Adevěrul, octombrie 1899 (Anul 12, nr. 3661-3689)
1899-10-14 / nr. 3674
Ediţia «re seară Conservatorii-anarhişti O nouă varietate politică a răsărit pe întinsul Europei: conservatorii-anarhişti. Era natural ca această ciudată împerechere de cuvinte să se producă in Romînia, unde toate se petrec anapoda, contrarii oricărei regule logice şi de bun simţ. Preludiul cacofoniei politice l’am avut acum ciţi va ani, cind ne pomenirăm cu partidul liberal-conservator. Săminţa nu i-a pierit, căci n’avem şi astăzi in guvernul conservator oameni ce-au pozat in tot d’ăilea drept?Şî mai puri şi drepţi liberali? Ţară de inconsecvenţe, de zăpăceli, de nebunii, e destul ca un glumeţ să pună o premiză falsă sau caraghioasă pentru ca bărbaţii noştri politici să se grăbească a trage în fapt cele mai logice concluzii dintr’însa. Ne mai lipseau două varietăţi hibride pentru ca babilonia să fie complectă, pentru ca regimul nostru politic absurd să dea toate roadele de carte capabil: conservatoriisocialişti şi conservatorii-anarhişti. Grăbiţi să ajungă cit mai repede la concluzia ultimă şi definitivă, conservatorii au sărit peste una din trepte şi au dat naştere anarhizmului de guvernămint, co n se r va to r iloranarhişti. Un istorician francez, Seignobos, spune in prefaţa admirabilei şi ultimei sale scrieri, că ceea ce încurcă pe istoricul evenimentelor contimporane, este prea marea îngrămădire de documente, abundenţa extraordinară de fapte precise. E tocmai cazul şi pentru noi voind să caracterizăm noua evoluţie a pardului conservator român, căderea lui in anarhizmul militant. Probele sunt aşa de numeroase că nu mai ştii pe care s’o alegi. Cele mai caracteristice sunt fără îndoială lovirea tâlhărească in libertatea presei prin intervenţia directă a poliţiei, lovirea ascunsă prin înfiinţarea de gazete subvenţionate cu banii publici—ceea ce le permite să piardă oricut, căci pierd din punga noastră—şi in fine organizarea unei greve prin intermediul prefecturei poliţiei. Grevă cu sila, oameni siliţi să nu vindă cutare ziar sub pedeapsă de a fi znopiţi in beciurile prefecturei poliţiei dacă sunt cetăţeni romîni, sau expulzaţi imediat dacă nu sunt romîni; obligaţia de a primi din partea guvernului o subvenţie pe jumătate egală cu ceea ce ciştigau din vinzarea Adevărului pentru ca greva să poată dura cit mai mult, iată ceea ce pluteşte pe deasupra tuturor celorlalte probe, ceea ce probează în mod matematic, adică cu absolută siguranţă, că conservatorii au căzut in anarhizm. In toate ţările din lume principiul grevei a fost zmuls de muncitori guvernelor, cu mari lupte şi enorme jertfe ; la noi guvernul practică singur greva, o impune, o susţine. In alte ţări cind se întimplă o grevă, prima mişcare a poliţiei e să garanteze localurile fabricei in contra vreunui atentat din partea greviştilor; la noi greviştii se bucură de protecţia poliţiei, şi dacă vreun vînzător de al Adevărului e atacat de dinşii, gardistul nu intervine decit pentru a duce la secţie tot pe acesta. Toate simptomele anarhizmului se arată: revolta in contra legilor, atentatul in contra persoanelor, atentatul in contra proprietăţii. Deosebirea e că pe cind anarhiştii sunt în alte ţari urmăriţi şi intrinaţi de guverne, la noi ei au pus mina pe putere, au la dispoziţie poliţia, administraţia, justiţia, armata. E incontestabil că în istoria contemporană biata noastră ţară va trebui să aibă un capitol aparte, după cum monştrii in istoria naturală o sunt scoşi din clasificaţia normală şi trataţi deosebit. Istoricii vor fi foarte încurcaţi căii tind la guvernele noastre, şi in special la ce e conservatoare, principiile politice şi caracteristicele raselor civilizate, si mai încurcaţi că nu vor găsi nici măcar pe acele ale raselor barbare. E un amestec inform ce nu se poate desluşi de mintea omenească. I. Teodorescu, ştii