Adevěrul, octombrie 1903 (Anul 16, nr. 5091-5121)
1903-10-27 / nr. 5117
T v FONDATOR ALEX. V. BELDIMANE Abonamente : în țară: un an 30 lei; 6 luni 15 lei; 3 luni 8 lei; 1 lună străin. 30 25 » » » » - 13 » ti m Un exemplar în țară 10 bani; în străinătate 15 bani O singura ediție Luni 27 Octombre 2003 DIRECTOR POLITIC CONSTLILLE Anuncimii Linia pagina IV . • • * • settiî"SK^c clame j-—6 Pagini 1 Pagini 5. Sturdza și statuia lui Cuza, de P. Grădișteanu SUPLIMENT GRATUIT: Pentru copii cu următorul cuprins : Ț ®*® :.Eroij Tone, da Eugeniu Speranția.— Zi de toamnă, poezie de Horia Furtună.— isicile și dinți (dezlegarea), de Th. D. Sporanția.-Strofe, de Benoni de Bascov.—Ghioci de Cristinteme, poezie de Lilla.—Cline negru, basm de Marin C. Popescu. — Piperuș ârc frumos (urmare) de Smara.—Primul și secundus, anecdotă de Rebus-Brăila. — Povetea stelelor, soarelui și lunei, de N. Corodeanu.—jocuri și dezlegări. Ilustrațiunii s Pisicile și cîinii (dezlegarea).—Un domn întrerupt. 3 remii in sit» ^ Inii' ■ „Brahms“ o cromolitogramră artistică, Isabella- piesă [1 Ciliiul (flabilit de salon, de E. W. Strauss, Valse Blci de), Margis și Edison, din editura cunoscutului magazin de muzică Jean Feder, calea Victoriei 54. « * __________________________________________________ . î îai * INFAMIA STURDZISTA — Protestarea a 1-l ul .Petre drsidișteanuu — Venerabilul președinte al Ligei culturale, d. Petre Grădișteanu, senator de Ialomița și unul din acei cari au luptat alăturea de Cuza-Vodă, ne trimite articolul de mai jos, drept răspuns la incalificabilul articol apărut în Voința Națională la adresa memoriei marelui domn național. le dăm locul de onoare—și ne simțim îmbărbătați în campania noastră de glasul autorizat al marelui și credinciosului amic al lui Cuza-Vodă. O năzdrăvănie liberală. După cum am declarat formal in Senat, sunt un liberal sadea; liberalnațional am fost de la începutul carierei mele, liberal-național am rămas și voi rămîne neclintit pînă la ultima suflare. Dar, dacă nu mă supun nici disciplinei din partid, nici șefului proclamat, mă cred în drept a mă întreba cine vorbește în numele partidului și întrucît ideia ce emite este conformă vederilor întregului partid și-l poate folosi1? In privința proectului de a se ridica o statue lui Vodă-Cuza, „Voința Națională“, care trece de organ oficios al partidului, crede că aceasta este „o dorință care revine în mod periodic“, dar că această „încercare întîmpină totdeauna aceeași răceală“ și că dar „trebue să fie ceva pentru ca să se lase în Jînovsk © această datorie de recunoștință pe care țara ar datora-o“ marelui principe român. Pentru „Voința“, „singurul fapt mare care este legat de numele lui Cuza este acela al Unirei“ și nici acolo „necunoscutul din ajun“ n’a jucat decît un rol secundar. Ce e mai grav, „Voința“ amenință că „istoria cea adevărată, încă nescrisă, dar care va eși din documentele acelei domnii, încă nepublicate, va arăta cît de slabă a fost acțiunea lui Alexandru I“ și atunci, acei ce stătue în acest proect, își vor aduce aminte „că sunt în București statui cari n’au făcut nici un bine memoriei celor pe cari-i reprezintă, copleșindu-i printr’un esecs de onoare“, căci „cei ce vor trece pe dinaintea stamei lui Alexandru I, se vor întreba" de ce i s’a ridicat. ■ți regret această filipică puțin nemerita, și mai puțin meritată, din partea unui ziar care pretinde a reprezenta întreg partidul liberal; o regret cu atît mai mult că opinia publică va fi departe de a împărtăși pătimașele vederi, nedreptele aprecieri și amenințarea cu publicarea documentelor care are un arît miros de șantaj politic ; regret acest demers nechibzuit, „ce pas de clerc“ de care nu era nevoe în starea spiritelor învrăjbite din partidul liberal și care îl poate divide și mai