Adevěrul, septembrie 1894 (Anul 7, nr. 1962-1990)
1894-09-26 / nr. 1986
ANUL VII. No. 1986. NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE INCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREÎ LUNI SI SE PLĂTESC TOT-D’AUNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţie! din Judeţe şi Streinătate prin mandate POŞTALE IIN AN ÎN ŢARĂ 30 le! ; ÎN STREINĂTATE 50 LE! ŞASE LUNI . . 15 *» » 25 » tre! lun! . . 8 » ■. » 13 . Un numer in «treUsMt M bani ' , _ i t» MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA PASAGIUL BĂtffcfcl NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVKI) O SINGURĂ EDIŢIE LITERAR NUMERUL 15 BANI ANUNCIURILE Bucureşti şi Judeţe se primesc numai la Administraţie din Streinătate, direct la administrație r,i la toate oficiele de publicitate ANUNCIURL*4*Aer. jhf».« . . . 0,30 b. lini» » /zsrjki*nf.*\ • * 2.—lei » * ^s***1?* ivv • 3— * s INSERțlSIE yy,rtl|dâAMU T 3 le! rîndul. La Poaie zidfikîfcf oaserte de vînzare kioșca v. St.-Germain UN NUMER VECHIU 50 BANI REDACȚIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) DIN „ADEVĂRUL LITERAR S’a ’mplinit un an de cind Adevărul a schimbat număru-î politic şi ilustrat de Duminică, intr’un supliment literar. Am căutat în toată vremea aceasta să facem să reiasă folosul ce decurge din existenţa unei foi literare care să urmărească progresul artistic săvîrşit în ţară şi să ajute, — pe cît se poate,— la iuţirea acestui progres. Am izbutit sau nu să ne facem utili? Nu noi sintem îndrituiţi să răspundem la aceasta. O ochire retrospectivă asupra multpuţinei noastre activităţi literare se cuvine totuşi să aruncăm, pentru ca să reamintim şi publicului, să ne reamintim şi nouă, care anume este călăuza morală a Adevărului Literar. In afară de producţiile literare propriu zise care au apărut în coloanele acestei foi săptămînale, — şi asupra valorii cărora numai alţii s’ar putea rosti, — noi am căutat să ne alăturăm curentului latent din ţară, curentului de independenţă căruia îi trebuia un organ ca să se poată manifesta. Ne-am ridicat întotdeauna în potriva non-valorilor urcate la demnităţi nemeritate; am combătut curentul oficial care a acaparat cîrma artelor prin puteri străine de artă; am demascat pe falşii Fauşti, cari vor să-şi creieze din ştiinţă şi din arte locuri comode în lupta pentru un train parazitar, — şi ni se pare că loviturile noastre au găsit un răsunet simpatic în ţară. E o simplă constatare aceasta. Judecata noastră ar putea fi falsificată de subiectivism; credem însă că nu ne înşelăm atunci cînd spunem că izbind în puternicii Dalai-Lama, am găsit aprobări sincere şi entusiaste ajutoare. Pe idoli nu i-am dărîmat, pentru că sînt sprijiniţi de factori străini de artă; am împuţinat însă cultul pentru ei. In afară de aceasta, ne-am împotrivit ori de cîte ori am crezut că se dă o direcţie greşită literaturii. Suntem cei dintâi să recunoaştem că în polemici am trecut adeseori barierile parlamentarismului, dar ne scuzăm cu aceea că chiar parlamentele trec de multe ori aceste barieri şi că în polemica zilnică ori săptămînală, temperamentul personal şi împrejurările te silesc cîte odată să fii mai violent de cum ai fi într’un volum; şi mai avem convingerea că adversarii noştri n’au fost mai blinzi de cît noi şi nu noi am început-o... Sîntem datori să repetăm aci o declaraţie pe care am mai făcut-o în atîtea dăţi. Adevărul Literar nu are nimic comun cu direcţiunea politică a Adevărului zilnic. Precum un supliment de Electricitate ori de Ştiinţî naturale alăturat pe lingă o foaie politică nu ar putea