dintre cari cea mai mare parte sînt jidovitî, etc., etc.» Adică nea Istrate îşi pregăteşte terenul pentru ziua de mîine şi Voeşte să îşi răzbune prin anticipaţie pentru paşaportul ce va primi din guvern ?! Stop. In faţa crizei teribile ce biitueara şi la care nu există alt paliativ pentru moment decât un imprumat pe pieţele străine, guvernul incapabil al d-lui Cantacuzino, urgisit de ţară şi dispreţuit de străinătate, trebue să se retragă imediat. Somăm pe aceşti oameni să lase puterea, altora, mai necompromişi şi mai destoinici, dacă mai au intră inşii vreun grăunte de omenire, de bun simţ şi de patriotism. Ar fi o crimă înspăimântătoare să aştepte a fi luaţi cu pietre pentru a se retrage, căci sunt prea grave împrejurările prin cari trecem ci să ne mai permitem şi luxul unei mişcări de stradă. Charta teatrului de război şi din Africa de sud Anul XIL —No. 3674. ________ fondator ALEX. V. NELWMIAX« Abonamente l/Tr an Sist luni Tre i luki In tpra..............30 lei 15 lei 8 Iei In u’ir&in&tate. . 50 „ 25 „ 13 jt IO bani In toată țara 15 „ „ străinătate Un număr vechili bani 20 Joi 14 Octombrie 1899 row ST. 91 IEEE Anfincim i Linia paginaLoI, ................ . 0.50 baiv * n m I) • .................. 2.— „ IX. »ir afla S a r in « ar ■ tulei ox Nu mai întîlneşti un singur partizan al guvernului care să nu facă rezerve exprese asupra situaţiei actuale creeată partidului prin nenorocita direcţiune şi conducere pe care a avut-o de la început. însuşi acela care s’a frămîntat şi s’a agitat mai mult pentru a înjgheba nostimul cabinet de astăzi,—vorbim de d. Filipescu,—aleargă disperat, în toate părţile, pentru a salva corabia guvernamentală care a suferit cele maî mari avarii în cele şapte luni de guvernare. Ce apun partizanii Cei mai mulţi susţinători al guvernului ţin următorul limbagiu: — Dacă stăm atît de rău, dacă partidul se duce de rîpâ, dacă numai după şapte luni sîntem mai istoviţi decît guvernul Sturdza înurma detronăreî lui Ghenadie — chestie pe care, fie zis în treacăt, noi am provocat-o—apoi de vină sînt junimiştii. Nu vom erta lui Carp greşala că în ziua morţeî lui Catargiu, cînd eram cu toţii adunaţi la club, n’a avut inspiraţia salvatoare de a veni spontanei în mijlocul nostru, să ne declare că de astăzi înainte sîntem fuzionaţi. Dacă şeful junimiştilor făcea acest pas, desigur că noi pe loc l-am fi proclamat ca şef al partidului conservator şi acum aveam un guvern tare şi un partid şi mai tare. Alţi conservatori spun că şeful de decor al conservatorilor a deşteptat pofte de şefie la trei oameni. D-nii general Manu, Take Ionescu şi Filipescu lucrează, fiecare în parte, pentru a-şi pregăti şefia partidului conservator. Din această goană după şefie, nu va ajunge însă nici unul din ei în fruntea partidului, dar se va naşte o dizidenţă care va creia cîteva individualităţi politice, mai mult sau mai puţin serioase. O altă categorie de conservatori susţin făţiş şefia d-lui Carp căruia, zic ei, revine de drept şi necondiţionat succesiunea lui Lascar Catargiu, nefiind printre conservatori un om politic care să se impună mai mult de cît d. Carp. In fine catargiştii, cari n’au rupt-o făţiş cu guvernul, spun că după şapte luni de triste experienţe s’a dovedit că nu se poate guverna cu transfugii politici şi cu o înjghebare ministerială combinată în 24 de ore intr’o cabină la Capşa de d. Filipescu şi de a fi cîţiva farsori politici. Asemenea s’a dovedit că nu se poate guverna cu un Kindergarten de minori cari n’au cele mai elementare noţiuni de politică şi cari pot face cele mai mari comedii, cu sau fără voia şefului lor d. Filipescu. In fine, spun catargiştii, s’a dovedit absoluta incapacitate a celor cari şi-au luat răspunderea conducerei guvernului şi partidului conservator.