Adevěrul, noiembrie 1900 (Anul 13, nr. 4048-4077)
1900-11-01 / nr. 4048
DIN FUGA CONDEIULUI Boerii şi reptilele Adică mare plăcere trebue să ai ca să fii ziarist la poliţie. Toţi îţi dau eu piciorul şi în prima linie stăpîniî tăi, cari cînd nu le mai servi îţi dau la cap. Uitaţi vă de pildă la Epoca, rămasă orfană şi renegată de toată lumea, uitaţi-vă la Constituţionalul pe care şi d-1 Carp şi d-1 Cantacuzino, unul şeful guvernului, altul şeful partidului declară că nu-l citesc. Cît despre Timpul, el se vinde pielea lui fără ca nimeni să-l întrebe şi pe el dacă consimte să se confunde în apele murdare ale Constituţionalului. Ce voiţi, boerii n’au respect de hîrtie, chiar cînd este tipărită. Cînd au nevoe de dînsa scriu pe ea scrisori de dragoste, iar cind nu le trebue, o întrebuințează la alt-reva I Periplizon. Noi şi ţăranii Timpul şi ziarele guvernamentale, părăsind vechea şi stupida tactică de a da vina pe opoziţie, pentru că sătenii se revoltă, azi revin la sentimente mai vrednice şi recunosc că instigatorii nu sunt decît tot de la sate, proprietari de pămînt mai măricel, primari şi alte albăstrimi de la ţară. Această constatare presupunînd’o exactă, se pune întrebarea dacă nu tot noi, clasa diriguitoare, sîntem vinovaţi de această tristă stare de lucruri? Am izolat pe ţăran de rostul ţăreî, l-am tăiat ori şi ce mijloc de comunicaţie cu oraşele, l’am închis în satele îndepărtate, l-am interzis viaţa politică, în sfirşit l’am ţinut în întuneric. Fatalmente el dar a căzut în mîinile acelora cari stau lingă dînsul, în mina albaştrilor de la sate, a acelei liote de oameni semiculţi şi mai puţin decît semicinstiţî, cari trăesc din necultura şi naivitatea lui. Se întimplă azi că sătenii se revoltă, că refuză să stea la vorbă cu autorităţile, că recurg la ciomag şi preferă să moară decît să primească o lege pe care o cred ei rea. Cine este de vină, dacă nu noi, că e greu de făcut să înţeleagă săteanul?... Şi apoi, dacă-i vorba de instigaţie, trebue să recunoaştem că starea populaţiunei rurale este grozavă, deoarece ea apleacă urechea la sfaturi răzvrătitoare. E propice terenul în care să crească sămînţa revolteiO instigaţie nu poate fi primejdioasă decit cînd ea se adresează la masa coaptă pentru acte de deznădejde — şi revoltele de la ţară, instigate sau nu, dovedesc că săteanul stă prost şi că noi, clasele stăpînitoare, care-i împuşcăm acum, n’am făcut nimic pentru a’l lumina şi a’l îndulci întru ceva starea lui de plîns! Ale noastre din ale noastre ! Procesul asasinilor bulgari Fitowski la morgă Noii® răscoale Ţara românească, masa, poporul, «restul», a devenit de necunoscut. Faimoasa blindetă şi seculara supunere fără cliteală, pe care contau atîta cei de sus ca să-şi facă mendrele fără teamă de control şi de răspundere, au dispărut ca prin farmec. Ţărănimea rezistă legilor guvernului cu o indîrjire extraordinară. De unde altă dată cu bătae din picior sau arătarea unei cozi de biciu aduceau la supunere pe ţărani, astăzi baionetele, gloanţele, şarajele cavaleriei, batalioane şi escadroane înarmate ca de războiu, nu mai inspăimintă pe nimeni, ţăranii le rezistă cu un curagiu nebun. In judeţul Gorj a trebuit să se pornească în contra sătenilor o divizie întreagă, sub comanda unui general, şi in loc să se înspăimînte, ţăranii s’au adunat ca să-i dea piept, au făcut baricade, au pus femeile în cap, nu tocmai după cum se citeşte în romane şi s’a văzut în revoluţiile cele mari şi groaznice din occident. Ţara rominească, ţara cea de jos şi neoficială, s’a metamorfozat ca prin minune, fără ca să prindem de veste. Dincolo de barierele oraşelor numai sălăşluesc robii supuşi, gloatele fără conştiinţă, exploataţii fără inimă şi fără suflet. Pentru întîia oară de cînd există, Romiana