altera întru nimic direcţia acestor două ştiinţî, — tot aşa un număr literar trebuie să rămîie în afară de luptele politice ale ziarului de care depinde ca parte administrativă. Este învederat că literatura este mai legată de politică de cît este Electricitatea; am dat însă exemplul acesta exagerat numai pentru ca să arătăm intenţiunea noastră de a nu confundă Adevărul politic cu Adevărul Literar. Nici Direcţiunea politică nu-şi asumă părerile emise de Adevărul Literar, nici acesta din urmă nu se înfeodează la conduita Adevărului politic. In condiţiunile acestea a primit subscrisul cinstea ce i s’a făcut de a i se încredinţa pe deplin şi fără reticenţe direcţia Adevărului Literar, organ cu desăvîrşire despărţit de Adevărul. Mai mult, socialismul acelora dintre redactori cari sîntem socialişti, nu se va răsfrînge în coloanele acestui ziar literar decît atîta ci socialismul, ca doctrină enciclopedică, se leagă cu literatura. Că vederile noastre politice şi sociale nu pot dispărea cu desăvîrşire în literatură, că in mod fatal vom judecă toate fenomenele sociale după educaţia noastră socialistă,—aceasta e sigur. Dar asta nu va împiedică pe alţi scriitori, nesocialişti, să figureze în coloanele Adevărului Literar. ...Şi astfel intrăm în anul al doilea, cu gîndul de a face cît mai mult pentru literatură. Anton Bacalbnşa. --- (( IDILA Ce tristă eşti, cind pe furiş In noapte stai pe coperiş Şi zvîrli din ochii-ţi verzi văpăi Ce spun de-amorul tău d’întăi... înfrigurată, ca’n poveşti, Sub razele de lună creşti; De umbra ta te înspăimînţi Şi-ţi miorlăi dorul,— şi ţi-l cinţi : — «Oh! Unde eşti, motan iubit, «Cu ochi gălbui, cu păr cernit, «Pe ceafă-mi ghiarele-ţi să’nfigi, «Să mă desmierzi şi să mă frigi?» Şi pe cînd tu suspini duios, El stă la pîndă colo jos: — Căci a zărit lîng’un borcan Codiţa unui şobolan...! Quidam. GALERIA LITERARA A. I. ODOBESCU „Cel mai eminent prozator român“—după părerea d-lui Maiorescu. Publicul cititor, ce e drept, a avut destul de rar ocazia de a se convinge despre justeţa acestei judecăţî, cei mai mulţi vise—şi mai ales dintre acei cari au citit tot atît de puţin pe Odobescu ca şi pe oricare altul—repetă şi el: „cel mai eminent prozator român.“ Adevărul e că A. I. Odobescu e unul din rarii scriitori rominî cari trăiesc drn termeni buni cu gramatica. Şi dacă acesta mai este un merit şi azi, cu cît mai mult trebuia să fie pe la 1868, cînd A.I. Odobescu şi-a pus temelia reputaţiei literare! Dar, deşi „cel mai eminent prozator român“ pe această temelie, alcătuită toată din două nuvele de moda veche şi dintr’o prea erudită şi destul de spirituală causerie asupra vînătoareî, — A. I. Odobescu n’a mai clădit nimic literaturii romîneştî. Aceasta nu l-a împiedicat să ia 11.000 de lei de la Academie, drept „încoronare a operei sale literare,“ la care a mai adaos — ce e drept — articolele politice pe cari le-a scris ca redactor la Rominai, ut fiant volumurî trei. Mai puţină glorie, dar şi mai multe parale decit literatura şi gazetăria retrospectivă, i-a produs archeologia. Acum trecut pînă şi pe colegul seu Tocilescu, cel cu „ţîţa năsdrăvană“ de la Adam-Klissi. —Drept care, la laudele lui Tocilescu, precum că el ein stare să scoată lapte din piatră, epigramistul regretatului Moftul român a pus următorul răspuns în gura lui A. I. Odobescu—Găinaru : Cine nu ştie că o vacă, Cu cît e mai romano-dacă, O să aibă fîţă mai multă ? Insa ascultă: EU sug o cloşcă cu pui De ani întregi,—şi ncă să-l spui Una mai lată: Cloşcă şi pui I-am şi mincat odată. Archeolog mai puţin dibaciu, nenorocitul