„Avea dreptate bătrînul Conu Lascar — spunea eri un constant catargist —cînd ne îndemna să păzim bine pe Filipescu, căci băiatul acela o să ne facă într’o bună dimineaţă o poznă mare!“ Experienţa care s’a făcut în şapte luni de guvernare, va necesita din partea unui nou guvern, care nu poate să fie decît sub preşidenţia şi şefia luî Carp, o muncă uriaşă pentru a schimba atît nenorocita direcţie de guvernămînt, cît şi organizaţia partidului. Chestia crizei Mai toţi conservatorii — afară de clica filipesciană — sînt de acord a recunoaşte că numai un guvern junimist va putea ameliora situaţia financiară a statului. Un guvern sub prezidenţia lui Carp şi cu Ghermani la finanţe va face o bună impresiune în afară, va ridica creditul ţarei, iar în lăunţiu va restabili ordinea atît de .^rav compromisă prin nechibzuita guvernare^ încredinţată unor saltimbanci politici ca d-nii Filipescu şi Ionaş Grădişteanu. Aceasta-i atmosfera din lagărul conservator. E dlar imposibil ca în, mijlocul unei asemenea atmosfere, guvernul să nu se asfixieze. ________ Rep. DIRECTOR POLITIC. După șapte luni_ de guvernare — Impresiiiiiî din cercurile conservatoare — COTIDIANE TEROARE şi FURIE! Guvernamentalii, văzînd cu ochii cum ei se depărtează de putere şi cum junimiştii se apropie, au fost cuprinşi şi de teroare şi de turbare. Intîia lor grijă a fost să deschidă o campanie de calomnii în potriva d-lui Garp şi a partizanilor d-sale, campanie tot atît de neroada pe cît este de josnică. In adevăr, ziarul Antisemitul, care se tipăreşte cu fondurile poliţiei şi cu inspiraţiile d-lui d-l Istrati, scrie la adresa junimiştilor rinduri de acestea: „Junimi «iwmm. CONDEIULUI Botezaţi sau nebotezaţi ? Adeverul a afirmat că unul dintre cei trei proprietari ai Epocei ar fi ovreiu botezat, la această solemnă declaraţie organul guvernamental răspunde că Adeveriţl este organul ovreilor nebotezaţi. Şi atâta tot. Dacă Epoca crede cum că botezul i-a putut pune la loc bucaţica cu pricina, noi protestăm precum evreii cei nebotezaţi îi protestează poliţele. Vax. Mărturisirea bandiţilor . In sfirşit furia oarbă şi neputincioasă a proprietarului ziarului cu poliţi protestate—am numit Epoca— s’a zăpăcit. El începe să facă mărturisiri preţioase şi după ce a comis atentatul contra Adevărului şi a libertatei presei, voeşte să-l justice. In Epoca de em găsim complectele mărturisiri ale criminalului. Du pă ziarul poliţienesc, există o presă primejdioasă in ţara romiinească, care a scoborît nivelul opiniunei publice, hrănind-o cu minciuni şi excitînd curiozitatea bolnavă a publicului. Această presă este reprezentată— o înţelege toată lumea—piin Adevărul El este capul tutur răutăţilor şi cind a ajuns «să transforme gazetăria într’o Industrie, şi industrie insalubră bine înţeles, puţind să vateme moralul a generaţiuni intregi, nu ştii ce poţi face pentru a stinjeni opera rău-fâcătoare». Acestea sint scrise negru pe alb in ziarul d-lui Nicolae Filipescu, dri 13 Octombrie, pe pagina I-a in a doua coloană. Omoritorul lui George Em. Lahovary se declară a B perplex. A încercat tot ce i-a stat prin putinţă, a mărit formatul gazetei, i-a oftinit preţul, şi-a asigurat concursul tuturor poliţiilor, incepind cu aceea a Capitalei,a organizat condscarea Adevĕrului două zile, apoi a înscenat o grevă poliţienească care durează de optsprezece zile, alaltăeri a inventat in locul chinorosului, iodoformul, apoi bandele sale au făcut încercări de asasinat, a dezlănţuit în potriva noastră nişte bandiţi ai condeiului cari ne tivesc in noroiît, a piacardat in toată ţara arşe, implorind publicul ca să nu ne mai citească, a făcut omul tot ce a putut, a scobot ii treapta tutulor actelor de banditizm — şi rezultatul este nul, în cit azi se întreabă zăpăcit ce-o să mai facă, cind a făcut tot ce i-a stat prin putinţă ca să ne stirpească «opera noastră rău-făcătoare ?». Mărturisirea este preţioasă iu einizmui