Adevěrul, ianuarie 1901 (Anul 14, nr. 4107-4135)

1901-01-28 / nr. 4132

Anui XIV— No. 4132. FONDATOR AUEX. V. IÎELDIMMU Abonamente Un an Sast­iuni Trtt luni 10 bani în toată țara 15 ,, 99 străinătate In t»r&..............30 lei 16 lei In Btrftinătat­e. . 60 „ 25 » Un număr vechifi 20 bani 8 lei 18 DIRECTOR POLITIC 1*0X1 T. MI L L £ Anuncîurl Lini» pagina IV Lei................... 0.60 bas III 2.- ^ BIROURILE ZIARULUI 11 — * I r a d # Sărindar — II TELEFON 1Kersul crizei ministeriale. - tiberali! la putere Conservatorii ori liberalii? Cel mal încurcat om din ţara romînească e actualmente re­gele. Un partid care l-a silit mina cu ciomege şi pietre, a dat două falimente la guvern in mijlocul celei maî cumplite crize, dintre cari cea de a doua după ce pretinsese că-şî fuzio­nase toate elementele şi că a pus la minister tot ce avea mai bun, maî inteligent şi mai ca­pă­bit. Să­­ înlăture? II ucide, căci un partid căzut pe două fali­mente nu se maî poate reabi­lita în vecii vecilor. Să-î per­mită o nouă şi ultimă forma­ţie ministerială? Dar din cine şi cum ! Conservatorii s’au pus in­­tr’un impas. Ei au dat jos un minister fiind­că n’avea soluţii nimerite pentru rezolvarea cri­zei. Acum dau jos un al doi­lea minister tot pe acelaşi mo­tiv, dar n’au de prezintat altă combinaţie de cît pe cea înlă­turată pentru incapacitate pa­tentă. Cum să se descurce acest nod extrem de încîlcit ? Să vie un al treilea minister cu a treia serie de soluţii? Dar nu mai sunt oa­meni de rezervă in partid, şi gru­parea conservatoare, care con­­stitue masa, ţine la soluţiile ei deja socotite ca insuficiente şi proaste. Să revie actuala for­maţie sub eticheta d-lui Teodor Rosetti, adică un amestec de junimişti fără d. Carp şi un a­­mestec de conservatori fără d. Cantacuzino? Ea va găsi aceeaşi opoziţie în Cameră şi în gru­parea pur conservatoare. Să re­vie vechea formaţie, e absolut cu neputinţă. Să se formeze un cabinet junimisto-takist, atunci cum se vor putea împăca la putere programele şi ambiţiile opuse cari nu s’au putut îm­păca pînă acum ? Vai de capul regelui! In min­tea lui trebuie să fie o teribilă babilonie. Dar mai sînt şi alte consi­deraţii cari complică situaţia. Străinătatea, care fusese foarte perplexă văzînd la ministerul de fiinanţe, în timpul isbucni­­rei crizei, pe d. general Manu, nu s’a arătat maî satisfăcută prin prezenţa d-luî Take Io­nescu. Acesta a fost primit la Berlin ca un fluşturatec. Ori cît ar fi de inteligent şi bun poli­tician, ori cît ar fi de talentat ca orator şi de meşter în intrigi, d. Take Ionescu s’a dovedit foarte slab om de finanţe, pro­bă contra-proiectul sau opus proectului d-lui Carp. Ce va zice străinătatea revăzîndu-l la ministerul de finanţe în împre­jurările disperate de azi? Conservatorii au dat toate formaţiile ministeriale posibile. O a treia nu poate fi de­cit ori revenirea la trecut, ori re­venirea la guvernul căzut sub o altă etichetă, ambe eventua­lităţi fără sorţi de izbîndă, nas­c o­­ cute moarte. Şi împrejurările ne dau ghes, nu ne permit să ne jucăm de-a ministerele absurde. Singur partidul liberal se prezintă unit, necomprom­is încă, avind o soluţie francă : 20 de milioane economii reale şi 5 milioane impozite noi ac­ceptabile de public. El singur poate fi chiemat la putere. Acest lucru trebue să-l re­cunoască chiar conservatorii. Ştim că ar fi să se sinucidă