a mizeriei“ (la Cită de Misere) se înmulţesc pe fiecare an, şi aceasta este foarte explicabil, mai ales în patria industriei. Grevele atât de dese şi de impunătoare, aceste mici protestări şi rezvrătiri în contra soartei mizerarabile care e rezervată celei mai mari părţi din omenire, fac vădită apropiarea unui desnodămănt nu tocmai folositor clasei asupritoare ; dovezile că, vrând nevrănd, guvernele trebue să aducă îmbunătăţiri urgente şi însemnate organizaţiei sociale actuale care e defectuoasă, — dovezile, zic, se înmulţesc pe fiecare zi, ori ce ar zice reacţionarii cei încăpăţînaţi. Cu atât mai rău pentru cei cari nu le vor ţinea in seamă! * * * Ancheta presei democratice s’a întors de la Dorohoia. In curând, destăinuirile făcute prin raportul său, vor pune capăt bârfelilor murdare cu care reptilele crede că ne vor mânji. Nu vroim să spunem încă nimic, din toate ticăloşiile descoperite pe seama administraţiei din Dorohoia, care de altfel a căutat să pară că nici usturoiu n’a mâncat, nici gura nu’i miroase. Putem însă afirma câ ele sunt aşa de bine documentate în cât însuşi Toma necredinciosul s’ar convinge de adevărul lor. Neruşinaţii meseriaşi de la reptilele conservatoare, împing neobrăzarea pănă la a ne contesta nouă, ziariştilor independenţi de la cele mai respândite şi mai corecte ziare din ţară, dreptul de a ne intitula „ancheta presei“ ! Ei bine! cititorii să-şi facă o idee de ce sunt în stare aceşti oameni, şi să judece dacă mai poate sta cineva la vorbă cu ei, cu aceşti insultători ai ruşinei cari îşi iau numai pentru dînşii „titlul“ de ziarişti ! — Afară numai dacă, după cum s’a arătat zilele trecute, ei nu vor fi intervertit şi acest cuvânt. Dar să aibă puţină răbdare, atât reptilele cât şi patronii lor, căci directorul nostru le-a spus-o deja . Afacerea crimelor de la Dorohoi, de abia începe ! Neagu ---------.— —----- TELEGRAME MADRID, 23 Ocombrie. — O mare ferbire domneşte la Granada. Mulţimea cere o micşorare a preţului pâinei şi proferează strigăte de Jos Canovas! A dat foc mai multor posturi de accise ; jandarmeria a intervenit; cavaleria a trebuit să încarce armei© PARIS, 23 Octombrie. — D. Massacault, reşedinte al Franciei în Tunisia, a murit. VIENA, 23 Octombrie. — Toate ziarele din Budapesta anunţă că chestiunea religioasă va avea în curînd un desnodămînt. După Noua Presă Liberă, D. de Szapary şi întregul cabinet ar fi hotărît dea pune chestiunea de încredere. Ministerul va face o declaraţie care zice că guvernul va supune la timp voit un proiect asupra obligaţiune! căsătoriei civile, precum şi asupra legislaţiunei întregi în privinţa căsătoriei. PARIS, 23 Octombrie. — Comisiunea pentru şederea lucrătorilor streini în Francia a respins propunerea Lafargue», care impune o patentă patronilor cari ocupă lucrători străini, precum și pe acea care supune pe străini la taxa militară. tinerime e lipsită de ideal, e un popor în stare de decrepitudine. ..Cu aceste convingeri i se impune datoria sacră de a nu desarma şi a continua cu bărbăţie lupta. " Studenţii şi mişcarea naţională Manifestările de simpatie şi încuragerile ce mişcarea naţională a primit, de la mai toate ţările civilizate şi desinteresate, dovedesc pănă la evidenţă dreptatea causei, grăbeşte reuşita ei şi impun studenţilor patrioţi, datoria a continua cu energie lupta începută. Rolul studenţiloi, după părerea unora, a încetat, căci zic ei, studenţii sunt buni numai de manifestaţiuni zgomotoase, le-au făcut, deci acum să intrăm cu toţii în obişnuita noastră indolenţă, unii cetăţeni să se ocupe de interesele lor personale, iar studenţii să-şi vadă de carte şi să lase pe politician cu resolvarea acestor chestiuni mari dificile care pot compromite şi existenţa României libere. Aceste cuvinte, la prima vedere, ar putea seduce pe mulţi naivi, dar la o analiză serioasă şi logică nu pot resista. Se ştie