a cunoscut baricadele civile, răzvrătirea poporului cu armele în mină, pentru apărarea plinei de toate zilele. Suntem la o cotitură a istoriei. Şi ce-a putut produce în poporul nostru, crezut pe veci adormit, această profundă schimbare ? Imbecilii şi şarlatanii vor zice că instigatorii, par’că a instiga la revoltă pe nişte oameni mulţumiţi de soarta lor ar fi cu putinţă! Poporul s’a răsculat, după noi, din următoarele trei cauze: imposibilitatea de a suferi o mizerie mai mare, impopularitatea guvernului şi brutalitatea şi neinteligenţa măsurilor lui şi a procedeurilor agenţilor chemaţi să se aplice, atingerea ce se aducea, pentru întîia dată, unei industrii curat ţărăneşti, creată exclusiv prin munca şi inteligenţa ţăranului, exploatată exclusiv de el. Acest din urmă punct e foarte interesant. Din grofi, din porumb, din întreaga cultură a pămîntulîlui şi din întreaga lui activitate, ţăranul fusese deprins să ,dea partea leului, să fie exploatat neomeneşte de proprietari, arendaşi şi negustori. Dar ţuica era a lui. El o inventase, el o exploata, el o vindea, fără a împărţi cu cineva. Cînd deodată vine statul şi î-o încarcă cu dări mari, ceea ce nu însemna mare lucru, dar vine şi-î interzice libera fabricaţie, ceea ce însemna totul, însemna mai mult de cit putea suferi. De-aci revoltă, baricade, luptă aprigă cu oştirea şi, ceea ce-i mai grav, întinderea peste măsură a revoltei şi agravarea ei într’un grad extraordinar. Nu e de mirare să vedem ţărănimea din Romînia reuşind să dea şi ea un guvern jos. întrebarea e dacă partidul conservator va lăsa ca lucrurile să ajungă pină acolo, ca să se creeze un precedent tot aşa de important pentru noi cum a fost 1789 pentru Franţa, şi nu va lua-o înainte, trintind el guvernul. In orice caz, din această dilemă grea va fi d-luî Carp să iasă. I. Teodorescu, comisă de trimişii şi agenţii lui Saralolf. Pină astăzi crima politică era dirijată în contra unui cap încoronat şi în contra unei autorităţi oare-care, ce se puneau de-a curmezişul aspiraţiilor legitime ale unui popor, sau il oprimau. Dar nici odată nu s’a pomenit ca un ziarist dintr’o altă ţară să fie mişeleşte ucis pentru ideile lui de o bandă pretinsă naţionalistă, nici odată nu s’a întîmplat ca supuşii unui stat să ucidă pe supuşii statului vecin, ne investiţi cu vre-uun caracter oficial, fiind-că gîndeam şi lucrau alt-fel într’o chestie politică şi naţională la care ambele popoare sunt de opotrivă interesate, nici odată nu s’a auzit ca să se trateze un complot de către nişte străini, nu contra suveranului unui stat, cu scopul nu de a lovi într’un tiran, ci de a provoca tulburări şi greutăţi poporului vecin, pentru a împiedica să-şi caute interesele lui legitime. Toate acestea le-a săvirşit şi le-a încercat Sarafoff cu agenţii lui năimiţi şi hipnotizaţi, aceste crime groaznice şi unice pe lume au fost săvirşite sau complotate de nişte oameni ce pretinde că luptă pentru adevăr, dreptate şi lumină. Iar guvernul căruia aparţin ca supuşi asemenea oameni îl lasă în libertate şi o protejează! Procesul care începe astăzi va fi o expiaţie şi o înfierare în acelaşi timp, — expiaţia agenţilor lui Sarafoff şi infierarea celei mai criminale politici din eite s’au urmat sub scutul ideilor nobile de patriotizm şi dezrobire, Ad. .Sinuciderea“ de la clubul conservator — Cum s’a făcut „fuziunea4* — Duminică a fost un matineu la clubul conservator din Capitală. S’a jucat o tragi-comedie cu un prolog rostit de d. G. Cantacuzino și cu un epilog zis de d. general Manu. E imposibil să caracterizăm alt-fel întrunirea conservatorilor. Cu toată dorinţa unora, şi in special a d-lui Nicu Filipescu, de a se imprima un caracter solemn actului de consfinţirea aşa zisei fuziuni proclamată in Aprilie, întrunirea