Adevěrul, octombrie 1903 (Anul 16, nr. 5091-5121)

1903-10-27 / nr. 5117

T­ ­ v FONDATOR ALEX. V. BELDIMANE Abonamente : în țară: un an 30 lei; 6 luni 15 lei; 3 luni 8 lei; 1 lună străin. 30 25 » » » » - 13 » ti m Un exemplar în țară 10 bani; în străinătate 15 bani O singura ediție Luni 27 Octombre 2003 DIRECTOR POLITIC CONST­­LILLE Anuncim­ii Linia pagina IV . • • * • settiî"SK^c clame­­ j-­­—­­6 Pagini­ ­ 1 Pagini 5. Sturdza și statuia lui Cuza, de P. Grădișteanu SUPLIMENT GRATUIT: Pentru copii cu următorul cuprins : Ț ®*® :.Eroij Tone, da Eugeniu Speranția.— Zi de toamnă, poezie de Horia Furtună.— isicile și dinți (dezlegarea), de Th. D. Sporanția.-Strofe, de Benoni de Bascov.—Ghio­ci de Cristinteme, poezie de Lilla.—Cline negru, basm de Marin C. Popescu. — Piperuș ârc frumos (urmare) de Smara.—Primul și secundus, anecdotă de Rebus-Brăila. — Pove­­tea stelelor, soarelui și lunei, de N. Corodeanu.—jocuri și dezlegări. Ilustrațiunii s Pisicile și cîinii (dezlegarea).—Un domn întrerupt. 3 remii in­ sit» ^ Inii' ■ „Brahms“ o cromolitogramră artistică, Isabella- piesă [1 Ciliiul (fl­abili­t de salon, de E. W. Strauss, Valse Blci­­ de), Mar­­gis și Edison, din editura cunoscutului magazin de muzică Jean Feder, ca­lea Victoriei 54. « * __________________________________________________ . î îai * INFAMIA STURDZISTA — Protestarea a 1-l ul .Petre drsidișteanuu — Venerabilul președinte al Ligei cultu­rale, d. Petre Grădișteanu, senator de Ialomița și unul din acei cari au luptat alăturea de Cuza-Vodă, ne trimite artico­lul de mai jos, drept răspuns la incalifi­cabilul articol apărut în Voința Națională la adresa memoriei marelui domn na­țional. le dăm locul de onoare—și ne simțim îmbărbătați în campania noastră de gla­sul autorizat al marelui și credinciosului amic al lui Cuza-Vodă. O năzdrăvănie liberală. După cum am declarat formal in Senat, sunt un liberal sadea; liberal­­național am fost de la începutul ca­rierei mele, liberal-național am rămas și voi­ rămîne neclintit pînă la ul­tima suflare. Dar, dacă nu mă supun nici dis­ciplinei din partid, nici șefului pro­clamat, mă cred în drept a mă în­treba cine vorbește în numele par­tidului și întru­cît ideia ce emite este conformă vederilor întregului partid și-l poate folosi1? In privința proectului de a se ri­dica o statue lui Vodă-Cuza, „Vo­ința Națională“, care trece de organ­­ oficios al partidului, crede că aceasta este „o dorință care revine în mod periodic“, dar că această „încercare întîmpină tot­dea­una aceeași răceală“ și că dar „trebue să fie ceva pentru ca să se lase în Jînovsk © această datorie de recunoștință pe care țara ar datora-o“ marelui principe român. Pentru „Voința“, „singurul fapt mare care este legat de numele lui Cuza este acela al Unirei“ și nici acolo „necunoscutul din ajun“ n’a jucat de­cît un rol secundar. Ce e mai grav, „Voința“ amenință că „istoria cea adevărată, încă ne­scrisă, dar care va eși din documen­tele acelei domnii, încă nepublicate, va arăta cît de slabă a fost acțiunea lui Alexandru I“ și atunci, acei ce stătue în acest proect, își vor aduce aminte „că sunt în București statui cari n’au făcut nici un bine memo­riei celor pe cari-i reprezintă, cople­­șindu-i printr’un esecs de onoare“, căci „cei ce vor trece pe dinaintea stam­ei lui Alexandru I, se vor în­treba" de ce i s’a ridicat. ■ți regret