adînc. Acest mod de a procede nu poate avea drept imbold nici măcar dorința constantă la mulți de a linguși pe rege. Cînd pentru prima oară am avut onoare a mă prezenta principelui Carol, pe la 1868, primul cuvînt ce l-am adresat a fost: „Măria ta, sunt Cuzist“ și Măria ta, cu acel tact care-1 distinge, a bine-voit a-mi răspunde: „acest sentiment face onoare și principelui Cuza, care l’a inspirat și domnieî-tale care-1 manifestezî“. Regele Carol are spiritul și inima prea sus puse ca să nu prefere adevărul lingușirilor înjositoare. Dacă încercările cari s’au făcut pînă azi de a se ridici un monument lui Cuza-Vodă nu au izbutit, cauza nu este că „în mintea generației de azi sînt încă proaspete faptele acelei domnii“, că adică acele fapte ar fi urîcioase , nu, generația actuală, dacă ar fi fost cu putință de a-șî manifesta sentimentele, un monument splendid s’ar fi ridicat de mult, căci generația de azi se bucură de mult de actele mărețe îndeplinite de Alexandru I, și nu pot azvîrli oprobriul nerecunoștinței asupra generațiunii actuale. Vedeți ce nechibzuită vă este judecata ? M. S. Regele nu vede cu ochi răi ridicarea unui monument ultimului domn român , generalul Haralambie, generalul Pilat, doi din cei mai de căpetenie autori ai detronarei din 11 Februarie 1866, se grăbesc a-și aduce obolul lor pentru acest monument, căci dacă au avut și au încă poate convingerea că trebuia îndeplinită, cu o oră mai înainte, ultima dorință a divanului ad-hoc— domnul străin, și poate dreptate au avut în această privință, căci însuși Cuza dorea aceasta, dar poate alegerea ce ar fi făcut el nu ar fi fost atît de nemerită ca aceasta, ei recunosc însă faptele mărețe ale Domnitorului, pe care l-au respectat chiar atunci cînd au crezut bine să îndeplinească o datorie pe care ei au considerat-o ca patriotică. Ce bine ar fi făcut și fevruariștii civili să imiteze exemplul acestor distinși militari, și să nu stărue în a nu recunoaște nici un merit acelui al cărui palat l’au călcat noaptea ! Cauza care a împiedicat de a se manifesta sentimentul profund de recunoștință a poporului către marele domn, nu este alta decît îndârjirea pusă de ferruariștii civili cari au format totdeauna majoritatea guvernelor și s’au opus din răsputeri la orî-ce manifestațiune, socotind, inime slabe, că prin aceasta li s’ar întuneca meritele. Dar, pentru Dumnezeu, astăzi cînd pretutindeni, în București, întâlnim statui și monumente splendide, ridicate sau pe cale de a se ridica unor politicianî și chiar de a doua mină, despre cari într’adevăr se întreabă trecătorul: ce au făcut, astăzi precupețim un monument ultimului Domn român care, dacă n’a fost cunoscut de redactorul „Voinței“, a fost bine cunoscut de Moldovenii cari l’au ales de Domn al lor, și pe care noi muntenii l’am proclamat Domn și al nostru pentru a realiza Unirea, a face astfel primul pas către sporirea neamului românesc. Venind la marele act al împroprietăririi țăranilor „Voința“ pretinde că „legea din 1864 era a tuturor celor ce luptaseră de la divanul ad-hoc pînă la acea epocă și că meritul punerii în aplicare—oricît de violentă și de puțin constituțională era forma—revine în primul rînd lui Kogâlniceanu“. Veninul nu putea lipsi la coadă: punerea în aplicațiune a fost violentă și neconstituțională. Cînd ar fi să judecăm pe acest calapod actele mari săvîrșite în Romînia, cîte ar scăpa de această critică? Cestiunea rămîne, în conștiința poporului, dacă acele acte au fost îndeplinite spre folos public, spre întemeiarea statului român. Că Vodă- Cuza a fost ajutat în această operă de Kogâlniceanu, cine o tăgăduește ? Dar aceeași uitare și pentru acest mare bărbat de stat, ș’apoi care suveran n’a avut consilierii săi ? Nu oare figura măreață a regelui trebue să dispară dinaintea primului ministru ce a avut așa lung timp încît dobândise numele de vizir? Ce bine poate face un prim-ministru fără concursul suveranului ? De aceea, foarte natural, miniștri dispar în memoria poporului dinaintea figurei mărețe a suveranului, afară numai dacă „Voința" ar voi să micșoreze mărirea regelui spre a glorifica în etern pe I. C. Brătianu. La atât numai se reduce acțiunea lui Alexandru Ion I? Dar secularizarea Monastirilor închinate?