părăsind puterea, dar nu e cu putinţă alt­fel. Dacă ar fi fost cu putinţă ar fi guvernat în linişte. Cele două crize minis­teriale ne-au probat iremediat bila lor neputinţă şi incapa­citate. Dacă regele dă puterea tot conservatorilor, criza se insta­lează în mod permanent la crima statului, în finanţe şi în economia naţională, şi fatal­­mente, după cite­va luni, se va ajunge la un guvern libe­ral. De ce să nu se încerce de pe acum ? I. Teodorescu Datoria partidului liberal Criza ministerială îşi urmează cursul şi regele îndeplineşte formalităţile consultărilor de l­­rigoare. Care va fi rezultatul lor, nu putem şti, pentru că suveranul nu-i prea comunicativ în această materie mai ales. Credinţa noastră este că regele trebue să cheme partidul liberal la putere, pen­tru bunul cuvînt că trecem prin o situa­­ţiune prea grea ca să ne mai permitem luxul unei nouă încercări conservatoare. Partidul liberal, ştim, nu este ahtiat de putere; el ar dori ca să nu vină la gu­vern în asemenea momente, dar de sigur că nu-şi va declina răspunderea şi îşi va face dat­oria. Această datorie nu constă numai în a lua frînele guvernului, ci de a nu repeta greşelile tuturor partidelor şi în special greşelile sale proprii. Pe lingă aceasta, să fie odată ştiut, că partidul liberal voeşte să iasă din făgaşul vechilor apucături şi al obiceiurilor vechi. Experienţa este făcută cu vechiul sistem. El dar trebue de pus la arhivă, şi la muzeu trebue de trimis toate vechiturile politice, toate personagiile decorative dar deşarte, toţi gheşeftarii, toţi stâpînii de clientele, toţi aspiranţii de şefii lo­ale, toţi aceia cari nu deosebesc două cuvinte cia­­metralmente opuse: afacerile şi politica. Politica trebue considerată ca un sa­cerdoţi­u şi ca un sacrificiu şi de aceea noul guvern liberal — dacă vor veni la putere liberalii—trebue alcătuit din oameni de mîna întîia cari să ştie şi să poată să taie în carne vie şi în propria carne a partidului, pe care a atins-ocangrena con­­rupţiunei. .\unm ast­fel partidul liberal va putea inaugura o linie nouă de con­duită şi va putea guverna mai bine de­cît conservatorii, al cărora faliment moral azi esă la lumină. Partidul este întregit, el are autoritatea morală şi deci este in măsură să impună reformele sale, să schimbe moravurile po­litice şi să înceapă o nouă eră şi politică şi socială. editia de seaca PRESA ŞI CRIZA Ce spun ziarele româneşti autorizate.— Din ziarele străine. Credem că e interesant să arătăm aprecierile organelor autorizate asu­pra crizei ministeriale şi crizei din partidul conservator. Voinţa Naţională, organul liberal autorizat, face un bilanţ al guver­­nării conservatoare şi se întreabă : Care era în trăsuri repezi, situaţia statului romin la 31 Martie 1899? Renta romînă 5 la sută so­cota a­­tunci, la bursele din străinătate, cu 104 ; renta 4 la sută, cu 94. Budgetul in curs de execuţie era un budget bine echilibrat şi se încheia definitiv, după şease luni, cu un excedent de 11 jumi. milioane. Ofertele pentru bonuri de te­zaur afluau la ministerul finanţelor, cu o dobindă care nu trecea peste 4,75 In casa centrală a statului guvernul Sturdza, la retragerea sa, lăsa in nu­merar o sumă de peste 9 milioane, iar scadenţele bonurilor de tezaur erau regulate pe cele două luni următoare. Era oare aceasta o situaţie «aproape disperată», sail era o situaţie, dacă nu