Adevěrul, septembrie 1894 (Anul 7, nr. 1962-1990)

1894-09-26 / nr. 1986

ANUL VII. No. 1986. NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE INCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREÎ LUNI SI SE PLĂTESC TOT-D’A­­UNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţie! din Judeţe şi Streinătate prin mandate POŞTALE IIN AN ÎN ŢARĂ 30 le! ; ÎN STREINĂTATE 50 LE! ŞASE LUNI . . 15 *» »­­ 25 » tre! lun! . . 8 » ■. » 13 . Un numer in «treUsMt M bani ' , _ i t» MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA PASAGIU­L BĂtffcfcl NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVKI) O SINGURĂ EDIŢIE L­ITERAR NUMERUL 15 BANI ANUNCIURILE Bucureşti şi Judeţe se primesc numai la Administraţie din Streinătate, direct la administrație r,i la toate oficiele de publicitate ANUNCIURL*4*Aer. jhf».«­ . . . 0,30 b. lini» » /zsrjki*nf.*\ • * 2.—lei » * ^s***1?* ivv • 3­— * s INSERțlSI­E yy,rtl|dâAMU T 3 le! rîndul. La Poaie zidfikîfcf oaserte de vînzare kioșca v. St.-Germain UN NUMER VECHIU 50 BANI REDACȚIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) DIN „ADEVĂRUL LITERAR S’a ’mplinit un an de cind Adevărul a schimbat număru-î politic şi ilu­strat de Duminică, intr’un supliment literar. Am căutat în toată vremea aceasta să facem să reiasă folosul ce decurge din existenţa unei foi literare care să urmărească progresul artistic să­­vîrşit în ţară şi să ajute, — pe cît se poate,— la iuţirea acestui progres. Am izbutit sau nu să ne facem utili? Nu noi sintem­ îndrituiţi să răspundem la aceasta. O ochire retrospectivă asupra mult­­puţinei noastre activităţi literare se cuvine totuşi să aruncăm, pentru ca să reamintim şi publicului, să ne rea­mintim şi nouă, care anume este că­lăuza morală a Adevărului Literar. In afară de producţiile literare pro­priu zise care au apărut în coloanele acestei foi săptămînale, — şi asupra valorii cărora numai alţii s’ar putea rosti, — noi am căutat să ne alătu­răm curentului latent din ţară, cu­rentului de independenţă căruia îi trebuia un organ ca să se poată ma­nifesta. Ne-am ridicat întotdeauna în po­triva non-valorilor urcate la demni­tăţi nemeritate; am combătut curen­tul oficial care a acaparat cîrma ar­telor prin puteri străine de artă; am demascat pe falşii Fauşti, cari vor să-şi creieze din ştiinţă şi din arte locuri comode în lupta pentru un train parazitar, — şi ni se pare că loviturile noastre au găsit un răsu­net simpatic în ţară. E o simplă constatare aceasta. Ju­decata noastră ar putea fi falsificată de subiectivism; credem însă că nu ne înşelăm atunci cînd spunem că izbind în puternicii Dalai-Lama, am găsit aprobări sincere şi entusiaste ajutoare. Pe idoli nu i-am dărîmat, pentru că sînt sprijiniţi de factori străini de artă; am împuţinat însă cultul pentru ei. In afară de aceasta, ne-am împo­trivit ori­ de cîte ori am crezut că se dă o direcţie greşită literaturii. Sun­tem­ cei dintâi­ să recunoaştem că în polemici am trecut adese­ori barie­­rile parlamentarismului, dar ne scu­zăm cu aceea­ că chiar parlamentele trec de multe ori aceste barieri şi că în polemica zilnică ori săptămînală, temperamentul personal şi împreju­rările te silesc cîte odată să fii mai violent de cum ai fi într’un volum; şi mai avem convingerea că adver­sarii noştri n’au fost mai blinzi de cît noi şi nu noi am început-o... Sîntem datori să repetăm aci o de­claraţie pe care am mai făcut-o în atîtea dăţi. Adevărul Literar nu are nimic co­mun cu direcţiunea politică a Ade­vărului zilnic. Precum un supliment de Electricitate ori de Ştiinţî natu­rale alăturat pe lingă o foaie politică