a fost lipsită de orîce solemnitate şi se vedea că s’a Înjghebat ceva forţat. Atmosfera care a domnit ori la clubul conservator a fost, sufocantă. Fruntaşii conservatori lipseau. Cercetaţi lista persoanelor publicată in ziarele guvernamentale şi veţi vedea cum adevăraţii conservatori au ignorat comedia d-luî N. Filipescu. Foştii miniştrii din cabinetul d-luî Cantacuzino au strălucit prin absenţă. D. G. Panu s’a dus la Iaşi unde a presidat o Întrunire radicală, iar d. general Mânu, fostul preşedinte al clubului, a tras sabia în contra junimiştilor. Junimiştii cari au venit la club s’au strecurat foarte discret, dar prezenţa lor a fost înregistrată într’o condică a clubului. Şeful lor, c. c. Petrache, a trecut într’un salonaş şi s’a tolănit pe canapea, avind aerul omului cel mai plictisit din lume, nn cit un vechiu clubist, d. Strat, l’a întrebat: — Sînteţî bolnav, excelenţă ? — Nu, sint bine, dar....atmosfera aceasta îmi face rau !—răspunse d. Carp. S’a remarcat apoi că intrarea d-luî Carp in club n’a fost salutată de nici un aplaus, pe cind conservatorii au făcut o demonstrativă primire d-luî Cantacuzino. Iată fizionomia intrunirei de eri: Discuția insă a fost mai interesantă. După cîteva banalităţi rostite de d. Cantacuzino, care iar a amintit de drapelul partidului conservator, a vorbit generalul Manu. Fostul preşedinte al clubului a declarat-o verde că «fuziunea» aşa cum s’a făcut, e o sinucidere a partidului conservator. Generalul a spus-o aceasta sub o formă mai spirituală şi anume că junimiştii vor sinucide partidul, dar in fine a ţinut să declare că această «fuziune» nu este împărtăşită de mulţi conservatori, o desaprobă şi va combate guvernul d-luî Carp. Au răspuns d-nii N. Filipescu şi Maiorescu. Şi declaraţiunea cea mai importantă ce au facut-o aceşti miniştri e fără îndoială acea privitoare la recriminările reciproce ce şi-au făcut in trecut. D. N. Filipescu: Nu retractez nimic din cite am spus contra d-lui Carp şi a junimiştilor. D. T. Maiorescu :• Nu rectractăm nimic din campania ca am dus-o contra dv. ............................................................................................................................................................ După aceasta s’a procedat prin aclamare la alegerea comitetului clubului. D. Maiorescu a avut ideia să se facă alegerea prin... aclamare. E o formalitate mult mai simplă, junimiştii n’au avut astfel nevoe să voteze după apelul nominal. Comedia s’a jucat repede şi sub impresia apostrofe! generalului Manu care a calificat pe junimişti de sinucigaşii partidului conservator. Intr’adevăr, după alegere, par’că se părea că a fost o sinucidere la club. Toată lumea era deprimată de tragicomicele desbaterî și fel de fel de reflecjiuni se făceau asupra situației partidului conservator. * In ce priveștefuziunea ziarelor discuţia a fost şi mai interesantă. Junimiştii se lepădau de bietul lor organ Constituţionalul şi conservatorii făceau mare haz de declaraţia d-nuluî Carp că n’a citit niciodată gazeta aceasta. D. general Manu insă revendica proprietatea ziarului Timpul, iar d. N. Filipescu î-a contestat-o. A rămas că Timpul va continua să apară. De biata Epocă, care se lăuda dăunăzî că va deveni organul autorizat al guvernului şi al partidului, nici nu s’a pomenit, deoarece această forţă a ajuns pamfletul unor indivizi neautorizaţi şi tot aici de insignifianţi. Deci fuziunea ziarelor se va reduce numai la apropiata dispariţie a Constituţionalului. Iată la ce se reduc toate sforţările d-lui Nicu Filipescu. Micul dictator trebue să fie disperat de succesul său de Duminică şi abţinerea oamenilor de valoare şi de talent din partidul conservator de "la această mascaradă a d-nuluî Filipescu, este cel mai bun indiciu