Pantazescu a înfundat ocna cînd încercase şi el să sfeterisească vestita Cloşcă cu pui de la Muzeu. Concurentul seu mai pişicher, A. I. Odobescu, a reuşit s’o prefacă de mai multe ori în parale sunătoare, fapt pentru care a fost şi decorat. In timpul din urmă, «cel mai eminent prozator romîn», a mai îmbogăţit literatura romînească cu un «Abecedar» în colaboraţie cu V. Borgovan, şi cu o «Carte de citire», în colaboraţie cu I. Slavici. Pănă acum, aceste cărţi n au fost încă premiate de Academie. Pentru asta se aşteaptă ca d. Odobescu să le treacă şi pe acestea la Opere complecte, la cea mai apropiata ediție, Z1G. PENTRU POPOR Bietul popor ! Cînd te gîndeşti ce de lume se mai sbuciumă pentru dînsul! Pentru el vorbeşte Fleva la Orfeu şi Carp în Cameră, pentru el să fac frazele şi să pun birurile, pentruei se instituiesc funcţionari şi jandarmi, şi tot pentru el Dobrescu-Argeş scoate o revistă la Muşăteşti. Bietul popor! Revista asta a lui Dobrescu poartă titlul: «Şcoala Poporului, revistă educativă şi enciclopedică», iar în precuvintare Dobrescu repetă că revista lui are să fie de un caracter enciclopedic şi adaogă că «ea are să însemneze în drumul săîi, o dîră nouă, o cale nebătută, trăgind în linii mari, sarcinile sale». Mai spune apoi d. Argeş că revista lui «va ataca toate problemele vieţei noastre naţionale şi rurale», şi la sfirşit cere de la toţi un concurs «simţit, pipăit şi concret» (ceva cu chitanţă, probabil), iar nu vorbe, «căci de acestea are deja desfacere totală și gratuită.» Mai sincer nici că se poate. In adevăr, este o bogată desfacere totală de vorbe aceea pe care Dobrescu-Argeș o oferă poporului romîn în revista lui. Pe lingă enciclopedic și concret, mai relevăm în această desfacere gratuită vorbe ca: pretext, minimum, sine qua non, aprecieri, anquete, methoda, objectiv, utilitar/egalare, etc. etc. De gratis, gratis, — dar e vorba ce-o să facă oare poporul cu vorbele astea ? * In articolul următor, Dobrescu ne spune că în această campanie, pe care a pornit-o «în contra inferiorităţilor neamului nostru», va fi ajutat de un personal pata. Ei (adică personalul) sunt în parte deja cunoscuţi. Punem — zice D. Argeş — pe D. Râdoi în cap,«pentru studiile juridice în problemele rurale, a cărui opere deja sunt tuturor cunoscute». Şi cu D.Rădoi în cap, Dobrescu continuă. Afară de acesta, — «numărul şi valoarea redactorilor revistei va fi considerabile. — Avem pentru ştiinţele medico-higienice pe D-rul Buzău, pe C. Predescu, «moralist, humorist şi enciclopedic», Radian, Lupu Antonescu şi Rădulescu-Niger, «neîntrecut în nuvele, în operile sale Rustice şi care va urma campania, în partea ce şi-a ales-o de a susţine pînă în cap.» Va să zică, ăsta-i al doilea cap. «Suntem dar, —zice d. Argeş — bine armaţi, bine represintaţi, — mai dinainte asiguraţi de mersul biruitor al luptei. «Credem dar că numărul lectorilor, va egala prin mulţime, valoarea şi numele conducătorilor lor.» Ei, asta una o credem şi noi. ♦ * Lucru curios insa! Colaboratorii-capete ai d-luî Dobrescu- Argeş nu scriu nimic la Revistă! Toate probemele le atacă P. T. Rădulescu (fără iger) şi Al. Valescu, iar Rustice scrie Calil-Paşa ! Abia la sfirşit moralistul C. Predescu pune pe note noi nişte Proverbe vechi. Onor. P. T. Rădulescu începe a-şî trage în linii mari sarcinile sale vorbind poporului despre psichologie. El începe aşa : «Sufletul omenesc privit in manifestaţiunile sale, se aseamănă unei mări în care cace felurite emoţiunî, dorinţe, sentimente, cugetări, rezoluţiuni obişnuite,etc.» O mare în care cîlce emoţiuni, dorinţe, sentimente, cugetări