această filipică puțin ne­­merita, și mai puțin meritată, din partea unui ziar care pretinde a reprezenta întreg partidul liberal; o regret cu atît mai mult că opinia publică va fi departe de a împărtăși pătimașele vederi, nedreptele apre­cieri și amenințarea cu publicarea documentelor care are un arît mi­ros de șantaj politic ; regret acest demers nechibzuit, „ce pas de clerc“ de care nu era nevoe în starea spi­ritelor învrăjbite din partidul libe­ral și care îl poate divide și mai adînc. Acest mod de a procede nu poate avea drept imbold nici măcar do­rința constantă la mulți de a linguși pe rege. Cînd pentru prima oară am avut onoare a mă prezenta prin­cipelui Carol, pe la 1868, primul cuvînt ce l-am adresat a fost: „Mă­ria ta, sunt Cuzist“ și Măria ta, cu acel tact care-1 distinge, a bine-voit a-mi răspunde: „acest sentiment face onoare și principelui Cuza, care l’a inspirat și domnieî-tale care-1 manifestezî“. Regele Carol are spiritul și inima prea sus puse ca să nu prefere ade­vărul lingușirilor înjositoare. Dacă încercările cari s’au făcut pînă azi de a se ridici un monu­ment lui Cuza-Vodă nu au izbutit, cauza nu este că „în mintea gene­rației de azi sînt încă proaspete faptele acelei domnii“, că adică acele fapte ar fi urîcioase , nu, generația actuală, dacă ar fi fost cu putință de a-șî manifesta sentimentele, un monument splendid s’ar fi ridicat de mult, căci generația de azi se bucură de mult de actele mărețe în­deplinite de Alexandru I, și nu pot azvîrli oprobriul­ nerecunoștinței asu­pra generațiunii actuale. Vedeți ce nechibzuită vă este ju­decata ? M. S. Regele nu vede cu ochi răi ridicarea unui monument ultimului domn român , generalul Haralambie, generalul Pilat, doi din cei mai de căpetenie autori ai detronarei din 11 Februarie 1866, se grăbesc a-și aduce obolul lor pentru acest mo­nument, căci dacă au avut și au încă poate convingerea că trebuia îndeplinită, cu o oră mai înainte, ultima dorință a divanului ad-hoc— domnul străin, și poate dreptate au avut în această privință, căci însuși Cuza dorea aceasta, dar poate ale­gerea ce ar fi făcut el nu ar fi fost atît de nemerită ca aceasta, ei re­cunosc însă faptele mărețe ale Dom­nitorului, pe care l-au respectat chiar atunci cînd au crezut bine să în­deplinească o datorie pe care ei au considerat-o ca patriotică. Ce bine ar fi făcut și fevruariștii civili să imiteze exemplul acestor distinși militari, și să nu stărue în a nu re­cunoaște nici un merit acelui al cărui palat l’au călcat noaptea ! Cauza care a împiedicat de a se manifesta sentimentul profund de recunoștință a poporului către marele domn, nu este alta de­cît îndârjirea pusă de ferruariștii civili cari au format tot­dea­una majorita­tea guvernelor și s’au opus din răs­puteri la orî-ce manifestațiune, so­cotind, inime slabe, că prin aceasta li s’ar întuneca meritele. Dar, pentru Dumnezeu, astăzi cînd pretutindeni, în București, în­tâlnim statui și monumente splen­dide, ridicate sau pe cale de a se ridica unor politicianî și chiar de a doua mină, despre cari într’ade­­văr se întreabă trecătorul: ce au fă­cut, astăzi precupețim un monu­ment ultimului Domn român care, dacă n’a fost cunoscut de redac­torul „Voinței“, a fost bine cunos­cut de Moldovenii cari l’au ales de Domn al lor, și pe care noi munte­nii l’am proclamat Domn și al nostru pentru a realiza