nu ar putea altera întru nimic di­recţia acestor două ştiinţî, — tot aşa un număr literar trebuie să rămîie în afară de luptele politice ale ziaru­lui de care depinde ca parte admi­nistrativă. Este învederat că literatura este mai legată de politică de cît este Elec­tricitatea; am dat însă exemplul a­­cesta exagerat numai pentru ca să arătăm intenţiunea noastră de a nu confundă Adevărul politic cu Adevă­rul Literar. Nici Direcţiunea politică nu-şi asumă părerile emise de Ade­vărul Literar, nici acesta din urmă nu se înfeodează la conduita Adevărului politic. In condiţiunile acestea a primit subscrisul cinstea ce i s’a făcut de a i se încredinţa pe deplin şi fără re­ticenţe direcţia Adevărului Literar, organ cu desăvîrşire despărţit de Ade­vărul. Mai mult, socialismul acelora din­tre redactori cari sîntem socialişti, nu se va răsfrînge în coloanele ace­stui ziar literar de­cît atîta ci­ socia­lismul, ca doctrină enciclopedică, se leagă cu literatura. Că vederile noa­stre politice şi sociale nu pot dispă­rea cu desăvîrşire în literatură, că in mod fatal vom judecă toate fe­nomenele sociale după educaţia noa­stră socialistă,—aceasta e sigur. Dar asta nu va împiedică pe alţi scriitori, nesocialişti, să figureze în coloanele Adevărului Literar. ...Şi ast­fel intrăm în anul al doi­lea, cu gîndul de a face cît mai mult pentru literatură. Anton Bacalbnşa. ---­ (( I­DILA Ce tristă eşti, cind pe furiş In noapte stai pe coperiş Şi zvîrli din ochii-ţi verzi văpăi Ce spun de-amorul tău d’întăi... înfrigurată, ca’n poveşti, Sub razele de lună creşti; De umbra ta te înspăimînţi Şi-ţi miorlăi dorul,— şi ţi-l cinţi : — «Oh! Unde eşti, motan iubit, «Cu ochi gălbui, cu păr cernit, «Pe ceafă-mi ghiarele-ţi să’nfigi, «Să mă desmierzi şi să mă frigi?» Şi pe cînd tu suspini duios, El stă la pîndă colo jos: — Căci a zărit lîng’un borcan Codiţa unui şobolan...! Quidam. GALERIA LITERARA A. I. ODOBESCU „Cel mai eminent prozator român“—după părerea d-lui Maiorescu. Publicul cititor, ce e drept, a avut destul de rar ocazia de a se convinge despre justeţa acestei judecăţî, cei mai mulţi vise—şi mai ales din­tre acei cari au citit tot atît de puţin pe Odobescu ca şi pe oricare altul—repetă şi el: „cel mai eminent prozator român.“ Adevărul e că A. I. Odobescu e unul din rarii scrii­tori rominî cari trăiesc drn termeni buni cu gramatica. Şi dacă acesta mai este un merit şi azi, cu cît mai mult trebuia să fie pe la 1868, cînd A.I. Odobescu şi-a pus temelia reputaţiei literare! Dar, deşi „cel mai eminent prozator român“ pe această temelie, alcătuită toată din două­ nuvele de moda veche şi dintr’o prea erudită şi destul de spi­rituală causerie asupra vînătoareî, — A. I. Odobescu n’a mai clădit nimic literaturii romîneştî. Aceasta nu l-a împiedicat să ia 11.000 de lei de la Academie, drept „încoronare a operei sale literare,“ la care a mai adaos — ce e drept — articolele politice pe cari le-a scris ca redactor la Rominai, ut fiant volumurî trei. Mai puţină glorie, dar şi mai multe parale decit li­teratura şi gazetăria retrospectivă, i-a produs arche­ologia. Ac­um­ trecut pînă şi pe colegul seu Tocilescu, cel cu „ţîţa năsdrăvană“ de la Adam-Klissi. —Drept care, la laudele lui Tocilescu, precum că el ein stare să scoată lapte din piatră, epigramistul regretatului Moftul român a pus următorul răspuns în gura lui A. I. Odobescu—Găinaru : Cine nu ştie că o vacă, Cu cît e mai romano-dacă, O să aibă fîţă mai multă ? Insa ascultă: EU sug o cloşcă cu pui De ani întregi,—şi ncă să-l­ spui Una mai lată: Cloşcă şi pui I-am şi mincat odată. Archeolog mai puţin