— Nu cumva „Voința“ își face și în această privință rezervele de „violență și neconstituționalitate “? Consecința unei porniri răutăcioase duce adesea la consecințe naționale de care s’ar speria prin concepțiunea lor chiar. Dar atitudinea lui neîncetat mândră și hotărîtoare în fața străinilor ? — Se bucura, se răspunde, de influența lui Napoleon III. Puțin lucru este să aibi la spate un asemenea potentat? Și cine ’și mai aduce aminte de I. Bălăceanu, de omul care a obținut de la marele împărat al Franciei protecțiunea sa pentru micul stat roman ? „Voința națională“ nu este și nu poate fi decât organul d-lui Dim. Sturdza. De ce amenință d-sa cu publicarea documentelor lui Vodă Cuza ? Aceste documente răpite nu știu cum și în virtutea cărui drept, cu ce formă, am avut onoare să i le cer direct de mai multe ori, ca deputat în Cameră. De ce mi le-a refuzat atunci ? De ce amenință azi cu ele ? N’am dreptul să zic că „miroase avantaj politic ?“ Să fie sigur micul domn Dimitrie Sturza că niciodată și pentru nici un act al vieței sale nu va putea fi comparat cu marele Cuza-Vodă, al cărui monument se impune ca un act de tardivă recunoștință cătră ultimul Domn român, cărui atât de mult îi datorăm pe toate tărîmurile naționale, economice și legislative. PETRU GRĂDIȘTEANU țara va confunda purtarea lui Dimitrie Sturdza cu aceea a partidului pe care-l conduce și rușinea va cădea asupra tuturor în loc să cadă asupra unuia singur, a aceluia vinovat. Noi ne-am făcut datoria, dînd strigătul de alarmă contra acestei impietăți. Cetățenii să și-o facă și el! Sfinx Mormîntul lui Cuza-Vodă Modestul mormint al ultimului Domn național, la Ruginoasa, care cu cît va fi mai insultat de Dimitrie Sturdza, cu atîta va ajunge mai muți un loc de pelerinaj pentru poporul român. Indignare publică Purtarea nedemnă a lui Dimitrie Sturdza ajutată de micul fiu al marelui Brătianu și-a dat roade. In Capitală indignarea publică crește și pentru Joia viitoare s’a organizat la Dacia o întrunire publică de protestare contra nevredniciei omului și bărbatului politic care poartă numele odios de Dim. A. Sturdza. La Iași același lucru se organizează și sperăm că cetățenii ieșeni cari au luat lăudabila inițiativă a ridicărei statuei voevodului român, vor ști să răspundă infamiei lui Dim. Sturdza. A ridica o statue lui Cuza-Vodă este o datorie și de pietate și de recunoștință, dar în primalnie trebue de spulberat calomnia acelora cari încă persistă să-l umple de noroiu. E apoi o datorie sfîntă a noastră ca să răzbunăm această amintire... Pînă acum Dimitrie Sturdza a avut multe conflicte cu opinia publică și tot nu s’a învățat minte. Azi trebue să se amuțească această limbă ticăloasă, care n’a făcut toată viața decît să bîrfească și să murdărească tot ce am avut mare, sfînt și vrednic de lauda și recunoștința noastră. Ceea ce se va face în cele două capitale ale țarei trebue să se facă pretutindeni, trebue ca glasul poporului să arate acestui nemernic, că tot este ceva sfînt în această țară, ceva de care nu trebue nimeni sa se atingă fără de pedeapsă. De altfel mai este și o datorie patriotică de făcxt : partidul liberal, trebue să imiteze inimoasa purtare a inimosului prezident al Ligei culturale, d. Petre Grădișteanu, și să se dessolidonizeze de un șef fără de autoritate și fără de rușine. Altfel Misterul liberării