el. Ceea ce am voit ca să ştie toată lumea, ca nimeni să nu se mai indoească că Nicolae Filipescu este banditul care in umbră trage sforile atentatului contra noastră, — azi s’a făcut: criminalul mărturiseşte singur crima. Mărturisirea aceasta însă este o mărturisire de neputinţă,e glasul deznădăjduit al aceluia care se vede neputincios şi pe care furia il orbeşte şi il face să se dea pe faţă!... Ne pare bine că am ajuns aici şi sperăm că fiascurile ce va mai avea să înregistreze pe viitor, i vor turba şi mai rău. Adevărul Secvestrarea regelui După ce au confiscat libertăţile publice, conservatorii ar voi acum să secvestreze şi pe rege. Aşa de pildă Timpul se minunează grozav pentru ce ne adresăm şefului statului cu cererea de a pune la rezon pe bandiţii cari organizează greve şi bande de bătăuşi in contra Adevărului. Dar cui să ne adresăm ‘ Cind legile nu mai există, cind poliţia s’a apucat să interzică piuă şi libertatea comerţului, cind un guvern de imbecili şi de barbari pun stăpinire tilhăreşte pe toate libertăţile, cui să ne mai plingem ? Era natural să ne adresăm in cele din urmă şi aceluia ce-a jurat că va păzi Constituţia cu sfinţenie. Astăzi conservatorii il pun in poziţie de-a fi sperjur. Nu eram in drept să-l avizăm? . ■ Timpul se mai încearcă să facă şi glume proaste. Reptila ne întreabă că re, nu cumva am pofti ca guvernul sa se mărească tirajul? Ii putem aduce cunoştinţă că guvernul a săvirşit treaba asta, fără să vrea, e drept. Tirajul Adevărului s’a mai urcat, necesarmente, in urma banditizmelor lui Nicu Filipescu, Algiu et comp. Dar n’avem de ce’i mulțumi, căci maî bine mai sărăci dar mai liberi. Ceea ce cerem guvernului e să înceteze cu bandele și cu grevele, chiar cu riscul de-a ne vedea tirajul scăzind la normal. Index. Parigorie de guvern bolnav ! Oficioasele îşi fac parigorie ! De ochii lumei şi mai ales de hatîrul intereselor meschine ce o îmbollesc în luptă, ziarele guvernamentale afirmă în fiecare zi cum că guvernul e foarte durabil şi că astăzi e mai puţin vorba decît oricînd despre o schimbare de cabinet. Rare on am întîlnit o maî desăvârşită inconştienţă. Căderea actualului guvern este visibilă pentru toată lumea, nici o dată maî mult ca de astă dată n’am văzut un minister uzat maî repede, maî desăvîrşit, maî iremediabil, şi cu toate acestea organele ăstui minister, pentru a respecta o veche şi proastă tradiţie, susţin morţiş şi în fie-care zî că nu, guvernul nu cade. Sînt mincinoşi cari tot repetînd o minciună ajung să o creadă ca pe un adevăr, aşa şi ziariştii guverna- mentali, de cînd tot afirmă că acest guvern este nemuritor, poate că nu se maî indoese. Cunoaştem această proastă şi imbecilă strategie a politicianilor. De douăseci de ani de cînd ţinem minte n’a căzut un singur guvern în ţara romînească fără ca să fi întrunit două condiţiunî esenţiale: prima, să aibă unanimităţi în parlament; a doua, în ajunul căderei chiar să declare solemn că e maî tare ca orî cînd. Oare nu ne aducem aminte că, nu maî departe de cît acum şase luni şi cu trei zile înainte de retragirea cabinetului Dimitrie Sturdza, ziarele liberale vorbeau întocmai cum vorbesc ziarele conservatoare, iar, într’o întrunire publică ţinută la Eforie, d. Epurescu a declarat textual, faţă fiind d. Sturdza şi toţi miniştrii, cum că ministerul liberal e mai tare ca oricînd !“? Cabinetul Cantacuzino se duce, cabinetul Cantacuzino s’a dus!... Drago.. Cronica teatrală Monnet-Sully.— Othello.