asupra situației in care se află partidul conservator. _____Indiscret Procesul de azi Procesul care începe astăzi în faţa juraţilor Capitalei este unicul în felul lui din cite s’au judecat vre-o dată in Romînia. Nu numai ţara rominească, dar întreaga lume civilizată va urmări cu cea mai vie atenţie pasionantele desbaterî. In adevăr, nici în analele crimelor vulgare, nici în analele celor politice, nu se găsește una analoagă cu aceea Procesul asasinilor bulgari Omorirea lui Mihăileanu Ştefan Mihăileanu si»■ (După o ultimă fotografie) CARNETUL MEU Deschiderea stagiune! de Operă Mîine seară se deschide stagiunea Operei romínei şi ceea ce e merituos e că s’a ales pentru acasta lucrarea unui compozitor român, opera Petru Rareş, de d. Gaudella, director al conservatorului din Iaşi. Opera se prezintă cu noul achiziţiunî recrutate din elementele din ţară şi cu trei principale forţe străine. O serie de reprezentaţiuni vor avea şi concursul cîtorva celebrităţi atît naţionale cit şi străine. Voim să sperăm că se vor evita unele greşeli din stagiunea trecută, că nu se vor da artiştilor sarcini peste puterile lor şi că vom avea deci prilejul de a spune mult bine despre activitatea Operei române. Este de văzut înainte de toate cît de fericită a fost direcţiunea în alegerea forţelor străine. îndată ce vom vedea că sub aceste raporturi Opera se prezintă bine, vom căuta să dăm mai mult decît atenţie, vom căuta să pledăm cu pasiunea ce inspiră adevărata artă cauza operei noastre şi sperăm să mai risipim puţin neîncrederea, indiferenţa publicului faţă de această instituţie artistică, în faşe. Totul depinde deocamdată de direcţiune şi artişti, trebue dezarmat publicul de obicinuitele critici ce a adus Opereî române. A’l dezarma ast-fel, înseamă a și’l face prizonier. E. D. F. Cum s’a făcut instrucţia crimelor şi comploturilor bulgăreşti Destăinuiri noul Otrava şi scrisorile cifrate Fără nici o îndoială, din toate abilităţile şi din toate fericitele rezultate obţinute de talentatul judecător Florescu in instruirea acestei celebre afaceri, modul cum s’au obţinut scrisorile cifrate ale comitetului suprem din Sofia, precum şi otrava trimisă de Sarafoff pentru asasinarea în Văcăreşti a nenorocitului Alexandru Trifanoff este, desigur, cel mai reuşit şi cel mai deciziv în această mare cauză. Se ştie câ, în urma arestăreî băcanului Alexoff, judecătorul de instrucţie, însoţit de primul-procuror Miclescu, făcuse două perchiziţii din cele mai amănunţite la casa lui Alexoff din calea Moşilor, fără cel mai mic rezultat. Readus mereu in cabinetul judecătorului, Spiru Alexoff, chiar după ce mărturisese că a îndemnat pe Stoian Dimitroff la asasinarea lui Mihăileanu şi că i-a dat bani să-şi repare revolverul, continuase să se închiză într-o tăcere descurajatoare ori de cîte ori fusese rugat să dea pe faţă corespondenţa sa cu vreunul din membrii comitetului din Sofia. Cu toate indărătnicile sale tăgădueli, judecătorul avea convingerea că acest om, care era rudă cu Troleff comandantul pompierilor din Rusciuk și membru influent al comitetului secret de acolo, precum și bun amic cu Dimitrie Iconomoff, emisarul lui Sarafoîf la Bucureşti, — că acest om nu putea să nu aibă pe undeva ascunse ceva documente preţioase d’ale comitetului de bandiţi din Sofia. Ce-i răminea de făcut judecătorului nostru care se învirtea în cabinetul său ca leul în colivie ? Pină aci judecătorul dobîndise frumoase succese ce-i drept, dar ele se mărginiseră numai la mărturisiri de inculpaţi, cari aveau nevoe să fie întărite cu ceva dovezi materiale. Trebuia să închidă gura monăstirilor din comitetul suprem cu probe de acelea cari să nu mai lase nici o umbră de îndoială. Dintr’o stare sufletească trebue să răsară totul. Siret el, Spiru