lui Parizia Sîntem în cercetarea descoperirea unui mister. Din diferite părți, de la personaje autorizate, am aflat că liberarea lui Pariziami e învăluită de un mister și acest mister ar fi atît de extraordinar încît se păstrează încă cea mai mare discreție asupra lui. Cunoaștem însă un personaj liberal care e în curent cu toate firele instrucțiunei și procesului fraudelor. El știe căror împrejurări misterioase se datorește punerea în libertate, de către Camera de punere sub acuzare, a lui Pariziani, șeful bandei de falsificatori de la ministerul de finanțe. E foarte probabil ca în curând, cîteva zile după deschiderea parlamentului, acest mister să fie dezvăluit. Afacerea aceasta a fraudelor nu a sfîrșit, ci ea nu rezervă încă multe surprize de natură a sili guvernul să lase ca lumină complectă să se facă, ca toți acei cari au tripotat cu banda de falsificatori să iasă din vizuinile lor. A. B. Elena Doamna Nobila Domniță, vrednica tovarășă a vieței lui Vodă Cuza, care cînd a depus purpura Domniei, s’a retras la Iași și pine azi, la adîncî bătrînețe, este Providența bolnavilor. Nevrfca, Brăila.—D-nii dr. C. Cantacuzino Al. Sc. Ghica și dr. Fotino. 8. M. B. 307, Bîrlad.—Bouris, calea Victoriei, București. Lionel, Loco. —La noi nu e liber. Ores de la Falilula.— Nu știm nici noi. Se vede că ați căzut în baltă. Jeg. Loco.—Trebue să dovediți prin act de naștere făcut cu martori că ați trecut de 30 ani. Nu mai puteți fi luat. Mar del Cetto.—Nu vă bucurați de termen redus. După un an de zile generalul vă poate însă trece în concediu pentru restul de doi ani. Moștenitor, R.Vîlcea.— După douăzeci de ani. Iarăși d. Stoicescu Ilustrul bărbat de stat d. Stoicescu iarăși face sa se vorbească de sine. Ba că nu este mulțumit că a fost refuzat cu portofoliul justiției, ba că se conspiră în potriva’i de către oculta, deoarece nu s’a solidarizat cu ea și n’a demisionat pentru a provoca astfel întreaga demisiune a cabinetului și deci a reuși ca d. Lascar cel puțin să fie sacrificat. Toate acestea sînt bune ca să ne aflăm în treabă. D. Stoicescu însă nu a demisionat și nici nu va demisiona, fiindcă ca ar 11 d-sa dacă d’ar avea subsuoară un portofoliu ministerial . D-sa este, trebue a recunoaște, mai tare decît aculta și nu va reuși conspirațiunea împotriva-i fiind-că un Stoicescu în cabinetul d-li. Sturdza este o podoaba indispensabilă, înțelegem ca d. Sturdza,să încerce să scape de oameni ca d-nii Costinescu și Lascar cari cugetă și discută și îl opresc din cînd în cînd, să facă prostii ireparabile. Nu se poate însă lipsi d-sa de un om ca d. Stoicescu, ministru a tout faire care știe să joace cum i se crută, care e în stare să subscrie la om și cu murdărie ori infamie a șefului și primului său ministru. D-lui Sturdza nu-i trebue oameni, pentru a ocupa locurile de miniștri, ci păpuși, căci d-sa se consideră universal capabil nu toate, absolut în toate, iar cele șapte portofolii, numai ca niște simple forme. Dintre aceste face parte și d. Stoicescu și iată de ce d. Sturdza ține la d-sa și îl va apăra și contra ocultei și contra tuturor. Toate aceste zvonuri dar de periclitarea poziției ministeriale a d-lui Stoicescu, sunt nefundate : D. Stoicescu, va cădea odată cu d. Sturdza— singurul lucru consolător e că sperăm că aceasta n’o să întârzie prea mult. Adt. Din fuga condeiului „Invitație grațioasă“ Cele mai „populare“ expresiuni pot fi înobilate prin elegante eufemisme. O anecdotă autentică va dovedi aceasta . Un ilustru membru al baroului se întâlnește în gara Ploești cu o răpitoare și bedumisă doamnă, din așa zisa „tinerime... generoasă“ a sexului slab. Sărutări de mînă, reverențe, complimente peste complimente—și în fine : — Unde te duci ? constă ? — La Botoșani, căci sînt în proces de divorț cu bărbatu-meu. — Avocat