—Ruy- Blas. — Noile masări de la Teatrul Naţional Celebrul artist Monnet-Sully a început seria reprezentaţiilor sale la Teatrul Lyric cu Othello după adaptarea d-lui Jean Aicard. Othello este cea mai nouă creaţiune a decanului Comediei Franceze. E frumos să vezi un artist de aproape şaizeci de ani făcînd creaţiuni de puterea şi vigoarea lui Othello. Incontestabil, Mounet-Sully este un artist genial, lui i se poate aplica acest calificativ. Un exemplar unic în felul său, artist absolut personal, cu mijloace extraordinare şi întrunind perfecţiunea in forme. A fost născut ca să înfăţişeze eroii teatrului romantic. Văzindu-l pe scenă ai impresia că vezi un perfect cavaler, elegant şi viguros, vorbind cu cea mai dulce voce şi tunînd cele mai teribile accente. O mască de o rară mobilitate şi nişte ochi frumoşi, şi expresivi. Gesturile şi pozele totd’auna statuare, şi cit de variată splendida lui dicţiune şi cît de variate pozele şi gesturile lui superbe! E păcat că acest extraordinar artist e silit să joace în colivia de la Teatrul Lyric. Cît de jenat trebue să se simtă şi cît de împuţinat trebue să fie acest fenomenal artist care a îndrăznit să joace în imensa arenă de la Rouen. Afară de aceasta are şi tovarăşi slabi. D. Philippe Garnier, actor cu reputaţie altădată, nu a făcut nici o impresie în Jago, ca şi în Don Cesar. D. Froment a avut momente bune, în Don Salust, deşi ţinuta lăsa de dorit. D-ra Laure Fleur nu poate să împartă succesul cu un artist ca Mounet-Sully. Astfel ,la reprezentaţiile de la Teatrul Lyric n’am văzut de cît jocul decanului Comediei Franceze, dar piesele ce se reprezinta îi erau puse într’o semi-obscuritate. Mounet-Sully joacă pentru prima oară Othello şi îl joacă după adaptaţiunea d-lui Jean Aicard. Adaptarea produce o impresie mult mai slabă decît vechile traduceri. E mai diluată, mai banalizată; piesa a pierdut vigoarea, concisiunea şi violenţa cari făceau frumuseţea ei. Othello lui Mounet-Sully e numai gelosul, partea eroului e ştearsă aproape cu desăvîrşire şi chiar în momentul în care îşi ia adio de la armate, stindarde fîlfîinde şi cai nechezătorî, accentele luî sînt pline de durere şi dovedesc că eroul a fost doborît de patima care a pus stăpînire pe el. Mounet-Sully este timp de trei acte în continuă iritaţie şi surescitare, tună şi trăzneşte cu vocea sa colosală. Desigur că dacă alt actor s’ar încerca să joace rolul în această notă, ar fi ridicol. Mounet- Sully a jucat însă în arenă, sub cerul liber, în faţa a mii de oameni. El e stăpîn pe vocea sa extraordinară şi niciodată, oricît de tunătoare ar fi accentele lui, nu dă o notă false, nu se simte cea mai mică oboseală, cea maî imperceptibilă scădere de ton. E însă de sigur jocul sau mai rece decît al lui Salvini şi Rossi. Şi nici nu poate să fie altfel. Mounet-Sully e un convențional, în jocul său totul e studiat—cu centimetrul—nu în el admirăm pe artistul care, sculptîndu-şi rolul într’un bloc de marmură, s a îngrijit pînă și de cea maî mică cută a draperiilor cari îl ornează. Era altceva cu actorii italieni- Ei jucaui cu inima, cu sîngele. Ei găseau în scenă la lumina rampei şi la căldura acţiunei accentele pe cari nu le găsise şi nici nu le căutase în repetiţii. Aceştia ne comunicau senzaţiile lor şi ne făceau să suferim cu ei. Mounet-Sully ne face să-l admirăm ca artist. Jocul lui ne comunică impresiunî puternice, dar rămînem cu emoţiuni pur artistice.* In Ruy-Blas l’am văzut şi acum vre-o cinci ani. A schimbat mult în acest rol, care este una din cele maî strălucite creaţiuni ale sale. Aşa, acum insistă şi mai mult asupra ezitaţiunilor pe cari le are Ruy-Blas cînd scrie scrisorile pe cari i le dictează Don Salust şi se azvîrlă cu mai multă inimă în braţele lui Don Salust cînd acesta îi spune: „Sa te placă acea femeie şi să fii amantul ei“. Dovedeşte acum că Ruy-Blas in faţa reginei pe care o iubeşte e gata să facă totul şi nu refuză nimic omului care o deschide drumul pînă la ea. Monologul din actul al IlI-lea, faimosul monolog, care e o piatră de încercare pentru un artist şi un teribil somnifer pentru public, ce frumos îi spune, cît de interesant îl face, cu ce măestrie îl nuanţează ! Şi curios, Monnet-Sully, care abuzează de strigăte, în acest monologeste de o sobrietate neobișnuită. In „Poftă bună, domnilor !