că ideia unităţeî Germaniei a născut şi s’a pregătit de Bursenschafturile studenţeşti,—societăţi studenţeşti—care au conceput această sublimă idee, şi au căutat, ca prin o vie propagandă, să impună guvernelor o politică exterioară în sensul acestor idei. Această impunere s’a făcut indirect prin presiunea morală, ce opiniunea publică a exersat asupra politicianilor, cari sunt aşa de preocupaţi de interesele lor personale şi de partid, în cât absorbiţi cu totul în ele, n’au putinţa de a se gândi serios, la marile interese naţionale. In faţa acestei situaţiunî—care e identică şi la noi,— adevăratul rol al studenţimeî e: să prepare opiniunea publică, să convingă deci pe toţi cetăţenii de dreptatea causeî ce susţin, să arate foloasele unireî, şi poporul o dată convin« să forţeze pe politician! a înscrie în programul lor unitatea naţională, obligându’e să aducă la îndeplinire acest ideal naţional. Studenţimea e chemată să complecteze opera entusiaştilor şi valoroşilor studenţi din neîntrecuta generaţie de la 48, cari au făcut programul şi au avut curajul, bărbăţia şi fericirea ca în majoritate să -l vadă realizat, înainte de a închide ochii, n’au avut însă timpul material a complecta prin unitatea naţională, care constituia unul din principalele puncte. Studenţilor neapucaţi încă în mrejile putere! şi dorinţei de a parveni cu orice preţ, departe de intrigile şi mizeriile politicianilor, trăind în o atmosferă senină, dezbrăcaţi de interes, şi având încă proaspăt în minte frumoasele exemple de desinteresare, sacrificiu şi iubire de moşie ale străbunilor noştri, cu un cuvînt neconrupt, încă, lor le incumbi sarcina de a aduce la îndeplinire acest măreţ ideal. Cu ce abnegaţie, cu câtă suferinţă, muncă şi sacrificiu s’a făcut România liberă; câtă bărbăţie şi virtute civică n’a probat generaţiunea de titani care ne-a procedat; ce greutăţi de neînvins le tăia calea, dar pe de o parte dreptatea cauzei, iar pe de alta curagiul, energia şi patriotismul lor, a făcut ca victoria — deşi cu forţe neegale — să fie câştigată, şi au reuşit să dea libertatea la cinci milioane de sclavi în admiraţia tuturor cari au putinţa de a înţelege obstacolele învinse. Conduita lor să ne serve de exemplu pentru realizarea idealului nostru, sau mai bine pentm complectarea idealului lor şi să înţelegeţi că, România liberă e piedestalul pe care trebue să se ridice măreţul edificiu al Daciei. Studenţimea trebue să convingă pe toată suflarea românească, că faţă de fraţii noştri subjugaţi nu suntem împinşi numai de simpatie, recunoştinţă şi iubire, dar chiar existenţa noastră e legată de soarta lor, fiindcă nu e un secret pentru nimeni . Transilvania este mâna dreaptă a României libere. Ca consecinţă a acestei propagande naţionale, va resulta în mod firesc un partid naţional în care se va înregistra, înjurul căruia se vor grupa toţi aceea ce simte româneşte şi cari au putut înţelege necesitatea îndeplinirei idealului urmărit, fără deosebire de culoare politică, căci partidele politice în adevăratul lor înţeles, represintă ideile diverse despre organizarea interioară a statului, care şi-a realizat idealul naţional. Studenţimea universitară e convinsă şi 14 iunie a întărit-o în această convingere că există, din fericire, în această ţară oameni cari înţeleg că interesul personal şi meschin de partid se poate sacrifica marelor interese generale. Studenţimea nu uită că un popor a cărei Cronici triste E toamnă... Sub cerul aproape vecinic plumburiu, zilele par nişte triste amurguri... Şi câte vieţi nu sunt acum în amurgul lor!... Toamna e anotimpul sinuciderilor, vai! deşi eu niciodată nu am înţeles pentru ce. Dacă nu ar fi decât melancolia pe care ţi-o deşteaptă căderea frunzelor ofelite şi a ploaeî mărunte, ciripitul trist şi monoton al vrăbiilor..., dacă nu ar fi de cât pustietatea vieţei care desperează pe atâţia