Adevěrul, decembrie 1904 (Anul 17, nr. 5505-5533)

1904-12-08 / nr. 5512

A * T­V A­ ­nul al XVII-lea — No­. 5512 FANDATOR Alex. V. Beldin sanu ABONAMENTE In streinătate îndoit Abonamente combinat© (Adeverul politic și Dimineața) Un an .....«­­ lei 30.— 6 luni . . . . . „ 15.— 3 luni » 7.50 o lună ...... „ 3.— In streinătate îndoit 3 bani fu toafst. țara Miercuri 8 Decembrie 1904 INIStJECTOR POLITIC ST* MILLE PUBLICITATEA, peeQip 6 în pag. III-abani 20 , •. . . » IV-a . 10 PUBLICITATEA UNITA. In aceiași si la ambele siara Linia în pagina III.... bani 30 „ . . IV. . . . „15 Inserții și reclame linia Lei 2 Apare zilnic la ora 3 s eara cu ultimele știri ale zilei Telefon 260. B­urourile ziarului, str. Sărindar­ii Un an 6 luni 3 luni o lună lei 16.— n»» 8.— 4.— 1.5 Audiența președintelui Camerei — Un nou eșec al Ocultei — Rostul audienței.—Răspunsul regelui.—Desorientarea ocultiștilor.— Indignarea d-lui Sturdza Liberalii sturdziști critică cu asprime demersul la rege al d-lui Ferîchide. Se susține ca e fara prece­dent la noi ca un președinte de Cameră sa se duca la rege și să se plîngă contra șefului propriului sau partid, căci acesta a fost rostul audienței d-lui Fe­­richide, care văzînd că d. Sturd­za nu cedează de loc, s’a dus să se plîngă regelui că preșe­dintele consiliului i-a promis o remaniere și acum nu se ține de cuvînt. Nu se știe dacă d. Fer­chide a vorbit la palat în numele sau personal sau ca președinte al Camerei, ocultiștii însă spun că s’a dus ca fruntaș al partidului liberal. Liberalii din vechile cadre spun însă că d. Ferechide n’a fost chemat și nici trimis la rege și prin urmare, în aceste îm­prejurări, adică în toiul crizei din partid, dacă d. Ferichide ținea cu orice preț să facă un demers pe lîngă rege, trebuia mai întîiu să-și depună manda­tul, căci majoritatea Camerei nu aprobă atitudinea președin­telui ei. Probabil că d. Ferichide va fi silit să șî explice această atitu­dine atît față de d. Sturdza care este încă șeful liberalilor, cît și față de majoritatea Camerei care n’a părăsit pe președintele con­siliului.­­ Dar să relevăm ceea ce a trans­pirat asupra audienței d-lui Feri­chide și ce ar fi răspuns regele la expunerea ce i-a făcut'o președintele Camerei asupra situației. Intr'un cerc ocultist, bine infor­mat, se afirmă că d. Ferichide a ple­cat de la palat foarte decepționat și că a găsit pe rege măi rezervat decit ori­cînd. Dar ocultiștii spun că d. Ferechide a ținut regelui un ombagiu cam drastic, arătînd suveranului că dorința celor mai însemnați fruntași ai partidului este ca d. Sturdza să facă o remaniere care să cuprindă și ministerul de interne. Tot din cercurile ocultiste a tran­­spirat următorul răspuns pe care V ar fi dat regele: — Eu sînt de părere să vă înțelegeți cu d. Sturdza, șeful d-voastră. Trebuie acum să fiți toți uniți în jurul d-lui Sturdza care este un bărbat de Stat, înțelept, și care a re­zolvat criza financiară foarte bine. Mai ales acum cînd guver­nul este preocupat de ușura­rea mizeriei țăranilor cred că d-voastră veți da d-lui Sturdza tot concursul, și-l veți urma fără a-i face dificultăți. Ocultiștii nu se sfiesc a relata a­­cest răspuns al regelui pentru a în­dârji și mai mult pe conducătorii O­­cultei și a-i provoca să atace pe rege ca unul ce se amestecă în treburile interne ale partidului. îi. Dar la urma acestui răspuns al regelui, ocultiștii nu se mai pot de­­cide dacă trebue să continue lupta sau să cedeze d-lui Sturdza. De astă dată s-au convins că re­gele nu vrea să țină seamă de di­feritele curente din partidul libe­ral și că nu vrea să știe decât de d. Sturdza Asupra unui puuct au rămas ne­lămuriți ocultiștii și anume dacă re­gele a cerut sau nu d-lui Sturdza să nu se despartă de d-nii Costi­și escu și Lascar. Aceasta n’a putut s’o afle d. Ferichide dar ceea ce s’a aflat este o nouă declarație a d-lui Sturdza care auzind că președintele Camerei s’a dus la rege, a declarat unui bătrân senator care l’a vizitat Sâmbătă seara: — D. Ferichide se duce la rege să controleze dacă e adevărat că mi se pretinde să nu mă despart de d-nii Costinescu și Lascar. Ei bine, era de prisos să mă controleze , nu mă des­part și nu mă despart fiind­că vor d-lor să mă despartă! Eă sînt șeful partidului liberal și acum, mai mult de­cît ori­cînd, țin să se știe că numai că sînt șef! Precum se vede d. Sturdza e indignat de demersul pe care la a făcut d-niî Ferichide și Take Protopopescu la rege și cine-l cunoaște pe șeful libe­ralilor e sigur că se va în­­dîrji și mai rău și nu va ceda Ocultei cu ni­ci un preț. Situația din partidul liberal devine clar și mai critică. Ni­meni nu se mai îndoește că criza se va termina prin retra­gerea guvernului, dar aceasta după votarea bugetelor și a convenției cu Germania, adică pe la vre-o 15 ianuarie. Audiența președintelui