dibaciu, nenorocitul Panta­­zescu a înfundat ocna cînd încercase şi el să sfeteri­sească vestita Cloşcă cu pui de la Muzeu. Concurentul seu mai pişicher, A. I. Odobescu, a reuşit s’o prefacă de mai multe ori în parale sunătoare, fapt pentru care a fost şi decorat. In timpul din urmă, «cel mai eminent prozator romîn», a mai îmbogăţit literatura romînească cu un «Abecedar» în colaboraţie cu V. Borgovan, şi cu o «Carte de citire», în colaboraţie cu I. Slavici. Pănă acum, aceste cărţi n au fost încă premiate de Academie. Pentru asta se aşteaptă ca d. Odobescu să le treacă şi pe acestea la Opere complecte, la cea mai apropiata ediție, Z1G. PENTRU POPOR Bietul popor ! Cînd te gîndeşti ce de lume se mai sbu­ciumă pentru dînsul! Pentru el vorbeşte Fleva la Orfeu şi Carp în Cameră, pentru el să fac frazele şi să pun birurile, pentru­­ei se instituiesc funcţionari şi jandarmi, şi tot pentru el Dobrescu-Argeş scoate o re­vistă la Muşăteşti. Bietul popor! Revista asta a lui Dobrescu poartă titlul: «Şcoala Poporului, revistă educativă şi en­ciclopedică», iar în precuvintare Dobrescu repetă că revista lui are să fie de un caracter enciclopedic şi adaogă că «ea are să însem­neze în drumul săîi, o dîră nouă, o cale ne­bătută, trăgind în linii mari, sarcinile sale». Mai spune apoi d. Argeş că revista lui «va ataca toate problemele vieţei noastre naţionale şi rurale», şi la sfirşit cere de la toţi un concurs «simţit, pipăit şi concret» (ceva cu chitanţă, probabil), iar nu vorbe, «căci de acestea are deja desfacere totală și gratuită.» Mai sincer nici că se poate. In adevăr, este o bogată desfacere totală de vorbe aceea pe care Dobrescu-Argeș o oferă poporului romîn în revista lui. Pe lingă enciclopedic și concret, mai relevăm în această desfacere gratuită vorbe ca: pre­text, minimum, sine qua non, aprecieri, anquete, methoda, objectiv, utilitar/ega­­lare, etc. etc. De gratis, gratis, — dar e vorba ce-o să facă oare poporul cu vorbele astea ? * In articolul următor, Dobrescu ne spune că în această campanie, pe care a pornit-o «în contra inferiorităţilor neamului nostru», va fi ajutat de un personal pata. Ei (adică personalul) sunt în parte deja cunoscuţi. Punem — zice D. Argeş — pe D. Râdoi în cap,«pentru studiile juridice în problemele rurale, a cărui opere deja sunt tuturor cu­noscute». Şi cu D.Rădoi în cap, Dobrescu continuă. Afară de acesta, — «numărul şi valoarea redactorilor revistei va fi considerabile. — Avem pentru ştiinţele medico-higienice pe D-rul Buzău, pe C. Predescu, «moralist, humorist şi enciclopedic», Radian, Lupu Antonescu şi Rădulescu-Niger, «neîntrecut în nuvele, în operile sale Rustice şi care va urma campania, în partea ce şi-a ales-o de a susţine pînă în cap.» Va să zică, ăsta-i al doilea cap. «Suntem dar, —zice d. Argeş — bine ar­maţi, bine represintaţi, — mai dinainte a­­siguraţi de mersul biruitor al luptei. «Credem dar că numărul lectorilor, va egala prin mulţime, valoarea şi numele conducătorilor lor.» Ei, asta una o credem şi noi. ♦ * Lucru curios insa! Colaboratorii-capete ai d-luî Dobrescu- Argeş nu scriu nimic la Revistă! Toate p­robemele le atacă P. T. Rădulescu (fără iger) şi Al. Valescu, iar Rustice scrie Ca­­lil-Paşa ! Abia la sfirşit moralistul C. Pre­­descu pune pe note noi nişte Proverbe vechi. Onor. P. T. Rădulescu începe a-şî trage în linii mari sarcinile sale vorbind popo­rului despre psichologie. El începe aşa : «Sufletul omenesc privit in manifesta­­ţiunile sale, se aseamănă unei mări în care cac­e felurite em­oţiunî, dorinţe, senti­mente, cugetări, rezoluţiuni obişnuite,etc.» O mare în care cîlc­e