şi rezoluţiuni obişnuite ! Dacă nu s’a lumina poporul nici acum, mare minune! Dar P. T. Rădulescu continuă : «Cu etatea începe viaţa reflectată şi conscientă a spiritului Atunci se ivesc diferitele operaţiuni cari concură la achiziţiunea şi elaboraţiunea cunoştinţelor noastre.» Ai înţeles, nea Radule? «In fine, cînd inteligenţa se pune în comerţ cu lucrurile, tinde a-şi fixa oarecari obişnuinţe, cum sunt suvenirile, reminiscenţele, etc.» Ce folos însă dacă inteligenţa nu s’a pus în comerţ şi cu D. P. T. Rădulescu ! D-sa s’a apucat, pe cum se vede, să traducă prost tratate de psichologie, crezînd că aşa s’or fi combătîna «inferiorităţile neamului nostru», şi că aşa trebuiesc «atacate problemele noastre naţionale şi rurale.» Nici prin gînd nu-i trece că pentru o treabă ca asta treime să ai altceva în cap decit pe d. Rădoi.* * * Dar să trecem peste părţile ştiinţifice ale revistei de la Muşăteşti, să iertăm şi pe Observatorul care ne spune că : «Instrucţia care se dă copilului trebuie să fie alimentară», şi pe Al. Vălescu, care ne spune că «strămoşii neamului omenesc in necunoştinţa moralei sociale din ziua de azi, s’au unit în familie», —şi să trecem la partea literară a revistei. Aci avem o anecdotă, pe care Ispirescu a povestit-o cu mult haz odinioară. Ce să-i faci vise lui Calil-Pașa, că lui nu i-a plăcut povestirea lui Ispirescu, și s’a apucat s’o refacă: «A fost odată un filosof, d’ăi de zic că «femeea e piedica progresului.» El căpătase o mare frică de stratagemele femeilor. Tot ce auzea ret de femei, le trecea intr’un portofel, etc.». E întîmplarea cu Iadeş; o cunoaşteţi. Ceea ce ne spune noii colaboratorul lui Dobrescu-Argeş, e că: «arabul avea un cort bine şi lucios montat», că filosoful era monoton, şi aşa mai departe, pînă la sfirşit, cînd femeia «concedia» pe filosof «cu multă reverenţă». Ce să mai lungim vorba? Cum zice moralistul enciclopedic C. Predescu, la pagina din urmă a revistei: Tura vor a Trece ora. Mai lăsaţi bietul popor In pace, Dobreşti şi Răduleşti, că nu v’a făcut nimic, săracul! * * * * * CULTURA OFICIALĂ O Istorie pentru clasele primare D. Serafim Ionescu, de loc nu ştiu de unde şi de meserie din Fălticeni, are nişte idei foarte ciudate despre studiul Istoriei. Inşa a scos o carte întitulată Istoria Romină şi e mîndru că şi-a văzut-o aprobată de onorabilul minister. Cartea asta a D-lui Serafim Ionescu e destinată pentru clasa a treia primară. Ea începe de acolo unde altele sfirşesc, adică de la Regele Carol de Hohenzollern, pe care autorul îl botează cînd «Bunul nostru Rege,» cînd «Viteazul Rege Carol I.» Noi ştiam că supranumele astea nu se dau aşa de flori de cuc, după placul D-lui Serafim. Dacă s’a zis «Alexandru cel Ban, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu» şi dacă numirile astea au rămas, asta nu s’a întîmplat pentru că aşa i-a plăcut unui lonescu oarecare, fie el chiar Serafim. Mai ales cînd un Rege trăieşte încă, nu ţi-i permis să-l botezi aşa din senin,— afară numai dacă eşti un linguşitor ori un revizor şcolar pe Domeniul Coroanei din juderici Suceava. Căci din momentul ce calificativele Bun şi Viteaz nu sînt admise, cel puţin pin’ acuma, se chiamă că faci istorie proastă atunci cînd tu, cu de la tine putere, te trînteşte într’o carte de şcoală. D. Serafim însă nu ştie de astea, cum nu ştie ce este Republica, pe care o defineşte astfel: «Cind o ţară se cîrmuieşte de mai mulţi bărbaţi se numeşte Republică, iar în capul lor stă Preşedintele Republiceî.» Serios? De unde şi pînă unde Republica e cîrmuită de mai mulţi