de plină prosperitate, cel puţin satisfă­­toare ?... Înainte cu un an şi jumătate, cur­sul efectelor 5 la sută era de 104 la sută ; astă­zi e de 88 . Atunci, cursul efectelor 4 la sută era de 94; astă­ zî e de 74! Pierderea, prin urmare, ce a fi suferit detentonî efectelor romine, in acest in­terval de timp, se ridică la peste 223 milioane. Astă­zî renta noastră nu maî e pri­mită în străinătate, ca gaj, de cit cu 25 la sută sub cursul zilei, adică pe 48 lei drept o sută ! Astă­zî, după doi ani de regim con­servator, am ajuns la împrumutul cu amanet, și încă cu 10 la sută dobindă și cu controlul străin asupra scriptelor unei administrațiuni a noastre de stat. Conservatorul, care reprezintă fu­ziunea conservatoare, vorbind de criza ministerială şi de cele petre­cute în partid, scrie : Care este acum morala ce se poate trage din ceie petrecute ? — Ea este cu totul in favoarea par­tidului conservator. El a dovedit şi de astă dată că pune interesele cele vitale ale ţăreî şi ale statului maî pre­sus de interesele în­guste de partid şi de persoane. Nu ezităm a declara sus şi tare că, atit independenţa şi liberul arbitru, a­­rătate de Cameră, cit şi moderaţiunea şi obnegaţiunea de care au dat dovadă guvernul şi fruntaşii noştri, nu se pot produce de­cit vi sinul partidului con­servator. La Roumanie, organul patronat de d. Take Ionescu, se pronunţă ast­fel asupra situaţiunei: Suveranul va chiema pe preşedinţii Camerelor şi se intimplă tocmai că pre­şedintele Camerei, şef al partidului con­servator, Împărtăşeşte toate ideile gu­vernului căruia suveranul şi ţara îi a­­cordaseră încrederea, afară de un punct pentru care d. Cantacuzino aduce o so­luţie pozitivă şi imediată. In aceste con­­ditiuni partidul conservator poate să dea in­eă un guvern şi să ducă la sfirşit, pe căi moderate, opera de ridicare a finan­ţelor Rom­inieî. Mult maî interesante sunt însă a­­precierile presei străine. Iată ce zice Wiener Tageblatt: Lupta dată de d-nii Cantacuzino şi Take Ionescu a fost pe tema impozite­lor, pe care d. Carp le impuse clasei privilegiate. Şi e doar ştiut că numai această clasă are acum a suporta greu­tăţile de azi. Dar foştii săi prieteni i-au dat a înţelege că n’a fost pus în capul guvernului ca reformator, ci numai ca un om ce trebuia să reciştige încrede­rea străinătăţei. »D. Carp a ştiut toate acestea, şi s’a expus. Străinătatea însă nu s’a lăsat a fi înşelată, cumi nu putea a­­vea încrederea într’o politică, din care făcea parte un Nicu Filipescu. »D. Carp însă a contat pe patrio­tismul elicei boereștî. El s’a în­şelat ; această clică nu are de cît interese egoistice. Şi cînd s’a întors din stră­­nătate, fără bani, nu l’a fi lăsat, din aceleași interese, să continue opera de reforme. * Sub titlul »Chemarea d-luî Sturdza" ziarul Münchener Neueste Nachrich­ten scrie: «Budgetele prezintate de d. Carp au­ risipit toate iluziile despre marele sau plan de scăpare, aşteptat cu atita ne­răbdare şi atit de trimbiţat. Şi opera aceasta se sfirşi cu nişte impozite apă­sătoare, imposibile de a fi suportate. »Faţă cu aceasta, comitetul dele­gaţilor, sub presiunea mişcarei po­pulare din întreaga ţară, a refuzat să le adopte. Se mai făcu o încer­care de împăcare, dar n’a isbutit şi ruptura e definitivă. Ziarul termină zicînd : „Azi nu există altă cale de a se rezolva această criză, de­cît rechie­­marea liberalilor