emoţiuni, dorinţe, sentimente, cugetări şi rezoluţiuni obiş­nuite ! Dacă nu s’a lumina poporul nici acum, mare minune! Dar P. T. Rădulescu continuă : «Cu etatea începe viaţa reflectată şi con­­scientă a spiritului Atunci se ivesc diferi­tele operaţiuni cari concură la achiziţiu­­nea şi elaboraţiunea cunoştinţelor noas­tre.» Ai înţeles, nea Radule? «In fine, cînd inteligenţa se pune în co­merţ cu lucrurile, tinde a-şi fixa oare­cari obişnuinţe, cum sunt suvenirile, reminis­cenţele, etc.» Ce folos însă dacă inteligenţa nu s’a pus în comerţ şi cu D. P. T. Rădulescu ! D-sa s’a apucat, pe cum se vede, să tra­ducă prost tratate de psichologie, crezînd că aşa s’or fi combătîna «inferiorităţile nea­mului nostru», şi că aşa trebuiesc «atacate problemele noastre naţionale şi rurale.» Nici prin gînd nu-i trece că pentru o treabă ca asta treime să ai alt­ceva în cap decit pe d. Rădoi.* * * Dar să trecem peste părţile ştiinţifice ale revistei de la Muşăteşti, să iertăm şi pe Observatorul care ne spune că : «Instrucţia care se dă copilului trebuie să fie alimen­tară», şi pe Al. Vălescu, care ne spune că «strămoşii neamului omenesc in necunoş­­tinţa moralei sociale din ziua de azi, s’au­ unit în familie», —şi să trecem la partea literară a revistei. Aci avem o anecdotă, pe care Ispirescu a povestit-o cu mult haz odinioară. Ce să-i faci vise lui Calil-Pașa, că lui nu i-a plăcut povestirea lui Ispirescu, și s’a apucat s’o refacă: «A fost odată un filosof, d’ăi de zic că «femeea e piedica progresului.» El căpă­tase o mare frică de stratagemele femeilor. Tot ce auzea ret de femei, le trecea intr’un portofel, etc.». E întîmplarea cu Iadeş; o cunoaşteţi. Ceea ce ne spune noii colaboratorul lui Dobrescu-Argeş, e că: «arabul avea un cort bine şi lucios montat», că filosoful era monoton, şi aşa mai departe, pînă la sfirşit, cînd femeia «concedia» pe filosof «cu multă reverenţă». Ce să mai lungim vorba? Cum zice mo­ralistul enciclopedic C. Predescu, la pa­gina din urmă a revistei: Tura vor a Trece ora. Mai lăsaţi bietul popor In pace, Dobreşti şi Răduleşti, că nu v’a făcut nimic, săracul! * * * * * CULTURA OFICIALĂ O Istorie pentru clasele primare D. Serafim Ionescu, de loc nu ştiu de unde şi de meserie din Fălticeni, are nişte idei foarte ciudate despre studiul Istoriei. Inşa a scos o carte întitulată Istoria Ro­­mină şi e mîndru că şi-a văzut-o aprobată de onorabilul minister. Cartea asta a D-lui Serafim Ionescu e destinată pentru clasa a treia primară. Ea începe de acolo unde altele sfirşesc, adică de la Regele Carol de Hohenzollern, pe care autorul îl botează cînd «Bunul nostru Rege,» cînd «Viteazul Rege Carol I.» Noi ştiam că supranumele astea nu se dau aşa de flori de cuc, după placul D-lui Serafim. Dacă s’a zis «Alexandru cel Ban, Ştefan cel Mare şi Mihai­ Viteazu» şi dacă numirile astea au rămas, asta nu s’a în­­tîmplat pentru că aşa i-a plăcut unui lo­­nescu oare­care, fie el chiar Serafim. Mai ales cînd un Rege trăieşte încă, nu ţi-i permis să-l botezi aşa din senin,— a­­fară numai dacă eşti un linguşitor ori un revizor şcolar pe Domeniul Coroanei din juderici Suceava. Căci din momentul ce ca­lificativele Bun şi Viteaz nu sînt admise, cel puţin pin’ acuma, se chiamă că faci istorie proastă atunci cînd tu, cu de la tine putere, te trînteşte într’o carte de şcoală. D. Serafim însă nu ştie de astea, cum nu ştie ce este Republica, pe care o defineşte ast­fel: «Cind o ţară se cîrmuieşte de mai mulţi bărbaţi se numeşte Republică, iar în capul lor stă Preşedintele Republiceî.» Serios? De unde şi pînă unde Republica e cîrmuită de mai mulţi