“ Mounet-Sully pune un accent de amară și îndurerată ironie, nu strigă, nu e o apostrofă trăznitoare. In actul final însă este extraordinar, înfiorător, de o putere care trece peste tot ce se poate închipui. Cînd Don Salust insultă pe regina, e apucat de friguri, se vede în figura,în ochii şi în toată fiinţa lui Ruy-Blas că e capabil de orice, că nu mai poate suporta tortura la care îl supune Don Salust. E mare, e genial acest actor şi e păcat că, în toată puterea talentului său superior şi în toată vigoarea, e silit să părăsească scena din cauza unei maladii de ochi. Creaţiunile lui vor rămîne cele mai frumoase succese ale Comediei Franceze şi vor face pururea gloria acestui teatru.* Să vorbim puţin şi despre Teatrul nostru naţional. Merge rău, foarte râu. E pentru ceva în această stare rea şi criza care ne bîntue, dar incontestabil că şi direcţia Teatrului Naţional ajută cît poate criza. Stagiunea s’a deschis fără nici o pregătire şi pînă azi reprezentaţiunile societăţei dramatice s’au succedat fără ca să poată atrage lumea. Am spus de cînd s’a publicat repertoriul că e vechili, miroase a mucigaiei, ne întoarce cu patruzeci de ani înapoi. Ei, e greu să conduci un teatru şi mai ales un teatru care are să ţie seama de atîtea lucruri. Şi publicul trebuie satisfăcut — şi publicul are atîtea pături şi atîtea gusturi! —şi interesele superioare ale artei şi datoria de a ajuta la dezvoltarea literaturei noastre originale, etc. Anul acesta, cînd oamenii se hotărăsc greu să dea bani pentru distracţii, trebuia tocmai ca să se organizeze astfel repertoriul şi reprezentaţiile societăţei dramatice încît să escite puternic curiozitatea publicului, şi tocmai anul acesta scena par’ca’i moartă. In fiecare seară casa se închide cu deficit, afişul se schimbă, şi din ce în ce se apropie rîndul pieselor neştiute şi nestudiate. Nu poate să meargă aşa. Deşi stagiunea se anunţa în asemenea condiţii, totuşi d-luî director general îi venise ideea să facă un turneu în ţară cu trupa de comedii. Şi ce turneu! Cu Controlorul de vagoane şi Fericirea casnică. Repertoriu de patru piese din cari trei traduse şi una singură orginală. Şi asta se chiamă comedie română ! Se pare însă că turneul a luat apă. Direcţia a anunţat că încă nu şi-a făcut socotelile, le face acuma şi dacă va vedea că turneul nu poate să dea bani, va renunţa la el. Eu pot să spun că a şi renunţat De ce ? Pentru că nu e directorul general,—măcar că poartă titlul sunător şi răsunător de director general — director. Societarii în mare majoritate s’au pronunţat contra turneuluî şi d. director general, care singur are conducerea societăţei dramatice—după lege—s’a supus. S’au petrecut la consult scene...* ce scene !... Dar să nu Ie mai povestim. Ideia turneului nu era rea, dar condiţiile în cari se făcea erau rele. S’a obiectat, şi cu drept cu Vînt, că trupa de comedii n’are nimic pregătit pentru Decembrie, Ianuarie şi Februarie, deci ar trebui să profite de luna în care joacă d-na Bîrsescu ca să înveţe ceva. In realitate asta-i un moft, dar ştii un moft gogoneţ de tot. Şi trei luni dacă ar juca d-na Bîrsescu, tot n’ar învăţa nimic trupa de comedie. Mă rog,efi, care cunosc cum merg lucrurile la Teatru îmi dau seama de toate ideile cari vin de la oamenii din Teatru. In definitiv cari sunt piesele pe cari are să le studieze trupa de comedie ? N’a studiat nimic toată vacanţa şi e plătită vacanţa tocmai pentru ca să se studieze piesele. Sunt multe rele la Teatru, dar toate provin de la direcţia ocultă, şi d. director tocmai acelei direcţii se supune ! Directorul Teatrului trebue să ştie el ce vrea şi încotro conduce Tea ■ trul, căci dacă nu ştie el şi se lasă condus de actori, nu mai găseşte niciodată drumul drept. Ion C. Bacalbaţa