Alexoff, dar judecătorul nu vroia să se lase mai prejos. Vorbind cu Spiru pină noaptea tirziu, judecătorul observă că sistemul lui de apărare era acest refren care-i venea foarte des pe buze: «Sarafoff şi comitetul m’au mîncat fript! Dacă nu mă ameninţa el, eu nu făceam treburi de astea». O acenă captivantă Judecătorul prinse aceste cuvinte şi ca prin farmec îşi schimbă şi vocea şi faţa şi cu un ton din cele mai înduioşate se adresă către grefierul său Duţescu, care-l urmărea cu mare atenţie, zicindu-i: — «Vai, Duţescule dragă, acum înţeleg eu totul! Nu vezi tu figura omului ăsta ! El e un fricos, un biet om simplu, ia uite-te la el! Asta n’a putut să lucreze de bună-voia lui. Săracul, nenorocitul! El este îngrozit de banditul Sarafoff. Ce mare greşală era să fac ! El dacă ar putea să dovedească justiţiei că a lucrat sub groaza şi sub îndemnul lui Sarafoff, cum sunt şi sigur că a fost, ce uşor ar scăpa, ce indulgenţă ar avea toţi faţă de el! Spiru Alexoff, în timpul acesta, făcea ochii mari şi părea că soarbe cuvintele de pe buzele judecătorului. Tonul sincer al judecătorului il făcea să nu vază prăpastia în care era stirit și mintea lui nu era preocupată decit de această apărare pe care i-o întindea însuși judecătorul Darabilul judecător, prefăcindu-se că nu observă nimic, continuă să vorbească cu grefierul din ce In ce cu mai multă căldură. — Ah, dar ce păcat, Duțescule ! Nell norocitul ăsta n’are nici o probă că s’a adresat lui vre-o dată comitetul, că a avut vre-o relaţie cu vre-un bandit de acesta care ar fi cutezat să-l ameninţe! Ce noroc ar fi fost pe el dacă ar fi’avut o scrisorică cit de mică, un petecuţ cît de neînsemnat de la vre-un membru al comitetului pe cari să-l arate judecătorilor şi pe care să-i convingă că numai sub influenţa aceasta groaznică a ■ăcut ce a făcut ! Dar nu, el a rupt scrisorile din nenorocire, căci sint sigur, dragă grefierule, că el a avut ceva scrisori. Dar te-a rupt! Şi nu s’a gindit sărmanul că acelea ar fi" fost poate salvarea lui!» Spira Alexoff, răpit de eloquența și elanul judecătorului, zise fără sâ-și dea seamă : — Da, le-am avut, le-am rupt, nu știu ce s’au făcut! Or mai fi poate prin casă sau n’or mai fi... Judecătorul continuă, prefăcindu-se că nici nu aude vorbele lui Alexoff: — Cine o să-l creadă pe el! Cine o să-l creadă ! Spirale, unde dă D-zeu să fi rămas pringunoiu o bucăţică, un rinduleţ măcar deal comitetului ! Şi atunci cine s’ar mai îndoi de ce spui tu ? Dar n’ai, n’aî Spirale ! Deodată Spiru, emoţionat pină la lacrimi, strigă: — Dar staţi, d-le judecător ! Mi se pare că am... — Dar n’ai, n’aî Spirale, n’ai, nenorocitule. — Am, am d-le judecător! Haideţi în magazia din fundul curţei mele*; acolo sint îngropate nişte scrisori de ale comitetului din Sofia. Să mergem, să mergem numai de cit acolo. Judecătorul, într’o emoţie lesne de înţeles, sări intr’o birjă întovărăşit de primul-procuror, de grefier şi de* Spiru şi peste citeva minute instrucţia atinsese un punct culminant: dintr’un colţ al magaziei sale din calea Moşilor Spiru Alexoff scoase, de la o adincime de două palme, faimoasele scrisori cifrate, semnate Covaceff, Troleff, Iconomorf, etc., şi cari formau zdrobitoare dovezi inpotriva bandiţilor din Sofia. Otrava Toată noaptea următoare judecătorul de instrucţie cu interpreţii citise şi tilmăcise, cu o rară putere de muncă, o bună parte din cele 11 scrisori ale comitetului suprem, găsite îngropate la Spiru Alexoff. Intr’una din ele Covaceff, secretarul comitetului suprem și amicul intim al lui Sarafoff, spunea intre altele că a trimes odată cu acea scrisoare și otravă, pentru trădătorul Trifanoff. Aici îi fu de ajuns judecătorului Florescu pentru că să inhaţe din nou pe Spira Alexoff şi să-i ceară cu inzistenţă