Unirea, a face ast­fel primul pas către sporirea nea­mului românesc. Venind la marele act al împro­prietăririi țăranilor „Voința“ pre­tinde că „legea din 1864 era a tu­turor celor ce luptaseră de la di­vanul ad-hoc pînă la acea epocă și că meritul punerii în aplicare—ori­cît de violentă și de puțin consti­tuțională era forma—revine în pri­mul rînd lui Kogâlniceanu“. Veninul nu putea lipsi la coadă: punerea în aplicațiune a fost vio­lentă și neconstituțională. Cînd ar fi să judecăm pe acest calapod ac­tele mari săvîrșite în Romînia, cîte ar scăpa de această critică? Ces­­tiunea rămîne, în conștiința popo­rului, dacă acele acte au fost înde­plinite spre folos public, spre în­­temeiarea statului român. Că Vodă- Cuza a fost ajutat în această operă de Kogâlniceanu, cine o tăgăduește ? Dar aceeași uitare și pentru acest mare bărbat de stat, ș’apoi care su­veran n’a avut consilierii săi ? Nu oare figura măreață a regelui tre­bue să dispară dinaintea primului ministru ce a avut așa lung timp în­cît dobândise numele de vizir? Ce bine poate face un prim-minis­­tru fără concursul suveranului ? De aceea, foarte natural, miniștri dis­par în memoria poporului dinaintea figurei mărețe a suveranului, afară numai dacă „Voința" ar voi să mic­șoreze mărirea regelui spre a glori­fica în etern pe I. C. Brătianu. La atât numai se reduce acțiunea lui Alexandru Ion I? Dar seculari­zarea Monastirilor închinate?— Nu cum­va „Voința“ își face și în această privință rezervele de „violență și ne­­constituționalitate “? Consecința unei porniri răutăcioase duce adesea la consecințe naționale de care s’ar speria prin concepțiunea lor chiar. Dar atitudinea lui neîncetat mândră și hotărîtoare în fața străinilor ? — Se­ bucura, se răspunde, de influența lui Napoleon III. Puțin lucru este să aibi la spate un asemenea poten­tat? Și cine ’și mai aduce aminte de I. Bălăceanu, de omul care a obținut de la marele împărat al Franciei protecțiunea sa pentru mi­cul stat roman ? „Voința națională“ nu este și nu poate fi de­cât organul d-lui Dim. Sturdza. De ce amenință d-sa cu publicarea documentelor lui Vodă­ Cuza ? Aceste documente răpite nu știu cum și în virtutea cărui drept, cu ce formă, am avut onoare să i le cer direct de mai multe ori, ca deputat în Cameră. De ce mi le-a refuzat atunci ? De ce amenință azi cu ele ? N’am dreptul să zic că „mi­roase a­vantaj politic ?“ Să fie sigur micul domn Dimitrie Sturza că nici­odată și pentru nici un act al vieței sale nu va putea fi comparat cu marele Cuza-Vodă, al cărui monument se impune ca un act de tardivă recunoștință cătră ultimul Domn român, cărui atât de mult îi datorăm pe toate tărîmurile naționale, economice și legislative. PETRU GRĂDIȘTEANU țara va confunda purtarea lui Di­mitrie Sturdza cu aceea a partidu­lui pe care-l conduce și rușinea va cădea asupra tuturor în loc să cadă asupra unuia singur, a aceluia vi­novat. Noi ne-am făcut datoria, dînd stri­gătul de alarmă contra acestei im­pietăți. Cetățenii să și-o facă și­ el! Sfinx Mormîntul lui Cuza-Vodă Modestul mormint al ultimului Domn național, la Ruginoasa, care cu cît va fi mai insultat de Dimitrie Sturdza, cu atîta va ajunge mai muți un loc de pelerinaj pentru poporul român. Indignare publică Purtarea nedemnă a lui Dimitrie Sturdza ajutată de micul fiu al ma­relui Brătianu și-a dat roade. In Capitală indignarea