bărbaţi? Poate... socoteşti şi corpurile legiuitoare..., dar astea există şi în monarhiile constituţionale. Caracteristica Republicei nu-i asta. Domnule Serafim Ionescu, ci aceea că şeful Statului e ales şi ales pe un timp determinat, fără privilegiul de ereditate. Ar avea dreptul deci elevii să-şi cam bată joc de teoriile onorabilului autor. Dreptul acesta l’ar mai avea ei şi atunci cînd ar citi fraza următoare : «Astfel toate guvernele de sub cîrmuirea sa înţeleaptă îşi făcură datoria. ...» Afirmaţia asta e foarte comodă pentru Domnul autor, care-şi face astfel profesia de credinţă de guvernamental permanent; pe noi însă ea ne face să zîmbim. Cum ? Toate guvernele îşi făcură datoria? Atunci pentru ce au mai căzut ele de la putere?entru ce Regele a schimbat atitea guverne dacă «toate îşi făcură datoria » ? Probabil pentru că... D. Serafim Ionescu este certat cu logica. De altfel, iată un exemplu de logică ne mai pomenită : «Coroana M. S. Regele fu făurită din oţelul tunurilor luate de la Turci, iar a Reginei de aur. diată la ce stare de înaintare şî-a dus Ţara Viteazul Rege Carol.» De unde vine concluzia asta ? Din faptul că.... coroana Regelui este din oţel iar a Reginei de aur ? Ce are a face «starea de înaintare a ţărei,» cu metalul din care Suveranii îşi fac coroanele? Are a face cît grija cu epurele. Dar vezi că aşa e lumea. Ea crede că nimic nu-i mai uşor decit să faci o carte pentru clasele primare. Şi nici nu-şi închipuie, şi nici nu visează, că tocmai în cărţile elementare neroziile sînt mai puţin de crtat, — pentru că deprinzi pe copii să înşire papagaliceşte toate gîndirile lipsite de înţeles, de logică şi de bun simţ. * . * Şi dac’ar fi numai atîta ! Dar D. Serafim mai are şi păcatul de a şterpeli munca altora. Ast-’fel D. Gr. G. ’tocilescu ne spune în prefaţa Istoriei Romînilor a D-sale pe anul 1895 *), că onorabilul Serafim............ «care mai este, dacă nu mă înşel (nu te înşeli, Domnule Tocilescu) și revizor școlar, s’a făcut deplin stăpin pe munca mea ; a copiat din manualul meu tot ce i-a plăcut; cînd n’a copiat, a prescurtat; cind n’a prescurtat, a intervertit șirul frazelor, a înlocuit cuvintele nouî, neologismele, cu altele mai vechi....... etc. Mai departe, D. Tocilescu citează o sumă de prăpăstii din opera D-lui Serafim, care «nu ştie să deosibească pe Cesar de August, pe ui rege la Roma de un împărat, o Constituţie de o Constituantă» şi altele. Totuşi năsdrăvăniile astea poartă ştampila Ministerului, ca omagiu al culturei oficiale. Să trăiţi cu toții, domnilor oficiali! __________ ÎNOT. ■ Istoria Romînilor de Gr. Tocilescu, 1895. Editura Socecîi & Comp. LUNI, 26 SEPTEMBRE 1894 TRAilLTTORE-TRADlTORE! D. LAZU ASASIN AL LTJI HEINE ŞI IDEM AL LIMBEÎ ROMÎNEŞTÎ Puţini oameni în lumea asta aîi vorbit atîta despre ei ca D. Gr. N. Lazu, avocat în Piatra. A găsit întotdeauna mijlocul să scoată din piatră seacă o reclamă:,— şi iată-1 om cunoscut. Să ne ocupăm deci de’ operele dumisale, căci în sfirşit D. Lazu a trecut de la partea negativă în care se’nvîrtea vecinic, la o parte pozitivă: a scos numai două volume, cuprinzînd mormanul fabulos de «451 traduceri libere şi imitaţiuni de poezii antice şi moderne din Orient şi Occident». în prefaţă, autorul ne spune că aceste traduceri sînt şcoala d-sale, că a urmat în aceasta pe Bodenstedt şi că n’are alt scop decît acela de a contribui la desvoltarea propriei noastre literaturi. Cum se vede, traducătorul e foarte modest. Iar dacă citim şi prefaţa ce-i toarnă D. A. D. Xenopol, ne convingem uşor că... D. Xenopol nici n’a citit lucrarea