bărbaţi? Poate... socoteşti şi corpurile legiuitoare..., dar astea există şi în monarhiile constituţio­nale. Caracteristica Republicei nu-i asta. Dom­nule Serafim Ionescu, ci aceea că şeful Sta­tului e ales şi ales pe un timp determinat, fără privilegiul de ereditate. Ar avea dreptul deci elevii să-şi cam bată joc de teoriile onorabilului autor. Dreptul acesta l’ar mai avea ei şi atunci cînd ar citi fraza următoare : «Ast­fel toate guvernele de sub cîrmuirea sa înţeleaptă îşi făcură datoria. ...» Afirmaţia asta e foarte comodă pentru Domnul autor, care-şi face ast­fel profesia de credinţă de guvernamental permanent; pe noi însă ea ne face să zîmbim. Cum ? Toate guvernele îşi făcură datoria? Atunci p­entru ce au­ mai căzut ele de la putere?­entru ce Regele a schimbat atitea guverne dacă «toate îşi făcură datoria » ? Probabil p­entru­ că... D. Serafim Ionescu este certat cu logica. De alt­fel, iată un exemplu de logică ne mai pomenită : «Coroana M. S. Regele fu făurită din o­­ţelul tunurilor luate de la Turci, iar a Re­ginei de aur. diată la ce stare de înaintare şî-a dus Ţara Viteazul Rege Carol­­.» De unde vine concluzia asta ? Din faptul că.... coroana Regelui este din oţel iar a Reginei de aur ? Ce are a face «starea de înaintare a ţărei,» cu metalul din care Su­veranii îşi fac coroanele? Are a face cît grija cu epurele. Dar vezi că aşa e lumea. Ea crede că nimic nu-i mai uşor de­cit să faci o carte pentru clasele primare. Şi nici nu-şi în­­ch­ipuie, şi nici nu visează, că tocmai în cărţile elementare neroziile sînt mai puţin de crtat, — pentru că deprinzi pe copii să înşire papagaliceşte toate gîndirile lipsite de înţeles, de logică şi de bun simţ. * . * Şi dac’ar fi numai atîta ! Dar D. Serafim mai are şi păcatul de a şterpeli munca al­tora. Ast-’fel D. Gr. G. ’tocilescu ne spune în prefaţa Istoriei Romînilor a D-sale pe anul 1895 *), că onorabilul Serafim............ «care mai este, dacă nu mă înşel (nu te înşeli, Domnule Tocilescu) și revizor școlar, s’a făcut deplin stăpin pe munca mea ; a copiat din ma­nualul meu­ tot ce i-a plăcut; cînd n’a copiat, a prescurtat; cind n’a prescurtat, a intervertit și­rul frazelor, a înlocuit cuvintele nouî, neologis­mele, cu altele mai vechi....... etc. Mai departe, D. Tocilescu citează o sumă de prăpăstii din opera D-lui Serafim, care «nu ştie să deosibească pe Cesar de August, pe u­i rege la Roma de un împărat, o Con­stituţie de o Constituantă» şi altele. Totuşi năsdrăvăniile astea poartă ştam­pila Ministerului, ca omagiu al culturei o­­ficiale. Să trăiţi cu toții, domnilor oficiali! __________ ÎNOT. ■­ Istoria Romînilor de Gr. Tocilescu, 1895. Editura Socecîi & Comp. LUNI, 26 SEPTEMBRE 1894 TRAilLTTORE-TRADlTORE! D. LAZU ASASIN AL LTJI HEINE ŞI IDEM AL LIMBEÎ ROMÎNEŞTÎ Puţini oameni în lumea asta aîi vorbit atîta despre ei ca D. Gr. N. Lazu, avocat în Piatra. A găsit întotdeauna mijlocul să scoată din piatră seacă o reclamă:,— şi iată-1 om cunoscut. Să ne ocupăm deci de’ operele dumisale, căci în sfirşit D. Lazu a trecut de la partea negativă în care se’nvîrtea vecinic, la o parte pozitivă: a scos numai două volume, cuprinzînd morma­nul fabulos de «451 traduceri libere şi imita­­ţiuni de poezii antice şi moderne din Orient şi Occident». în prefaţă, autorul ne spune că aceste tradu­ceri sînt şcoala d-sale, că a urmat în aceasta pe Bodenstedt şi că n’are alt scop decît acela de a con­tribui la desvoltarea propriei noastre literaturi. Cum se vede, traducătorul e foarte modest. Iar dacă citim şi prefaţa ce-i toarnă D. A. D. Xenopol, ne convingem uşor că... D. Xenopol nici n’a citit lucrarea D-lui