naţionali, sub con­ducerea d-luî D. Sturdza, care e so­cotit ca salvator de intreaga ţară mult cu 10 lei şi cu 7 copii, întîlneşte pe un eventual inspector. Bietul comi­sar îl salută foarte politicos, iar ăla, cu m­ ifos teribil şi cu un gest mai teribil încă, îi strigă: — Hai, du-te nu... — De ce mă înjuri de mamă, dom­nule? ripostă comisarul, cu mult respect. — Să nu-ţî maî permiţi altă dată să mă saluţi, aşa şi pe dincolo... M’ai în­ţeles . — Bine, domnule, bine ! răspunde co­misarul mîhnit şi edificat, şi-şi vede de drum. * Alt decor, alte persoane, alt limbaj, dar în fond aceeaşi scenă. Aci putem vorbi cu nume proprii, că e de interes general, cum s’ar zice. Mirosind căderea sa de la putere şi strălucirea stelei d-luî Take Ionescu, d. N. Filipescu roagă pe un amic să in­­tervie pe lîngă viitorul a tot puternic ca să bine­voiască a-l primi. D Take Ionescu ii fixează ministrului o intilnire nocturnă, acasă la d-sa. D. Filipescu soseşte cu surîsul umi­linţei pe buze, cu mîna întinsă pe ju­mătate, plecat, plouat. De-abia se aşează şi începe a adresa declaraţii înfocate de iubire gazdei. Gazda tace. Atunci mi­nistrul incepe a o da în plîns, vocea i se îneacă în lacrimi, protestează de devo­tamentul său, fâgădueşte că va da tot concursul unui minister cu d. Take Io­­nescu. Acesta, mai politicos în formă ca vii­torul inspector de poliţie, răspunde scurt şi rece : — Dragă Micule, prieteni personali, cît pofteşti! Tu la mine, eu la tine, cu ceai fi să ne cinstim, dar atit ! Şi ministrul, ca şi comisarul, a ple­cat cu coada între picioare. Bietul comisar are 7 copii şi 10 lei, toată averea, fără nici o pretenţie. D. Fii­pescu are 200.000 de lei venit pe an şi poza în Jupiter, în om politic de mîna întiia, făcea pe omul de bronz, pe caracterul de oţel. Iată cum i-a egalizat politica, sau mai exact cum a pus ea pe ministru sub­comisar! Fantasio DIN FUGA CONDEIULUI Omul provocaţiunilor Un cititor ne semnalează faptul că mi­cul dictator este omul, provocaţiunilor prin excelenţă, safi mare, bine zis, e la o excelenţă , provocătoare, ş­i şi mai just , o ex-excelenţă provocatoare. A început prin a provoca la duel pe Ceorges Emd Lahovary, ceea ce a pro­vocat apoi indignarea lumii contra pro­vocatorului. A continuat provocînd scan­da­uri în str. Eneî, ceea ce a prov­ocat o criză ministerială,­ care la rîndul eî a provocat un avort în partidul conserva­tor, avort ce s’a­­ manifestat sub forma guvernului Cantacuzino-M­iu. După un an a provocat ceartă în partid, sub mo­tiv de împăcare, şi după alte şase luni a provocat altă criză ministeriala. Omul ăsta o să sfîrşească provocîn­du-se pe el. De­o­cam­dată, giorioasa-i situație de azi a provocat nişte rîsete homerice. Provocatrix CRONICA Comisarul ministrul —Două scene absolut autentice, de o potriva de triste, dar cari vor provoca totăŞi rîsul cititorilor— Cînd cade un guvern mutrele şi ati­tudine­a unor anum­ţi oameni iau o ra­dical schimbare. Susţinătorii fostului minister umblă trişti, plouaţi, cu coada între picioare şi salută pe toată lumea, susţinătorii­­viitorului minister îşi umflă nările, poartă capul sus şi au aerul de a căuta priviri de invidie şi protectori. Ultima criză guvernamentală a fost bogată in asemenea schimbări la f­aţă şi la port. Voiu înregistra act, ca cronicar fidel al timpului, două scene absolut au­tentice, absolut identice