al ? — Pînă acuma, nu. — Atunci îmi dai voe, să mă ofer? — Incîntată... Ilustrul avocat merge la Botoșani, apare ca apărător înaintea tribunalului, analizează diferitele motive de divorț, pînă ajunge la unul de ordin mai intim și ff. delicat. Soțul se plinge că doamna i-ar fi spus, în focul unei dispute, că—pardon de expresie—„să-l țupe în... spate“ . Doamna era cunoscută pentru frumusețea sa și formele sale sculpturale, iar domnul era cam... slut. Ilustrul membru al baroului, cu surîsul pe buze, pledează astfel acest punct delicat : — Onorat tribunal ! Priviți, vă rog, pe doamna și priviți și pe domnul și spuneți dacă ceea ce doamna a spus domnului este o necuviință, sau dacă nu e, mai curînd, o invitație grațioasă, căci atunci cînd o asemenea femee spune unui bărbat sunt ca dumnealui că „să-l pupe în... spate“, asta nu mai e necuviință, ci, după cum am avut onoarea a v’o spune, e o invitație grațioasă. Mie, dacă mî-ar face o femee frumoasă ca doamna o asemenea invitație grațioasă m’aș și repezi !!“ Vă închipuiți ce a fost, a leșinat tribunalul de rîs și a pronunțat divorțul în favoarea doamnei cu „invitația grațioasă“. Puff Sultanul și puterile Răspunsul sultanului la nota austro-rusă Telegraful ne-a adus știrea că Poarta a dat un răspuns jumătate negativ, jumătate evaziv la ultima notă austro-rusă. Asupra conținutului acestei note corespondentul din Constantinopole al ziarului vienez Die Zeit, transmite acesteia următoarele amănunte: In răspunsul pe care Poarta l’a dat era reprezentanților puterilor la nota ce s’a alcătuit cu ocazia întrevederei dintre țar și împăratul Franz Josef la Muerzstag, se relevă că guvernul turcesc a realizat reformele judiciare și financiare în vilaetul Rumeliei. Tot așa a organizat în celelalte teritorii supuse reformei, afară de sandjacul Monastir, jandarmeria și păzitorii de cîmp cu creștinii. În consecință Poarta se crede îndreptățită de a respinge controlul pe care puterile îl cer. Poarta e de părere că ar fi suficientă supravegherea ce ar exercita-o consulii, cari la orice prilej pot face inspectorului general observații, pe c care acesta le-ar transmite fără întârziere Porței. Poarta consideră actuala împărțire administrativă ca perfectă și cu neputință le schimbat. Ce privește reconstruirea clădirilor și bisericilor, aceasta se va ace sub privigherea unor comisiuni spciale, deci cerința puterilor ca să seonvoace alta comisiuni este surperfluă. In sfîrșit Poarta anunță în nota de rasei că acordă o amnestie generală pentru rebelii din Macedonia, cu condițiune , ci sa dojdească cum că sînt năsuți în Macedonia. De asemenea Poarta I va scuti de orice bir in decursul primlui an după întoarcerea lor. : East. ♦•NIbTE ®* 89 „Năpasta" d-lui... de Lorde! Am arătat că subiectul nouei piese în 2 acte L’Idiot care se joacă la teatrul Odéon din Paris și care e lată drept piesă a d-lui André de Lorde, este în totul drama în 2 acte a lui Caragiale : Năpasta. Spuneam că mai rămîne să comparăm textele, ca să ne pronunțăm definitiv asupra acestei afaceri.... literare. Un compatriot literar, d. Th. Cornel, care domiciliază la Paris și care de curînd a dat la iveală o monografie, în franțuzește, asupra literaturei noastre, ne-a ușurat sarcina. Se știe, după cum am și anunțat, că, din fericire, Năpasta lui Caragiale a fost tradusă în franțuzește și încă nu odată, ci de două ori, mai întîiu de d. Oswald de Neuschotz de Sassy și în urmă de d-na Paquier, care a și depus un exemplar din manuscrisul traducere la teatrul Antoine-Cu acest manuscris în mînă, pus la dispoziție de onorata traducătoare, d. Th. Cornel a urmărit la Odéon reprezentarea piesei L’Idiot. Ei bine, d-sa a ajuns la încheierea, ce era de prevăzut, în urma identităței dintre subiecte, că „întreagă, pas cu pas, scenă