publică crește și pentru Joia viitoare s’a organizat la Dacia o întrunire publică de pro­testare contra nevredniciei omului și bărbatului politic care poartă nu­mele odios de Dim. A. Sturdza. La Iași același lucru se organizează și sperăm că cetățenii ieșeni cari au luat lăudabila inițiativă a ridicărei statuei voevodului român, vor ști să răspundă infamiei lui Dim. Sturdza. A ridica o statue lui Cuza-Vodă este o datorie și de pietate și de recu­noștință, dar în prima­lnie trebue de spulberat calomnia acelora cari încă persistă să-l umple de noroiu. E apoi o datorie sfîntă a noastră ca să răzbunăm această amintire... Pînă acum Dimitrie Sturdza a a­­vut multe conflicte cu opinia publică și tot nu s’a învățat minte. Azi tre­bue să se amuțească această limbă ticăloasă, care n’a făcut toată viața de­cît să bîrfească și să murdărească tot ce am avut mare, sfînt și vred­nic de lauda și recunoștința noastră. Ceea ce se va face în cele două capitale ale țarei trebue să se facă pretutindeni, trebue ca glasul­ popo­rului să arate acestui nemernic, că tot este ceva sfînt în această țară, ceva de care nu trebue nimeni sa se atingă fără de pedeapsă. De alt­fel mai este și o datorie patriotică de făcxt : partidul liberal, trebue să imiteze inimoasa purtare a inimosului prezident al Ligei cultu­rale, d. Petre Grădișteanu, și să se dessolid­on­izeze de un șef fără de au­toritate și fără de rușine. Alt­fel Misterul liberării lui Parizi­a Sîntem în cercetarea descoperi­rea unui mister. Din diferite părți, de la perso­naje autorizate, am aflat că libe­rarea lui Pariziami e învăluită de un mister și acest mister ar fi a­­tît de extra­ordinar în­cît se păs­trează încă cea mai mare discreție asupra lui. Cunoaștem însă un personaj li­beral care e în curent cu toate fi­rele instrucțiunei și procesului fraudelor. El știe căror împrejurări miste­rioase se datorește punerea în li­bertate, de către Camera de pu­nere sub acuzare, a lui Pariziani, șeful bandei de falsificatori de la ministerul de finanțe. E foarte probabil ca în curând, cîte­va zile după deschiderea par­lamentului, acest mister să fie dezvăluit. Afacerea aceasta a fraudelor nu a sfîrșit, ci ea nu rezervă încă multe surprize de natură a sili gu­vernul să lase ca lumină complectă să se facă, ca toți acei cari au­ tripotat cu banda de falsificatori să iasă din vizuinile lor. A. B. Elena Doamna Nobila Domniță, vrednica tovarășă a vieței lui Vodă­ Cuza, care cînd a depus purpura Domniei, s’a retras la Iași și pi­ne azi, la adîncî bătrînețe, este Providența bolnavilor. Nevrfca, Brăila.—D-nii dr. C. Cantacuzino Al. Sc. Gh­ica și dr. Fotino. 8. M. B. 307, Bîr­lad.—Bouris, calea Vic­toriei, București. Lionel, Loco. —La noi nu e liber. Ores de la Falilula.— Nu știm nici noi. Se vede că ați căzut în baltă. Jeg. Loco.—Trebue să dovediți prin act de naștere făcut cu martori că ați trecut de 30 ani. Nu mai puteți fi luat. Mar del Cetto.—Nu vă bucurați de termen redus. După un an de zile generalul vă poate însă trece în concediu pentru restul de doi ani. Moștenitor, R.­Vîlcea.