Lazu. în adevăr, cu­noscutul profesor universitar laudă pe D. Lazu şi-l laudă mai ales pentru poeziile traduse din nemţeşte. Să ne ocupăm, deci, puţin de aişitei. ★ D. Lazu are două păcate mari: pe de o part habar n’are de limba romînească, iar pe de alta nu pricepe de loc fineţele limbei nemţeşti, mai ales fineţele lui Heine. Iată o pildă : Heine spune: Das Fräulein stand am Meere Und seufzte lang und bang, Es rührte sie so sehre Der Sonnenuntergang. Mein Fräulein, sein Sie munter, Das ist ein altes Stück ; Hier vorne geht sie unter, Und kehrt von hinten zurück. (Heine. Neue Gedichte Verschieden« 11). La D. Lazu asta se traduce ast-fel: Stă Domnişoara pe mal pe Mare Şi lung sărmana şi-amar oftă; Cumplit acuma se ’mpresionează Văzînd pe soare cum apunea. O ! Domnişoară, să nu fiţi tristă — Povestea-i veche, din vremi de-apoi; Pe dinainte şi dacă apune, Dar iar răsare pe din­apoi De­sigur, asta se chiamă a urmă pe Boden­stedt, care n’a fost numai un mare istoric, dar şi un mare poet. Spiritul fin al lui Heine e mă­celărit, sărmanul, pe dinainte şi pe dinapoi de onorabilul D. Lazu. Ce să mai spunem de zăpă­ceala de prezent şi de trecut : domnişoara stă, oftă, se impresionează acuma, soarele apunea ! Dar D. Lazu e aşa de puţin familiarizat cu Reine, incit nici n’a înţeles rostul diferitelor de­numiri sub cari gingaşul poet german şi-a clasat versurile. Aşa D. Lazu a inventat pe «Din Sera­­fine». Şi ştiţi ce însemnează «Din Serafine» ? în­semnează că în seria Neue Gedichte există un capitol de «Diverse!» (Verschiedene) şi că din se­ria asta fac parte cîteva poezii dedicate Ser­afinei, cum sînt altele Angelichiî, altele Dianei, al­tele Hortensiei, altele Erici şi aşa mai departe. 1). Lazu însă scrie «Din Serafine», par’că ar 1i Serafinele cum sînt: din cartea cîntecelor (Buch der Lieder) şi alte capitole. Nici un Neamţ şi nici un om care ştie de Heine, nu-ţi va cita o poezie «Din Serafine» ci «din Neue Gedichte»; iar dacă va voi să-ţi înlesnească şi mai bine cer­cetarea, îţi va spune «din Verschiedene», dar nici­odată «din Serafine», căci e vorba de o a­­nume Serafină, nu de un grup de Serafine. «Serafinele lui Heine» nu există, sub denumirea asta de capitol. * * Ascultaţi alta, pe care D. Lazu o intitulează «din Către cântece No. 5», cînd ea este din «­Cartea Cîntecelor» No. 9 : Ich wollte, meine Lieder Das wären Bliimlein : Ich schickte sie zu riechen Der Herzallerliebsten mein. D. Lazu zice : Vrere-aşî cântecele mele Floricele de ar fi ; Mult iubitei le-aşi trimete Şi ea mult le-ar mirosi ! Aţî înţeles ? Ich wollte se traduce prin vre­re-aşî, iar waren prin de ar fi; aşi vroi să fi­e se chiamă’n limba D-lui Lazu Vrere-aşî de ar fi! Maî vrere-aţî şi altele ? Să ne oprim mai bine, permiţîndu-ne numai să cităm cîte­va nostimade de romînească . Şi tu rîdeaî şi-o reverenţă Drept spre batjocură-mi făceai Părea că ceriu-i maî albastru — Mai larg în sini-mică-mi stă mie!! (In Heine : Un die Seele wurde weitJ Fac orchestrul cel regesc. Stell cu picioruş! de aur Cu’ngrijire se avănd­... ... . Und so weiter ! Apoi să nu mori ? Apoi să nu rîzi ? Şi n’am citat de cît puţine, foarte puţine din bazaconiile D-lui Lazu. Dacă mai se simte ne­­voe, noi sîntem gata să continuăm. Pin’ la re­vedere insă, ţinem să deplîngem halul in care D. Lazu a adus şi pe Heine şi biata limbă romî­nească. D-sa crede că Heine se poate traduce cu una­ cu două,—și tocmai aci s’a păcălit amarnic. Citească traducerile din Heine făcute de C. Carp, — și convingă-se că stell cu piciorușî de aur nu poate fi luat ca traducere, ci drept spre batjocură! Wunder. ¥ ¥

Next