să dea şi otrava ce-a fost trimisă din Sofia, dacă vrea să facă impresie bună pină la sfirşit şi să creadă ori şi cine că el a lucrat sub imperiul fricei şi că se leapădă de Sarafoff ca de Satana. Spira Alexoff înţelese că-şi juca ultima carte şi copleşit, ca sub greutatea unui munte de fapte rele, zise: «Acum tot dracul ăla e! Haide să Vă dau şi otrava !» Iată-i, din nou, acum la casa lui Alexoff pe magistraţii noştri, împreună cu Spiru, ! In citeva clipe împrejurimile erau pline de lume, ca la urs. Se vede că pe drum Alexoff s’a resgindit și a priceput, cam tirz.'it, ce-i drept, cursa judecătorului, căci intrind in prăvălia lui unde vindeau un frate și un nepot al sau, își puse în cap să joace judecătorului o mică farsă. Judecătorul insă nu-1 perdea o clipă din ochi. Alexoff" se prefăcu că scotoceşte în cutia unei măsuţe şi scoţind de acolo o cutie de carton mică . Cronică teatrală Teatrul Naţional: Parisians, piesă în 3 acte de Henri Becque.—Avarul, comedie în 5 acte, în proză, de Moliere.—Magda, dramă în 4 acte de H. Suderman.—- Teatrul Lyric, trupă de la Carltheater Morala oficială a timpului prezent, recunoscută prin lege, declară ca suficientă pentru crearea vieţeî conjugale unirea legitimă a femeei cu bărbatul. Morala înealităţeî zice insă adesea orî că In viaţa conjugală îşi au loc şi trei, dacă nu patra. Parisul, care e oarecum termometrul moralităţei sociale contemporane, a erijat de mult in principiu intim le ménage a trois: une-ori bărbatul consimte tacit la prezenţa celui de al treilea; alte-ori nu ştie bărbatul ce ştie tot satul. In „Parisiana“ găsim cazul din urmă. Soţia îşi stimează bărbatul; mai mult. Cere amantului ei să-l stimeze şi el. Amantul, om de alt-fel în toată fi- rea, se pierde însă cu firea în amor. E de o gelozie ridiculă, ceea ce plictiseşte pe amantă. Ea il schimbă pentru uin tinăr care după cinci luni o părăseşte cu indiferenţă şi atunci revine la primul, care e cam plictisitor, ridicul— dar foarte sincer! Bărbatul — adorabil imbecil !—e incîntat că-i revine vechiul «prieten»! Nici un conflict care se isbucnease din scandal public, nimic care să complice lucrurile, nimeni nu se amestecă în ceea ce se întimplă între amant şi amantă, mai puţin încă bărbatul. Unde e piesa? Unde e drama ? Aci e laturea nouă cultivată de autor. După patimile universale, după caractere, după figurile istorice (Sophocle, Euripid, Shakespeare, Moliére), după tragedia eroică (Corneille), după drama întimplărilor extraordinare și a «faptului divers» (Victor Hugo-Sardou)—a trebuit să ajungem la drama de «interior», drama intimităţeî obicinuite din viaţa de toate zilele, drama care se petrece intre patru pereţi ai camerei, cu stolurile lăsate, sau in clarobscurul alcovului luminat de palida lumină roză a unei veilleuse. Teatrul acesta, eminamente psicho- logic, e teatrul care-şî taie azi, încetul cu încetul, drum în literatura dramatică. Henri Becque a fost in Franţa un inte-mergător pe acest drum. El a şi făcut teoria acestui teatru şi cred căa fost mult mai puternic critic decit autor dramatic. Cusurul „Parisianei“ e înainte de toate neverosimlitatea imbecilităţei soţului. Prea vedem noi spectatorii că nu vede el ce se întimplă sub ochii şi nasul lui. Al doilea cusur e că devine vizibilă o oarecare siluire a dialogului pentru a apare mai copiat după natură şi in fine, al treilea cusur, e personagiul celui de al doilea amant, care intervine abia în actul al treilea, pentru a dispare foarte nedefinit, aşa că lasă impresia unui deus ex machina exilat in interesul cauzei autorului şi nu reclamat necesarmente de acţiunea mesei. Delicios e insă tipul «celui de al treilea» in casă, al amantului, care se prosteşte pină la ridicul, care e torturat de gelozie—gelos nu