cu scenă, cuvînt cu cuvînt, gest cu gest“ piesa L’Idiot a d-lui de Lorde e Năpasta lui Caragiale. D. Cornel propune o demonstrare publică foarte simplă : d. de Lorde să publice piesa Idiotul într’un ziar și în acelaș timp să se publice în alt ziar traducerea Năpastei lui Caragiale, făcută de d-na Pagnier. Va fi însăși evidența. D. de Lorde n'a răspuns, poate nici n’a avut încă timpul de a răspunde la acuzazația destul de formală ce i se aduce. Așteptăm cu o legitimă curiozitate, acest răspuns — dacă d. de Lorde e decis a da'unul. ' Tăcerea—va fi de altfel și ea un răspuns. Tot ce teatrul Odeon datorește acum, cavalerește, lui Caragiale este să-i joace Năpasta, mai ales că nu va avea de făcut nici multe repetițiuni, nici schimbări de decoruri, iar d. de Lorde ar face bine, deocamdată, să trimeată lui Caragiale tantiemele încasate ca autor, quite ca autorul adevărat să-l aprecieze osteneala de traducător și să-i transmită suma ce ar crede de cuviință. Aceasta pentru a aranja cel puțin partea material, cea morală fiind mai greu de aranjat 1 E. D. F. IUKA-VOM. Niciodată țara nu a evocat cu mai multă sfințenie chipul lui Vodă-Cuza, ca astăzi, cînd inima neagră a lui Dimitrie Sturdza urzește infamia de a arunca o umbră mîlșavă peste fruntea senină a marelui Domnitor al Țărilor Unite. D. MAIORESCU și CUZA-VODA După G. Pana și A. D. Xenopol.— Reformele.— Cuvintele din mesagrii lui Cuza.— Sechestrarea documentelor de către Drm. Sturdza.—Abdicarea.—Detronarea Am reprodus alalterî aprecierile pe cari le-a făcut în „Săptămîna" d. G. Panu, în favoarea ridicărea unui monument lui Vodă Cuza. Am publicat ori un interview cu marele nostru istoric, dl. D. Xenopol, care a răspuns cum se cuvenea infamiei sturdziste de a ponegri pe Vodă- Cuza și a arătat cari sînt meritele marelui Domn național, punînd la locul lor pe netrebnicii și veninoșii insultători. Dar, când pe rînd, trebue să arătăm ce cred despre Cuza-Vodă oamenii de seamă ai țăroî — și nu numai cei de dincolo de Milcov, ci și cei de dincoace de Milcov și cari nu se sfiesc a critica domnia lui. Am arătat ori că un fost ministru junimist, întrebat fiind ce crede despre inițiativa ridicărei unui monument lui Cuza-Vodă, ne a răspuns : — Citiți prefața lui Maiorescu, la discursurile lui parlamentare și acolo veți găsi ceea ce credem despre Cuza. Am deschis volumul I al acestei publicațiuni și iată ce am citit: Reformele lui Vodă-Cuza „însăși răsturnarea lui Cuza-Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de națiunea din cele două principate, Cuza merita o soartă mai bună, și nu era lucru cuminte ca să arătăm marilor puteri, sub a căror garanție ne aflam puși prin tractatul de la Paris din 30 Martie 1856, că națiunea se înșelase în persoana alesului ei. Unirea principatelor cu înlăturarea comisiei centrale din Focșani, legea rurală, chiar dobîndită cu prețul loviturei de stat de la 2 Maî 1864, secularizarea averilor mînăstirești vorbeau în favoarea lui Cuza, iar în privința relei lui administrări se cuvenea poate mai multă răbdare, ori cît de încercată ar fi fost prin camarila Librecht, Pisoschi, etc., și prin niște ministere ca cel din urmă, în care d. Nicolae Kretzulescu avea preșidenția, internele, agricultura și lucrările publice, d. Alexandru Papadopolu-Calimah externele, un Ion Oteteleșanu finanțele, un Dimitrie Cariagdi instrucția publică, justiția și cultele, iar d. Alexandru Beldiman poliția Capitalei“.Fondatorul „Adevărului“, răposatul Alex. V. Beldiman, a lămurit în de-ajuns situațiunea sa ca prefect al lui Vodă-Cuza și devotamentul cu care a aparat dînsul memoria marelui Domn a învederat în de-ajuns legătura sufletească ce domnea între Cuza-Vodă și Alex. V. Beldiman. N. Red.) Dar iată cum continuă d. Titu Maiorescu aprecierile sale asupra