deşi actorii di­fereau mult între eî, şi absolut tipice. Un comisar de poliţie, om care-şî vede de treaba lui şi ar dori să-şi vadă înainte de ea, căci alt­fel rămîne pe diu­ CARNETUL MEU Pictorii noştri Am fost invitat să vizitez biserica Brezoianu, pictată da excelenţii noştri pic­tori Artachino şi Lukian. E o lucrare con­­ştiincioasă, în care s’a ţinut seamă şi di­ cerinţele artei bisericeşti şi în aceiaşi timp s’a Încercat si se facă o adevărată operă de artă. Im­ediat ce intri îţi dai seamă de grija artistică a decoratorilor şi de dificultăţile ce au trebuit să învingi pentru a nu rupe desăvârşit ca tradiţiunea zugrăveielor în genul icoanelor ruseşti, cu culori vii şi cu sfinţi făcuţi în acelaşi gen ca tablele prăvăliilor. Pictorii noştri, văzînd că particularii nu le cumpără tablourile, constatînd că statul nu­­ poate face să trăiască din arta lor, au luat hotărîrea să încerce această ramură a artei pi­curei bisericeşti. Iniţia­tiva lor trebue încuragiată din toate punc­tele de vedere. In prima linie e că se deschide un debuşeu artiştilor românî şi artiştilor adevăraţi, cari pînă acum erau con­traţi de simpli zugravi-meşteri pen­tru cari arta nu poate exista, de o­re ce n’o cunosc, nici mtear n’o bănuesc—ne­­cum­ să se încerce a o face să progreseze. Pe lingă aceasta bisericile, fiind loca­luri publice, ele fiind artistic pictate, se dezvoltă încet gustul publicului. La noi muzee nu sunt. Să le ţină dar loc biseri­cile, cum de alt­fel au fost în evul­ me­­diu­ în care pictura a prosp­erat tocmai gra­ţia bisericilor, îndemnăm dar pe cititorii noştri să meargă să viziteze biserica Brezoianu şi să constate ca şi noi cit de fericită a fost i­deia acelora cari au însărcinat pe doui pictori adevăraţi cu decorarea unei bi­e­rici.Această pildă ar trebui să fie imi­tată şi de alţii. O. E. Duminicii 28 Ianuarie 1901 aflaauKmBsa BHBSKn CHESTIA zilei Cum a fost susţinut cc. Petrache Micul dictator, după ce a tras sforile, s’a apucat apoi să tragă fi funia cu care a susţinut pe conu Petrache!! PARDIDUL LIBERAL ŞI SITUAŢIA O convorbire cu o căpetenie liberală De ce am avut criză ministerială. — Lenea d-lui Carp şi ambiţia d-lui Take Ionescu.— Dacă liberalii slnt dispuşi a veni la putere.— Soluţiile lor.— Chestia budgetului nevotat la 1 Aprilie Imediat ce a izbucnit criza minis­terială am avut ocazia să vedem pe un liberal de marcă, una din căpe­teniile partidului, cu care am avut o interesantă convorbire asupra crizei, asupra cauzelor ei și asupra celor ce-l vor urma. Relatăm mai jos convorbirea a­­ceasta. Liberalul nostru s’a mirat inu­ii de izbucnirea așa de subită a crizei. El credea, ca multă lume, că lucru­rile aveau să se aplanaze. — Se vede că ambiţia d-lui Take a fost prea mare, a exclamat căpetenia liberală. El a voit să fie în ori­ce preţ m­inistru de finanţe. — De ce ? — Fiind­că în împrejurările de faţă, e­ra adevăr tentant pentru un om politic ce se crede capabil şi energic, să ia acest minister. Cel ce ar reuşi să rezolve situaţia, se va acoperi negreşit de o glorie neperi­­toare, şi se crede că d. Take Io­­nescu se vede de talie, se crede unsul şi alesul D­ zeului finanţelor. — Crezi că ar fi la înălţimea si­­tuaţiunea ? — Nimeni nu e prooroc. Viitorul e nepătruns în tainele sale. Dar tre­cutul, trecutul apasă teribil pe d. Take Ionescu, cel puţin pe guvernul din care a făcut parte. — Care