de bărbatul amantei sale, ci la ideea că are şi alt amant. De douăzeci de ori pe zi vine s’o vadă, de infinite ori se întoarce de la uşă pentru a mai lungi vorba şi pentru a sfirşi cu aceeaşi întrebare pusă in culmea disperărei: «Unde ai fost»? sau «unde te duci» ? Ea, fireşte, face totul ca să-l exaspereze şi mai mult— pină il vedem, om în toată firea, isbucnind intr’un plins stupid, ridicul — dar aşa de adevărat, aşa de vrednic de milă, căci ridiculul acesta iubeşte ca un nebun, poate ca un afemeiat, dar iubeşte sincer şi il compătimeşti că e o jucărie in mîinile acelei femei. In această situaţiune Becque a pus o mare putere dramatică—şi altă puternică fibră dramatică a făcut să vibreze in sesna cind femeea, părăsită cu indiferenţă de amantul vremelnic pe care un capriciu de rafinerie a făcut-o să-l aleagă și să-l iubească, se întoarce la ridicolul, dar sincerul amant de odinioară. Aceste intime stări sufletești pun în umbră, atenuează chiar tabloul căsniciei «à trois»... Dar, în definitiv, subiectul piesei e o imoralitate ? Perfect. Dar e o copie fidelă a realităţei şi moralitatea operei rezidă tocmai in faptul că pune în relief contradicţia dintre morala oficială asupra căsniciei şi realitatea in toată a ei goliciune... In toate timpurile a fost aşa: cînd contradicţia între morala curentă, oficială şi moralitatea de fapt Începea să aducă la suprafaţă minciuna întocmirilor sociale, ipocrizia şi imoralitatea lor — nimic nu era considerat mai imoral ca adevărul. Si cu toate astea adevărul e cea mai nobilă moralitate şi tendinţa eternă a geniului in artă. Despre interpretare au vorbit şi in darea de seamă serală. D-na Al. Romanescu e unul dl.E acele puternice talente pe cari nu le poate monopoliza o anumită şcoală dramatică. Din cînd in cind eminenta artistă face o excursium in repertoriul teatrului modern şi e o adevărată plăcere să constat că şi ac artista e la ea acasă. Deşi ingrat in uniformitatea sa, rolul soţului onest, dar iniţicil, a fost jucat de d. P. Sturdza, care a salvat pe cit e posibil verosimilitatea acestuî personagiu. P. Liciu, pe care repertoriul normal al teatrului nostru il perpetuează în rolurile de excentrici şi gomoşi, a făcut iar o «săritură»—vor zice rutinarii—jucînd rolul amantului rilieul, dar foarte serios. Asemenea «sărtri» mai are la activul sau d. Liciu. Pi d-sa l’am mai văzut în Le Pardon, «dertarea»), l’am văzut in «Cămătarul», lam văzut in «Amoruri triste» si in «Liritorile satului», remarcabil şi nu se poate mai la locul său în toate aceste roluri atit de complect diferite. Aşi întreba pe un partizan al calapodului de «genuri»—în care gen clasează pe d. Liciu din care il clasează pe d. Brezeanu, care joacă cu egal talent Avarul, Cetăţeanul turmentat şi pe Mortensgard din «Rosmersholm»— sau pe d. Leonescu conjoacă cu acelaşi succes Oiliele, Petruclio din «Femeea îndărătnică», Duca de Sabina din „Ultimul Glironom“ şi Urich Brendl din «Rosmersholm». Talenul artistului dramatic de azi e tot ati de elastic pe cît de variată literatim dramatică. Ferice de teatrul care nuşî preface artiştii in calapoduri şi îifelege să-i facă să evite pe toate strande lirei lor! Preluarea Avarului—iarăşi graţie une întimplări «extraordinare»—a fost o adevârată binefacere artistică. Ceea ce ne uimeşte in geniul lui Moliére este că in Avarul el a ridicat comedia la unitatea şi puterea tragediei, aşa că nu mai e o inşirare de scene hazlii, ci, cu mijloace diferite, urmăreşte acelaşi scop ca tragedia : manifestarea naturei interioare a omului in luptă cu lumea din afară. Caracterul lui Harpagon ia proporţia unei probleme morale şi acest caracter, in tot cursul piesei, se desfăşoară aşa că toate întîmplările ce survin se rapoartă la el, sint de conivenţă cie el