guvernării lui Vodă-Cuza : „Căci una din calamitățile, de care trebuia să scape țara, dacă era să-și aibă viitorul mai asigurat, erau tocmai desele schimbări de domn (numai de la 1800 , încoace se întâmplaseră în Muntenia vre-o 15 și în Moldova 14), și noi, după de-abia 7 ani de domnie a lui Cuza, făceam acum înșine ceea ce imputasem mai nainte intrigilor din Fanar, și ne arătam tot așa de rău nărăviți“. Cuvintele din neestigiul lui Cuza Cu privire la alegerea Domnului străin, d. Maiorescu scrie : „Ca o drept, o cerință principală a programului național statornicit de divanurile ad-hoc, domnul hereditar dintr’o casă suverană a Europei, rămînea încă de îndeplinit; și pe de altă parte situația politică generală la începutul anului 1866, cînd se pregătea alianța între Prusia și Italia pentru războiul în contra Austriei, reclama poate în Romînia, un domnitor, care să inspire mai multă încredere. Dar chiar în acest caz găști, întrebarea, dacă nu era de preferit ca alegerea domnului străin să fie făcută fără violență, cu liberul consimțimînt al principelui Cuza, căci o abdicare volunitară în vederea marelui scop național era plănuită de el însuși. Mesagiul său pentru deschiderea sesiunii parlamentare pe 1865—1866, citit în Cameră la 5 Decembrie 1865, cu 2 luni înaintea răsturnării, se termină cu următoarele cuvinte : „Fie în capul țării, fie alăturea ăt d-voastră, eu vom fi totdeauna cu țara pentru țară, fără altă țintă decît voința națională și marile interese ale Romîniei. Eu, voesc să fie bine știut, că nici odată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment, care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui așezare am fost fericit de a contribui. In Alexandru Ion, domn al romînilor, romînii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, care declara puterilor garante, că el primește îndoita alegere numai ca un depozit sacru". „Intenția de a părăsi tronul era dlar oficial indicată de însuși principele, și in ianuarie 1806, cînd cumnații săi Dimitrie și Teodor Rosetti veniseră să-I arate temerile lor de conspirația ce se pregătea, Cuza le răspunde nepăsător, că nu mai există motiv de conspirare fiind-că el avea să abdice peste două luni, spre îndeplinirea cerințelor divanului ad-hoc“—zice d. Maiorescu. Sechestrarea documentelor de către Dim. Sturdza. Foarte interesantă este o supoziție a d-lui Maiorescu cu privire la corespondența diplomatică a lui Cuza și mai ales o notă adausă la această supoziție. D. Maiorescu zice: „Pentru apropiata eventualitate pare, se fi urmat o corespondență între Cuza și Napoleon III în privința succesorului dintr’o familie suverană". Acid-sa adaogă următoarea notă : „O confirmare documentară s’ar dobîndi probabil din hîrtiile lui Cuza, secvestrate în noaptea răsturnării și aflate astăzi în păstrarea d-lui Dimitrie A. Sturdza, unde nu sînt accesibile. Iar ă publicarea lor, dacă rămas intacte, se va putea judeca, asupra conspirației de la 11 Februarie cu mai mult temei". D. Maiorescu are grija de a face rezerva „dacă au rămas intacte“— fiind-d îl știe pe d. Sturdza de ce e capabil! Abdicarea „Oricum ar fi și oricine circumstanța atenuante s’ar admite pentru răsturnarea lui Cuza, modul cum s’a execut;* această răsturnare, rămîne condamnabil. „Trei ofițeri (d-nii Vasiliu-Pilat, astăzi general, Costiescu și Lipoianu) pătrund in noaptea de 10 spre 11 Februarie în palat și silesc pe „Alesul națiunii“ și subscrie următorul act, publicat îndatl în capul „Monitorului Oficial" de Vineri 11 Februarie 1866 : „Abdicare, Noi, Alexandru Ion I, conform dorinței națiuneî întregi, și angajamentul ci am luat la suirea mea pe tron, depus astăzi 11 (23) Februarie 1866, cîrma guvernului în mîna unei locotenenți domnești și a ministerului ales de popor. Alexandru loan"