va să zică, după d-ta, am­biţia şi încrederea în sine a d-lui Take Ionescu au provocat criza ? — Pe de o parte. Pe de ala le­nea d-luî Carp. D. Carp e un om inteligent şi capabil, dar nu s-a date­­ toată silinţa. N’a lucrat de loc. Bud­getul l’a înjghebat în grabă, legile financiare şi le-a însoţit de foarte slabe expuneri de motive, pe alocu- , rea copilăreşti. In Ioc să studieze de aproape situaţia particulară a ţării şi să ia măsuri în consecinţă, d. Carp a împrumutat din Franţa principii şi proecte de legi cari chiar acolo nu se potrivesc, şi la noi şi mai puţin. Budgetul l’a dat ra sol. Economiile aparente de 18 milioane de-abea dacă se urcă la vre-o cinci mili­oane. A făcut tot felul de virimente,­­ de scamatorii, și i s’a părut sau ne-a dat să credem că a realizat econo- Filosofia longevitate! In conferinţa sa asupra forţei, pe care am rezumat-o la timp în acest loc, renumitul profesor vienez Noth­nagel a spus între altele că cu toate progresele culture­, numărul oameni­lor care mor de o moarte naturală este foarte mic. Marea majoritate a oamenilor se stinge înainte de vreme. Prin moarte naturală savantul vienez înţelegea acel somn de veci care a­­duce perpetua odihnă organismu­lui epuizat şi prea obosit, care fără a fi fost bîntuit într’una din părţi sau în total de vre-o boală, a trăit, s’a dezvoltat, a atins culmea dezvol­­tărei sale ascendente, şi a alunecat apoi conform cu legile naturei pe li­nia descendentă, la capătul căreia aşteaptă moartea bine­făcătoare, de foc hidoasă, neameninţînd nici cu iadul, nepromiţînd nici raiul, lege­a naturei rece şi nesimţitoare, care nici sfîrşit în sens absolut nu însem­nează, ci numai sfîrşitul unei forme. Problemul cum s’ar putea face ca omul să trăiască mult, să-şi pre­lungească viaţa— termen deplasat, căci dincolo de limitele naturale în­tre cari trebue să-şi facă evoluţiunea complectă omul nu poate trăi—sau mai exact zis: să-şi trăiască deplin viaţa, a preocupat în toate timpurile pe medici, filosofi şi pe muritorii de rînd. S’au stabilit regula higienice, s’au scris nu numai dietetice ale cor­pului, s’au scris şi dietetice ale su­fletului — relev pe cea mai cunos­cută, aceea a lui Schleiermacher— dar la epuizarea subiectului nu s’a ajuns, tot mereu alţii îl atacă şi ni’l prezintă sub feţe nouî, fără a ne putea da un răspuns pe deplin sa­tisfăcător. Moartea e un mare semn de întrebare care preocupă vecinie pe orî-ce om, şi la care fie­ cine caută un răspuns, îşi ticlueşte chiar unul, fără ca să-l găsească vre­odată satisfăcă­tor, şi fără ca—din fericire—toţi să-l tipărească. Acum de curînd savantul director al revistei Revue de revues a publi­cat o prea interesantă carte, în care a acumulat un bogat material statis­tic, istoric, filosofic, ştiinţific şi anec­dotic, privitor la chestiunea longevi­­tăiei.­­) Cartea conţine foarte multe părţi originale, afirmaţiunî interesante, şi are ca tendinţă principală de a arăta că după o viaţă normală, moar­tea, departe de a fi o spaimă, este primită ca o bine­facere- Cînd­­ţi-ai trăit traiul—cum zice atît de plastic poporul nostru —eşti obosit şi vrei să te odihneşti. Te culci deci, şi-ţi este indiferent dacă din acest somn nu te vei mai scula. Una din cau­zele cele mai principale cari ne scur­tează viaţa este »frica de moarte", provenită din frica de necunoscut, hrănită de legende şi