şi toate situafiunile servesc mai mult să desvăluiască şi mai adine firea lui decit să le pună dînsul pe ele în mişcare. Dovadă că în Avarul e atinsă unitatea şi puterea tragediei este că groaza şi mila vin să ne zgudue, alternind imediat cu rîsul. Se cutremură carnea pe noi cind Harpagon, in culmea energiei sale disperate pentru prinderea celui ce i-a furat o parte din averea lui, din viaţa lui deci, urlă să se aresteze lumea întreagă — «şi dacă e nevoe să mă aresteze şi pe mine» ! E o scenă incomparabilă de măreţie tragică. Şi imediat urmează una care provoacă o nespusă milă. E cind Harpagon zdrobit, extenuat, părăseşte ferocitatea egoismului său, pentru a apela la sentimentele bune ale tuturor, pentru a se ruga frumos să i se dea caseta îndărăt să l î se redea partea lui de viaţă, «bănişorii lui», cărora nu puţine cuvinte le cvntă cel mai duios poem ce se poate ciuta unui lucru scump, nepreţuit ! Harpagon devine aci simpatic ca omul pe care l’a lovit o mare nenorocire şi căruia ’i dai fără voe mila, compătimirea ta ! Aşa înţeles, Harpagon nu trebue jucat exclusiv comic, nici exclusiv «dramatic», ci in toată măreţia lui, pe întreaga scară de la comedie pină la culmile tragediei Necontenit să apară in creaţia artistului laturea tragică, urmărind ca o umbră laturea comică a ridicolului. In aceasta constă valoarea atit de justei şi substanţialei creafiunî a d-lui loan Brezeanu in Harpagon. Nu după o «manieră» actoricească, ci după dreapta înţelegere a grandiosului caracter al lui Harpagon şi mlădiindu-şi talentul după poruncile imperioase ale autorului, d. Brezeanu a fixat un Harpagon de o aşa extraordinară intensitate emoţională. * Vivere est militari !... Aceeaşi putere de luptă insă, aceeaşi putere de voinţă în două domenii sociale diferite creează două naturi cu noţiuni de morală absolut deosebite şi cu atit mai dramatic va deveni conflictul între ele, cu cit ambele acele naturi vor fi din acelaşi singe. Colonelul Schwarze e militarul crescut în spiritul caporalizmului prusac. Voinţa lui e de fier şi legi de fier sunt pentru el convenienţele sociale. Fiica sa Magda are aceeaşi voinţă, pe care însă, după ce fuge din casa părintească ca rebelă poruncilor tatălui ei, o pune in serviciul artei, al artei care se ridică deasupra tuturor convenienţelor. In acest domeniu ea devine personalitatea individualistă neanihilabilă, precum tatăl ei a rămas neclintit in morala sa caporalistă. Cu o mare putere dramatică Sudermann a zugrăvit conflictul dureros dintre aceste două lumi întrupate, una in fiică —alta la tată. D-ra Agata Birsescu e, cum am spus, fără rivală în acest rol. Ceea ce măreşte consideraţia spectatorului pentru creaţia artistei este că se convinge că nu numai intuiţia artistică, ci şi o conştientă aprofundare a filozofiei individualiste a rolului Magdei împrumută acestei creaţiuni a artistei atita impozantă şi putere de a mişca sufletele. Şi totul e fixat cu de-amănuntul, aşa a jucat acest rol anul trecut, aşa l-a jucat şi de astă-dată, pină in cele mai mici detalii. * Voia să menţionez aci trecerea prin Capitală a trupei de operetă de la Carîteatrul din Viena ca o pildă de ansamblu magistral. Fiecare din actori cunoaşte pină în cele mai subtile nuanţe efectele celuilalt; de aci o menajare reciprocă a efectelor, care are ca rezultat o preciziune muzicală admirabilă şi o impresiune totală excelentă. Intonaţiunile sunt muzicale, nu numai în partea muzicală, ci şi în acea a prozei, şi asupra vorbirei muzicale, a justei intonaţiuni pe scenă e mult de zis, la noi, unde sunt aşa de rari actorii cu intonaţiuni ireproşabile şi aşa de mulţi cei ce răspund cu trei note mai sus sau mai jos la întrebarea interlocutorului — indiciu sigur al lipsei de talent, Emil D. Fagure. '/