dezmoşteniţi, de ce s’ar sinucide cineva ? — Dar mai este şi earna care vine îndată după toamnă, nemiloasa earnă cu gerurile sale care necesitează mai multă căldură, şi externă şi internă, cu zilele scurte lungite de lipsa de lucru. Oh ! lipsa de lucru !... iată asasinul care nu cruţă pe nici un desmoştenit, chiar când face parte din sexul frumos, sau când e un biet copilaş nevinovat. Pentru mine însă, ori când am avut de lucru—toamna, numai gânduri de sinucidere nu a purtat. Dimpotrivă, eu care m’am născut toamna şi a căreia existenţă nu a fost, pănă acuma cel puţin, de cât o lungă toamnă, am simţit o deosebită plăcere pe acest timp, ca un fel de înţelegere mută între firea mea şi a.... Firei. Când seara începe să îmbrace oraşul în ceaţa ei londoniană, simţesc o puternică şi ciudată emoţie care mă doare, care îmi varsă torente de amintiri — amintiri ale visurilor mele trecute dar vecinic neîmplinite, — de iluzii noui, de planuri măreţe şi generoase. Atunci, îmi place să mă aşez în cadrul întunecos al ferestrei şi să privesc pe furiş la felinarele care se aprind treptat d’a lungul stradei, şi a căror flacăre posomorită arde înăbuşită—dacă e de petrol, — sau se sbuciumă galbenă de moarte — dacă e de gaz aeriform. Prin ceaţa deasă de afară, de abia din timp în timp se arată câte o nehotărîtă umbră de om, fără sex, şi mai nici un câine nu pribegeşte prin pustiul uliţei. Totul e trist ; şi când tomna din Natură se potriveşte atât de bine cu toamna mea din suflet, cum m’aşî despărţi eu de dănsele, cum m’aşî gândi la sinucidere ! Mai curând primesc să vă... sinucid pe D-voastră, cititori, cu câte o cronică tristă, în fie-care săptămână. *** Sărman Ahasverus *), în desele mele călătorii prin Moldova, am observat un fapt care nu o dată mi-a smuls un zîmbet, tocmai când eram mai trist... Zilele acestea, rătăcind prin ceața tomnatecă în care înota pănă şi vesela noastră Calea Victoriei, pe când mă aflam în dreptul hotelului Continental, același zîmbet mi-a reapărut... Ridicând din întâmplare ochii, am zărit la dreapta mea următoarea firnă... caraghioază,—cum ar fi zis răposata gizetă „Drepturile Omului“—firmă corect scrisă de altmintrelea : Teatrul „Naţional“. Călătoriile pomenite mai sus, cum şi zîmbetul trist, asemenea pomenit, m’au depins a da o altă şi deosebită însemnătate cuvântului „naţional“. In oraşele din nordul Moldovei mai ales, aproape la fiecare pas se citeşte o firmă astfel întocmită- „Birt naţional — Sloim Herşcu Idilesei“, sau „Bărbierie naţională —• Strul Haimmd Buhuşanul“, sau „Cafine şi Hotel Nţional — Sura Bercovicî Antreprenoare“.. Şi — D-zeu să mă ierte, iubiţi cititor, când am văzut firma „Teatrul Naţional am zimbit fără voie, aşteptându-mă cu siguranţă să văd dedesubt neînlăturibilul adaggio : Sura Bercovicî Antreprenoare"... sau aşa ceva! Oh! nu voesc să fac ironie, cu atât mai mult cu cât ironia—după mine—stă în însăşi fiii lucrurilor. Insă, ce crudă ironie este a se pune cuvântul „naţional“ pe firma unui teatru care de la deschiderea stagiune! mie şi pănă azi nu a dat decât o singuri, piesă naţională ! S’au început reprezentaţiile cu „Despot-Vodă", de Alexandri; da de atunci încoace, numai traduceri proste—căci maî toate numai în limba românească curată, nu erau traduse,—și localizăî de același calibru, ale căror scene se perec pretutindeni, a°) Jidovul rătăcitor. (Cu iate astea, rog să se creadă ci. nu sunt nici de cum ovreiu...), fără de țara românească, ai căror oameni (mai bine zis „păpuşi“), sunt de orice naţionalitate, afară de a noastră ! Unde este, ce poate fi naţionalul ? Pănă a nu şti ce înseamnă firmele din Moldova, credeam că bărbierie naţională e acea în care, de regulă cel puţin, bărbieri români rad pe români; la birturi naţionale, antreprenori şi chelneri români servesc mâncări româneşti la români... In realitate era altmintrelea, cu totul din potrivă, adecă tot ca şi la Teatrul Naţional, unde se joacă piese franţuzeşti, nemţeşti sau ruseşti, care numai caractere româneşti nu zugrăvesc, care numai de scriitori români nu sunt făcute. Unde e, dar, nobila şi generoasa intenţie cu care — trebue s’o presupunem cel puţin — statul îşi goleşte punga în fiecare an printr’o subvenţie destul de grasă, către această instituţiune „civilizatoare ?