— După două­zeci de ani. Iarăși d. Stoicescu Ilustrul bărbat de stat d. Stoicescu ia­răși face sa se vorbească de sine. Ba că nu este mulțumit că a fost refuzat cu portofoliul justiției, ba că se conspiră în potriva’i de către oculta, de­oare­ce nu s’a solidarizat cu ea și n’a demisionat pentru a provoca ast­fel întreaga demi­­siune a cabinetului și deci a reuși ca d. Lascar cel puțin să fie sacrificat. Toate acestea sînt bune ca să ne aflăm în treabă. D. Stoicescu însă nu a demi­sionat și nici nu va demisiona, fiind­că ca ar 11 d-sa dacă d’ar avea sub­su­oară un portofoliu ministerial . D-sa este, tre­bue a recunoaște, mai tare de­cît aculta și nu va reuși conspirațiunea împotriva-i fiind-că un Stoicescu în cabinetul d-li. Sturdza este o podoaba indispensabilă, în­țelegem ca d. Sturdza,să încerce să scape de oameni ca d-nii Costinescu și Lascar cari cugetă și discută și îl opresc din cînd în cînd, să facă prostii ireparabile. Nu se poate însă lipsi d-sa de un om ca d. Stoi­cescu, ministru a tout faire care știe să joace cum i se crută, care e în stare să subscrie la om­ și cu murdărie ori infa­mie a șefului și primului său ministru. D-lui Sturdza nu-i trebue oameni, pen­tru a ocupa locurile de miniștri, ci pă­puși, căci d-sa se consideră universal ca­pabil nu toate, absolut în toate, iar cele șapte portofolii, numai ca niște simple forme. Dintre aceste face parte și d. Stoi­cescu și iată de ce d. Sturdza ține la d-sa și îl va apăra și contra ocultei și contra tuturor. Toate aceste zvonuri dar de periclitarea poziției ministeriale a d-lui Stoicescu, sunt nefundate : D. Stoicescu, va cădea odată cu d. Sturdza— singurul lucru con­­solător e că sperăm că aceasta n’o să în­târzie prea mult. Adt. Din fuga condeiului „Invitație grațioasă“ Cele mai „populare“ expresiuni pot fi înobilate prin elegante eufemisme. O anecdotă autentică va dovedi acea­sta . Un ilustru membru al baroului se în­tâlnește în gara Ploești cu o răpitoare și bedu­misă doamnă, din așa zisa „tinerime... generoasă“ a sexului slab. Sărutări de mînă, reverențe, compli­mente peste complimente—și în fine : — Unde te duci ? constă ? — La Botoșani, căci sînt în proces de divorț cu bărbatu-meu. — Avocat al ? — Pînă acuma, nu. — Atunci îmi dai voe, să mă ofer? — Incîntată... Ilustrul avocat merge la Botoșani, a­­pare ca apărător înaintea tribunalului, a­­nalizează diferitele motive de divorț, pînă ajunge la unul de ordin mai intim și ff. delicat. Soțul se plinge că doamna i-ar fi spus, în focul unei dispute, că—pardon de ex­presie—„să-l țupe în... spate“ . Doamna era cunoscută pentru frumu­sețea sa și formele sale sculpturale, iar domnul era cam... slut. Ilustrul membru al baroului, cu surîsul pe buze, pledează ast­fel acest punct de­licat : — Onorat tribunal ! Priviți, vă rog, pe doamna și priviți și pe domnul și spu­neți dacă ceea ce doamna a spus dom­nului este o necuviință, sau dacă nu e, mai curînd, o invitație grațioasă, căci a­­tunci cînd o asemenea femee spune unui bărbat sunt ca dumnealui că „să-l pupe în... spate“, asta nu mai e necuviință, ci, după cum am avut onoarea a v’o spune, e o invitație grațioasă. Mie, dacă mî-ar face o femee frumoasă ca doamna o asemenea invitație grațioasă m’aș și repezi !!