superstiţii, de 1) Jean Finot: La philosophie de la Longevity, Paris, librăria „ Raimwald Sobleic­her, artişti şi de publicişti, de religiuni şi de preoţii lor, un produs al gîn­­durilor omeneşti rau cîrmuite şi al noţiunilor rele acceptate cu uşurinţă“. Această frică de moarte însă poate fi diminuată, cu totul risipită. Reli­­giunile de tot soiul au admis cu timpul o egalizare a tuturor în altă lume, fiind­că adevărul acestei afir­maţiunî era cu neputinţă de contro­lat, pa cînd tendinţa manifestă pe care au avut-o la început, egali­zarea oamenilor pe lumea asta, se arătase a fi mai greu de realizat, mai ales după ce locul apostolilor îl luaseră preoţii. Speranţa că după moarte va urma cel puţin pentru cei drepţi o viaţă mai bună şi mai fericită, speranţă provenită din cre­dinţa în nemurirea sufletului, făcea ca cel puţin pentru ce! drept cre­dincioşi moartea să mai piardă din hidosul ei aspect, să devie mai puţin temută. Dar credinţa în nemu­rirea sufletului este astă­zi într’o continuă scădere. Cultura şi civili­zaţia modernă rafinează minţile, şi tot mai mic devine numărul naivilor cari să vroiască a înghiţi toate mi­zeriile foarte reale ale vieţeî mo­mentane, numai şi numai pentru ca să poată aspira la nişte foarte e­­femere fericiri într’o altă lume. Or, credinţa în nemurirea sufletului pie­rind, viaţa omului rămîne într’adevăr redusă la scurtul spaţiu de timp ce se strecoară între două acte ale stărei civile, acel de naştere şi acel de deces, sau, cum zice atît de frumos Firot, »rămîne strînsă între sosirea noastră inconştientă şi neaşteptată şi temuta noastră ple­care din lume“. Ei bine, dacă credinţa în nemu­rirea sufletului dispare, trebue să căutăm a o înlocui prin nemurirea corpului. Ne este frică de moarte fiind­că avem noţiuni greşite despre dînsa. însuşi cuvîntul e greşit, căci nici vorbă nu poate fi de o nimi­cire, ci moartea trebue considerată numai ca sfîrşitul­ unei anumite forme a federaţiunei,moleculelor,aşa că după dizolvarea acestei federaţiuni iau imediat o nouă formă de viaţă. Dacă însă cine­va ar arăta omenire­ cari sint aceste nouî forme de viaţă, ar arăta anume că moartea nu e de cît o nouă fază a­­ vieţeî,­ o conti­nuare a eî sub forme noul, apoi de sigur că gîndurile­­ tuturor s ar li­nişti şi am fi pe cale de a face ca frica de moarte să dispară, şi deci să dispară şi una din cauzele cari ne scurtează viaţa. De alt­mintrelea omul, de la pătură d­e apt pentru o viaţă lungă, şi statisticile, cari ne arată că astăzi virata medie pe care o atinge este 45 ani, nu dovedesc de­cît că în actuala­­ alcătuire socială şi în actualele condiţiunî materiale şi morale de train, omul este con­damnat la o viaţă mult mai scurtă, de cît ar putea trăi dacă ar avea putinţa de a’şi dezvolta în mod nor­mal şi fără piedici organizmul. Le­gile ce se degajă din­ aceste statis­tici nu sunt eterne, ele sunt valabile numai în anumite condiţiunî şi cît timp aceste condiţiunî doinuesc în totalitatea lor. Cu date autentice culese cu multă asiduitate, Finot dovedeşte că şi în condiţiunile actuale viaţa omului ar putea fi mai lungă de cît este, dacă omul nu­­şi-ar scurta-o singur, căci a spus un mare adevăr medicul fran­cez care a exclamat: „Omul nu moare ; el se sinucide“. Datele a­­cestea arată însă şi ceea­ ce am mai afirmat, anume că de la natură omul este apt de o viaţă lungă. Citez şi eu dintre