“ Se încurajează oare în vr’un chip arta şi literatura dramatică ? —Afară de câteva piese originale şi naţionale (în special ale lui Caragiale şi V. Alexandri, care le-ar fi scris şi fără Teatrul Naţional, şi care sunt expulzate dintr’însul), ce avem oare ? De către români, nu e vorbă, ni s’au adus pe scenă tot felul de fosile romane egiptene sau feniciene, tot atât de cunoscute şi de înţelese de publicul român ca şi ieroglifele de pe piramidele lor ; s’au adus conţi, baroni, marchizi de toate soiurile ; s’au adus Sganarelli şi Pierroţi; dar nu s’au adus de cât doi-trei alegători români („naţionali“ — oh ! foarte „naţionali!“), doi-trei funcţionari ridicoli, câţiva ramoliţi, o Anca („Năpasta“).... Dar aici se isprăveşte toată ţara românească ? — ţara românească, la mijlocul drumului spre renaştere, un neasemuit isvor de studii, de moravuri, de pasiuni şi de orice pofteşti, — nu a fost, nu este în stare să inspire mai mult ? Majoritatea publicului, trebue să o recunoaştem, nu se gândeşte, şi nici nu are timpul să se trudească cu căutarea motivelor care îi răcesc dragostea de Teatrul Naţional; părăseşte însă pe actorii români, căci înţelege că cei streini, orî-cât de proşti ar fi, tot îi vor da maî bine tipurile din ţările lor, de cât ai noştri cari n’au văzut poate nici o dată Francia, Germania, Anglia sau Italia, şi cu atât maî puţin să fi studiat moravurile şi tipurile de acolo. Că nu avem autori dramatici, nu e adevărat ! O susţin, fără ca să’mi poată dovedi contrarul cineva. Am avea autori dramatici, destui, dacă ar avea pentru ce să scrie. Pentru cine, mai târziu, ar fi. Dar pe lângă că în ţara românească, unde e nevoie de architect se pune un spiţer, iar unde e nevoie de un literat se pune architect, — apoi reţetele teatrale nici nu produc un venit serios unui om care s’ar devota literature! dramatice; ba chiar ar muri de foame, căci piesele originale, dacă se dau vr’o dată, se dau după doul ani, şi încă la sfîrşitul stagiuneî, când toată lumea e plictisită de inepţiile jucate până atunci, astfel că sunt ursite la o cădere sigură. Subvenţia statului, nu serveşte decât la îngrăşarea câtorva societari , artişti sau astfel pretinşi, cari iau câte 1000 (citiţi: o mie) lei şi mai bine, pe lună, de se miră şi ei ce i-a găsit! Autorilor însă, oamenilor cari ’şî-ar stoarce bietul creer, expunându-se la ramolisment şi la nebunie, nu li se dă decât 10 la sută din incasările serale — o reprezentaţie sau două-trei cel mult, — când el, dacă a vroit să facă un lucru bun, a trebuit să muncească, să chibzuiască şi să studieze un an, poate doui. Singura răsplată a talentului, a muncei și a cheltueleî creeruluî seu, rămâne aplauzele galeriei inculte și a lojelor deşerte. Ei, merită osteneala? # Și câte nu s’ar mai putea spune asupra acestui trist subiect, trist chiar pentru o „Cronică tristă.“ Dar cred că pentru azi, am propoveduit destul în pustiu. Părăsirea în care e lăsat de către public Teatrul Naţional, va aduce poate silit o schimbare în starea actuală a lucrurilor. Pănă acum, cel puţin acei cari aveau locurile (şi lojile) gratis, mai veneau din când în când spre a ţinea de urât bieţilor provinciali cari se pâcaleau la câte o reprezentaţie ; de acum înainte, toţi vor prefera să se ducă cu paralela Operă la Operetă, la Varietăţi sau la Café-Concert, iar la franţuzismele, nemţismele şi ungurismele cum şi la hieroglificele tipuri romane sau egipţiene, nu vor mai asista decât uşierii şi afişerii...