“ Vă închipuiți ce a fost, a leșinat tri­bunalul de rîs și a pronunțat divorțul în favoarea doamnei cu „invitația grațioasă“. Puff Sultanul și puterile Răspunsul sultanului la nota austro-rusă Telegraful ne-a adus știrea că Poarta a dat un răspuns jumătate negativ, ju­mătate evaziv la ultima notă austro-rusă. Asupra conținutului acestei note co­respondentul din Constantinopole al zia­rului vienez Die Zeit, transmite acesteia următoarele amănunte: In răspunsul pe care Poarta l’a dat era reprezentanților puterilor la nota ce s’a alcătuit cu ocazia întrevederei dintre țar și împăratul Franz Josef la Muerz­­stag, se relevă că guvernul turcesc a realizat reformele judiciare și financiare în vilaetul Rumeliei. Tot așa a orga­nizat în cele­l­alte teritorii supuse re­­formei, afară de sand­jacul Monastir, jan­darmeria și păzitorii de cîmp cu creș­tinii. În consecință Poarta se crede îndrep­tățită de a respinge con­trolul pe care pu­terile îl cer. Poarta e de părere că ar fi suficientă supravegherea ce ar exer­­cita-o consulii, cari la ori­ce prilej pot face inspectorului general observații, pe c care acesta le-ar transmite fără întârziere Porței. Poarta consideră actuala împărțire ad­ministrativă ca perfectă și cu neputință le schimbat. Ce privește reconstruirea clădirilor și bisericilor, aceasta se va ace sub privigherea unor comisiuni spc­­iale, deci cerința puterilor ca să se­onvoace alta comisiuni este surperfluă. In sfîrșit Poarta anunță în nota de ras­ei că acordă o amnestie generală pen­tru rebelii din Macedonia, cu condițiune , ci sa doj­­dească cum că sînt năs­­uți în Macedonia. De asemenea Poarta I va scuti de ori­ce bir in decursul pri­­mlui an după întoarcerea lor. : East. ♦•NIbTE ®* 89 „Năpasta" d-lui... de Lorde! Am arătat că subiectul nouei piese în 2 acte L’Idiot care se joacă la teatrul Odéon din Paris și care e­­ lată drept piesă a d-lui André de Lorde, este în totul drama în 2 acte a lui Caragiale : Năpasta. Spuneam că mai rămîne să comparăm textele, ca să ne pronunțăm definitiv a­­supra acestei afaceri.... literare. Un compatriot literar, d. Th. Cornel, care domiciliază la Paris și care de curînd a dat la iveală o monografie, în franțu­zește, asupra literaturei noastre, ne-a ușu­rat sarcina. Se știe, după cum am și anunțat, că, din fericire, Năpasta lui Caragiale a fost tradusă în franțuzește și încă nu odată, ci de două ori, mai întîiu de d. Oswald de Neuschotz de Sassy și în urmă de d-na Paquier, care a și depus un exemplar din manuscrisul traducere­ la teatrul Antoine-Cu acest manuscris în mînă, pus la dis­poziție de onorata traducătoare, d. Th. Cornel a urmărit la Odéon reprezentarea piesei L’Idiot. Ei bine, d-sa a ajuns la încheierea, ce era de prevăzut, în urma identităței din­tre subiecte, că „întreagă, pas cu pas, scenă cu scenă, cuvînt cu cuvînt, gest cu gest“ piesa L’Idiot a d-lui de Lorde e Năpasta lui Caragiale. D. Cornel propune o demonstrare pu­blică foarte simplă : d. de Lorde să pu­blice piesa Idiotul într’un ziar și în acelaș timp să se publice în alt ziar traducerea Năpastei lui Caragiale, făcută de d-na Pa­­gnier. Va fi însă­și evidența. D. de Lorde n'a răspuns, poate nici n’a avut încă timpul de a răspunde la acuza­­zația destul de formală ce i se aduce. Așteptăm cu o legitimă curiozitate, a­­cest răspuns — dacă d. de Lorde e decis a da'unul. ' Tăcerea—va fi de alt­fel și ea un răs­puns. Tot ce teatrul Odeon datorește acum, cavalerește, lui Caragiale este să-i joace Năpasta, mai ales că nu va avea de fă­cut­ nici mult­e repetițiuni, nici schimbări de decoruri, iar d. de Lorde ar face bine, de­o­camdată, să trimeată lui Caragiale tantiemele încasate ca autor, quite ca au­torul adevărat să-l aprecieze osteneala de traducător și să-i transmită suma ce ar crede de cuviință. Aceasta pentru a aranja cel puțin par­tea materia­l, cea morală fiind mai greu de aranjat 1 E. D. F. IUKA-VOM. Nici­odată țara nu a evocat cu mai multă sfințenie chipul lui Vodă-Cuza, ca astăzi, cînd inima neagră a lui Dimitrie Sturdza urzește infamia de a arunca o umbră mîl­șavă peste fruntea senină a marelui Domnitor al Țărilor­ Unite. D. MAIORESCU și CUZA-VODA După G. Pana și A. D. Xenopol.