ele unele mai interesante : englezul Thomas Parr a trăit fericit 152 ani în ducatul sau Strop, cînd regele aflînd despre dinsul ’și-a exprimat dorinţa de a’l vedea. L’a fi adus la Curte, unde a fost atita tratat cu raîncare și bău­tură­, în­cît a murit din această cauză. Renumitul anatom Harvey care ’l-a făcut autopsia, a afirmat că ar maî fi putut trăi mulţi ani. Pes­carul Henry Jenkin din ducatul York a murit la 1670 în vîrstă de 169 ani, în urma unei răceli. Pe cînd era de 140 ani, a fost chemat ca martor la un proces. S’a pre­zentat atunci însoţit de doi fii, din­tre cari unul în virată de 102 anî, cel-l’alt în vîrstă de 100 ani. Func­ţionarul poştal Robert Tyler a murit la 1898 în vîrstă de 134 ani. La 108 ani s’a mai insarat odată. Tot la 1898 a murit femeea Ana Arm­strong în vîrstă de 117 anî. Pînă la moarte ea a fost perfect sănătoasă, a avut o memorie excelentă, a vă­zut fără ochelari şi a umblat fără cârjă. Numărul oamenilor cari afi atins vîrstă da o sută de ani este mult mai mare de­cît se crede în gene­re. Actualmente sint în Italia 302, în Austria 229, în Ungaria 334, în Anglia 160, în Scoția 60 centege­­nari. La 1000 oameni sint în Olan­da de pildă 361 cari afi trecut de vîrstă de 70 ani, în Romînia 15 cari a fi trecut de această vîrstă. Din aceste date şi încă foarte multe altele pe cari spaţiul nu-mi permite să, le citez aci, .Finot,­ de acord cu savanţi ca Hallier, Foisar, Beley, Wissmann etc., conchide că limita vieţei omului nu este la 90 pînă la 95 ani, cum se credea pînă acum, ci la 150 ani. De-asemenea mai conchide că lungimea vieţii medii a omului e în creştere, căci la înce­putul veacului al nouă­spre­zecelea ea a fost de 31 ani şi jumătate, pe cînd acum e aproape de 45. N’avem nici un motiv deci de a ne teme că pe an ce trece viaţa oamenilor se scurtează. Contrarul este adevărat. Dacă aparenţele ne înşeală atît de mult in astă privinţă cauza este că moartea celor tineri ne impresionează mai mult, pe cînd a celor bătrîni trece neobservată, sa fi­­e primită aşa cum trebuie pri­mită moartea, adică cu resemnare şi fără oroare. Nu putem să lungim viaţa peste limita trasă de natură, dar putem şi trebuie să facem ca ea să fie trăită până la această li­mită. Progresele medicinei, ale igi­enei şi ale filozofiei, ne îndreptăţesc să sperăm că se apropie ziua în ca­re marea majoritate a oamenilor va putea să moară de moarte naturală, adică va putea să’şi trăiască tot tra­iul pînă cînd va dori ora morţei cum doreşte muncitorul sirgencios mi­nutul în care va putea să se întin­dă pentru a’şi face somnul recon­fortant. Atunci, cînd ne vom trăi cu toată intensitatea viaţa, moartea nu ne va mai inspira oroare, groază, in­diferent dacă o vom considera­ ca o nimicire sau numai ca o transfor­mare de materie. Căci în definitiv nu dispariţia corpului ne îngrozeşte, ci dispariţia complicatului ne sunt Eu, sufletesc, a acelui întreg microcosm care constituie viaţa noastră intelec­tuală, şi care dispare ori­cît grupa­rea de molecule care ne constituia s’ar transforma în altă viaţă. Veci­, nici a materiei şi a mişcărei în na­­­tură cu greu ne vor fi vre-o dată o mîngiiere pentru extrema limitare a‘ vieţeî noastre. Dar eine vrea să se mai scape de pesimismul zdrobitor al vreunea, va face totuşi bine să citească lucrarea lui Finot şi de­sigur că nu va avea ce regreta. B. Braniştea»!« 1

Next