D-lui Lazu. în adevăr, cunoscutul profesor universitar laudă pe D. Lazu şi-l laudă mai ales pentru poeziile traduse din nemţeşte. Să ne ocupăm, deci, puţin de aişitei. ★ D. Lazu are două păcate mari: pe de o part habar n’are de limba romînească, iar pe de alta nu pricepe de loc fineţele limbei nemţeşti, mai ales fineţele lui Heine. Iată o pildă : Heine spune: Das Fräulein stand am Meere Und seufzte lang und bang, Es rührte sie so sehre Der Sonnenuntergang. Mein Fräulein, sein Sie munter, Das ist ein altes Stück ; Hier vorne geht sie unter, Und kehrt von hinten zurück. (Heine. Neue Gedichte Verschieden« 11). La D. Lazu asta se traduce ast-fel: Stă Domnişoara pe mal pe Mare Şi lung sărmana şi-amar oftă; Cumplit acuma se ’mpresionează Văzînd pe soare cum apunea. O ! Domnişoară, să nu fiţi tristă — Povestea-i veche, din vremi de-apoi; Pe dinainte şi dacă apune, Dar iar răsare pe dinapoi Desigur, asta se chiamă a urmă pe Bodenstedt, care n’a fost numai un mare istoric, dar şi un mare poet. Spiritul fin al lui Heine e măcelărit, sărmanul, pe dinainte şi pe dinapoi de onorabilul D. Lazu. Ce să mai spunem de zăpăceala de prezent şi de trecut : domnişoara stă, oftă, se impresionează acuma, soarele apunea ! Dar D. Lazu e aşa de puţin familiarizat cu Reine, incit nici n’a înţeles rostul diferitelor denumiri sub cari gingaşul poet german şi-a clasat versurile. Aşa D. Lazu a inventat pe «Din Serafine». Şi ştiţi ce însemnează «Din Serafine» ? însemnează că în seria Neue Gedichte există un capitol de «Diverse!» (Verschiedene) şi că din seria asta fac parte cîteva poezii dedicate Serafinei, cum sînt altele Angelichiî, altele Dianei, altele Hortensiei, altele Erici şi aşa mai departe. 1). Lazu însă scrie «Din Serafine», par’că ar 1i Serafinele cum sînt: din cartea cîntecelor (Buch der Lieder) şi alte capitole. Nici un Neamţ şi nici un om care ştie de Heine, nu-ţi va cita o poezie «Din Serafine» ci «din Neue Gedichte»; iar dacă va voi să-ţi înlesnească şi mai bine cercetarea, îţi va spune «din Verschiedene», dar niciodată «din Serafine», căci e vorba de o anume Serafină, nu de un grup de Serafine. «Serafinele lui Heine» nu există, sub denumirea asta de capitol. * * Ascultaţi alta, pe care D. Lazu o intitulează «din Către cântece No. 5», cînd ea este din «Cartea Cîntecelor» No. 9 : Ich wollte, meine Lieder Das wären Bliimlein : Ich schickte sie zu riechen Der Herzallerliebsten mein. D. Lazu zice : Vrere-aşî cântecele mele Floricele de ar fi ; Mult iubitei le-aşi trimete Şi ea mult le-ar mirosi ! Aţî înţeles ? Ich wollte se traduce prin vrere-aşî, iar waren prin de ar fi; aşi vroi să fie se chiamă’n limba D-lui Lazu Vrere-aşî de ar fi! Maî vrere-aţî şi altele ? Să ne oprim mai bine, permiţîndu-ne numai să cităm cîteva nostimade de romînească . Şi tu rîdeaî şi-o reverenţă Drept spre batjocură-mi făceai Părea că ceriu-i maî albastru — Mai larg în sini-mică-mi stă mie!! (In Heine : Un die Seele wurde weitJ Fac orchestrul cel regesc. Stell cu picioruş! de aur Cu’ngrijire se avănd... ... . Und so weiter ! Apoi să nu mori ? Apoi să nu rîzi ? Şi n’am citat de cît puţine, foarte puţine din bazaconiile D-lui Lazu. Dacă mai se simte nevoe, noi sîntem gata să continuăm. Pin’ la revedere insă, ţinem să deplîngem halul in care D. Lazu a adus şi pe Heine şi biata limbă romînească. D-sa crede că Heine se poate traduce cu una cu două,—și tocmai aci s’a păcălit amarnic. Citească traducerile din Heine făcute de C. Carp, — și convingă-se că stell cu piciorușî de aur nu poate fi luat ca traducere, ci drept spre batjocură! Wunder. ¥ ¥