— Reformele.— Cuvintele din mesa­­grii lui Cuza.— Sechestrarea documentelor de către Drm­. Sturd­za.—Abdicarea.—Detronarea Am reprodus alalt­erî aprecierile pe cari le-a făcut în „Săptămîna" d. G. Panu, în favoarea ridicărea unui monu­ment lui Vodă­ Cuza. Am publicat ori un interview cu ma­rele nostru istoric, d­l. D. Xenopol, care a răspuns cum se cuvenea infa­miei sturdziste de a ponegri pe Vodă- Cuza și a arătat cari sînt meritele ma­relui Domn național, punînd la locul lor pe netrebnicii și veninoșii insultători. Dar, când pe rînd, trebue să arătăm ce cred despre Cuza-Vodă oamenii de seamă ai țăroî — și nu numai cei de dincolo de Milcov, ci și cei de dincoace de Milcov și cari nu se sfiesc a critica domnia lui. Am arătat ori că un fost ministru ju­nimist, întrebat fiind ce crede despre inițiativa ridicărei unui monument lui Cuza-Vodă, ne a răspuns : — Citiți prefața lui Maiorescu, la discursurile lui parlamentare și acolo veți găsi ceea­ ce credem despre Cuza. Am deschis volumul I al acestei pu­­blicațiuni și iată ce am citit: Reformele lui Vodă-Cuza „însăși răsturnarea lui Cuza-Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de națiunea din cele două princi­pate, Cuza m­erita o soartă mai bună, și nu era lucru cuminte ca să arătăm marilor puteri, sub a căror garanție ne aflam puși prin tractatul de la Paris din 30 Martie 1856, că națiunea se în­șelase în persoana alesului ei. Unirea principatelor cu înlăturarea comisiei cen­trale din Focșani, legea rurală, chiar dobîndită cu prețul loviturei de stat de la 2 Maî 1864, secularizarea averilor mînăstirești vorbeau în favoarea lui Cuza, iar în privința relei lui admini­­strări se cuvenea poate mai multă răb­­dare, ori cît de încercată ar fi fost prin camarila Librecht, Pisoschi, etc., și prin niște ministere ca cel din urmă, în care d. Nicolae Kretzulescu avea preșidenția, internele, agricultura și lucrările publice, d. Alexandru Papadopolu-Calimah ex­ternele, un Ion Oteteleșanu finanțele, un Dimitrie Cariagdi instrucția publică, justiția și cultele, iar d. Alexandru Bel­­dim­an poliția Capitalei“.­­Fondatorul „Adevărului“, răposatul Alex. V. Beldiman, a lămurit în de-ajuns situațiunea sa ca prefect al lui Vodă-Cuza și devotamentul cu care a aparat dînsul memoria marelui Domn a învederat în de-ajuns legătura sufletească ce domnea între Cuza-Vodă și Alex. V. Beldiman. N. Red.) Dar iată cum continuă d. Titu Maio­rescu aprecierile sale asupra guvernă­­rii lui Vodă-Cuza : „Căci una din calamitățile, de care tre­buia să scape țara, dacă era să-și aibă viitorul mai asigurat, erau tocmai de­sele schimbări de domn (numai de la 1800 , încoace se întâmplaseră în Mun­tenia vre-o 15 și în Moldova 14), și noi, după de-abia 7 ani de domnie a lui Cuza, făceam acum înși­ne ceea­ ce imputasem mai nainte intrigilor din Fa­nar, și ne arătam tot așa de rău nără­viți“. Cuvintele din neestigiul lui Cuza Cu privire la alegerea Domnului străin, d. Maiorescu scrie : „Ca o drept, o cerință principală a programului național statornicit de diva­­nurile ad-hoc, domnul hereditar dintr’o casă suverană a Europei, rămînea încă de îndeplinit; și pe de altă parte situ­ația politică generală la începutul anu­lui 1866, cînd se pregătea alianța între Prusia și Italia pentru războiul în con­tra Austriei, reclama poate în Romînia, un domnitor, care să inspire mai multă încredere. Dar chiar în acest caz găști, întrebarea, dacă nu era de preferit ca alegerea domnului străin să fie făcută fără violență, cu liberul consimțimînt al principelui Cuza, căci o abdicare vo­­lunitară în vederea marelui scop na­țional era plănuită de el însuși. Me­­sagiul său pentru deschiderea sesiunii parlamentare pe 1865—1866, citit în Cameră la 5 Decembrie 1865, cu 2 luni înaintea răsturnării, se termină cu ur­mătoarele cuvinte : „Fie în capul țării, fie alăturea ăt d-voastră, eu vom­ fi tot­dea­una cu țara pentru țară, fără altă țintă de­cît vo­ința națională și marile interese ale Ro­­mîniei. Eu, voesc să fie bine știut, că nici odată persoana mea nu va fi o îm­piedicare la ori­ce eveniment, care ar per­mite de a consolida edificiul politic, la a cărui așezare am fost fericit de a con­tribui. In Alexandru Ion­­, domn al romînilor, rom­înii vor găsi tot­dea­una pe colonelul Cuza, care declara puterilor garante, că el primește îndoita alegere numai ca un depozit sacru". „Intenția de a părăsi tronul era dlar oficial indicată de însuși principele, și in ianuarie 1806, cînd cumnații săi Di­mitrie și Teodor Rosetti veniseră să-I arate temerile lor de conspirația ce se pregătea, Cuza le răspunde nepăsător, că nu mai există motiv de conspirare fiind-că el avea să abdice peste două luni, spre îndeplinirea cerințelor diva­nului ad-hoc“—zice d. Maiorescu. Sechestrarea documentelor de către Dim­. Sturdza. Foarte interesantă este o supoziție a d-lui Maiorescu cu privire la corespon­dența diplomatică a lui Cuza și mai a­­les o notă­ adausă la această supoziție. D. Maiorescu zice: „Pentru apropiata eventualitate pare­­, se fi urmat o corespondență între Cuza și Napoleon III în privința succesorului dintr’o familie suverană". Aci­d-sa adaogă următoarea notă : „O confirmare documentară s’ar dobîndi probabil din hîrtiile lui Cuza, secvestrate în noaptea răsturnării și aflate astăzi în păstrarea d-lui Di­mitrie A. Sturdza, unde nu sînt ac­cesibile. I­ar­ ă publicarea lor, dacă rămas intacte, se va putea judeca, asupra conspirației de la 11 Febru­­arie cu mai mult temei". D. Maiorescu are grija de a face re­zerva „dacă au rămas intacte“—­ fiind-d îl știe pe d. Sturdza de ce e capabil! Abdicarea „Ori­cum ar fi și ori­cine circumstanța atenuante s’ar admite pentru răsturna­rea lui Cuza, modul cum s’a execut;* această răsturnare, rămîne condam­nabil. „Trei ofițeri (d-nii Vasiliu-Pilat, astăzi general, Costiescu și Lipoianu) pătrund in noaptea de 10 spre 11 Februarie în palat și silesc pe „Alesul națiunii“ și subscrie următorul act, publicat îndatl în capul „Monitorului Oficial" de Vi­neri 11 Februarie 1866 : „Abdicare, Noi, Alexandru Ion I, conform dorin­­ței națiuneî întregi, și angajamentul ci am luat la suirea mea pe tron, depus astăzi 11 (23) Februarie 1866, cîrma gu­vernului în mîna unei locotenenți dom­nești și a ministerului ales de popor. Alexandru loan"­

Next