Camerei-Complicarea crizei Verdictul­­or arată că cel puțin o con­vingere a cupris toate spiritele, anume că starea țăranului e atit de mizeră, în­cît multe trebuiesc să­­ se ierte. N­A­Z­B­Î T­I­I­Ad. Audiența d-lui Tache Protopopescu Grație unui stenograf ocult și a unei mașini de scris (firma n’o spun ca să nu'î fac reclamă) sunt în măsură a da aci tex­tual modul cum a sondat d. Tache Pro­topopescu pe rege asupra situației politice : — Am adus Majestăței Voastre rapor­tul anual al soc. func. publici. — Brafo 1 Forte formos, tom‘le Por­­topropescu ! — Societatea stă bine, dar funcționarii nu prea. Legea d-lui Lascar, Majestate,... — Da! Ați avut mult pagub cu in­cendii!.... — Da! înțelegeți că ori­cît de bune intenții ar avea d. Lascar.... — Da, da ! Este greu­ pentru țaranî tom’ Portopropescu ! Greu­ ! Nu est’ po­rumb ! — E și chestia cum NI distribue d. Lascar.... — Și ce est’ mai roi­, tom’ Portopro­pescu est’ că țaran nu vrei s’obicinuești cu pâine ! — Și asta, dacă d. ministru de interne ar fi luat măsuri ! — Forte formos, tom’ Portopropescu ca ca v’ocupați de societatea funcționarilor ! Ocupați-vă, ocupați-vă, tom’le Portopro­pescu ! .... Și regele strîngînd mîna d-lui Pro­topopescu, îl conduse pînă la ușă! In urmă a avut loc o consfătuire a O­­cultei în beciurile Băncei Naționale spre a se calcula consecințele politice ale a­­cestei audiențe, în care regele a fost son­dat asupra situației. Pac, duce atunci d. Vintilă Brătianu și ce fel de proză este aceasta ca să vorbești de pace și unire, dar pro­­vocînd dezbinarea și zavistia? E tot sistemul ocultist de a lucra prin culise și a trage sforile, de a te pupa în față și a te mușca pe din dos, de a predica pacea și de a aprinde fitilul războiului. Nu-i pare mai de preferat aceea ce face azi d. Ferechide ? D-sa a fost singurul care a avut curagiul păre­re­ d-sale, a spus-o fără înconjur și desigur că va merge pînă ca să de­misioneze și astfel să provoace o criză pe care d-sa o crede indispen­sabilă. Cît despre noul debut ziaristic al d-lui Vintilă Brătianu, articolul d-sale este de-o diplomație așa de fină în­cît trebue să întrebuințezi micros­­coape de cea mai mare tărie, ca să ghicești că în această proză difuză și întortochiată există o idee și încă una machiavelică. CONST. MUITE FIGURI PARLAMENTARE Mihail Ferichide II se zice de către intimi Mișu cu toate că cu tot acest diminutiv al numelui, este un om energic și în calitatea sa vînător, un trägaciu de mîna întîia. D. Fleva poate să atesteze acest adevăr. E prezident al Camerei, dar s'ar putea zice că a fost prezident, fiindcă în loc să dea bir cu fugiții și să lucreze prin cu­lise, cum face Oculta, a dat singur piept cu vulpea drapelistă și va fi acela care va răsturna, ori cel puțin va provoca ră­sturnarea carului sturdzist, își joacă însă acum scaunul prezidențial. Semne caracteristice.— Cel mai bun prezident al partidului liberal. E astăzi aliatul tinerimei generoase, pe al căreia membrii altă dată Si taxa de escroci. Foto exprimat convingerea că guvernul de azi se va retrage spre a face loc a­tuia care nu-și va mărgini activitatea numai la economii bugetare.­­ D. general Lahovary, ca fost și viitor ■ ministru de războiu, nu putea vorbi decît despre activitatea dezastroasă pe care d. Sturdza o dezvoltă administrînd ar­mata. A găsit un mare ecou în public a­­firmarea pe care d. Lahovary a făcut-o, că d. Sturdza a comandat în străinătate, cu prețuri urcate, lucrări ce se puteau face în țară de către lucrătorii noștri și cu prețuri mult mai­eftine. * D. Mihail G. Cantacuzino se distinge, în cuvîntările sale, prin forma literară pe care o întrebuințează, avînd o deo­sebită predilecție pentru cuvintele ar­haice. Dar asemenea cuvîntări de salon au mult succes cînd sînt citite și prea puțin succes cînd sînt rostite. Iată de ce d. Mihail Cantacuzino n’a putut încălzi mulțimea cu discursul sau de Duminică. * In schimb, d. Take Ionescu a avut darul să ridice foarte sus entuziasmul numerosului auditor. D-sa a încălzit mulțimea și a lăsat-o convinsă că parti­dul conservator se află in pragul pu­­terei. D. Take Ionescu s’a războit cu libe­ralii și mai ales cu junimiștii. Făcînd constatarea că partidul con­servator e azi cel mai puternic a răs­puns la învinuirea junimiștilor : Suntem­ populari, asta nu e un cusur ; din con­tra, o un cusur cînd faci trei­zeci de ani politică și nu poți deveni popular, —cum e c­azul junimiștilor. La învinuirea că partidul conserva­tor n’are program, d. Take Ionescu a răspuns că acest partid, în opoziție fi­ind, a aplicat un însemnat punct de program politic , a făcut posibil contro­lul oamenilor politici, a Îndreptat opinia publică spre emancipare. Ce va face în viitor partidul conser­vator? Va răspunde la cerințele timpu­lui și în special va tăia adînc în sine­­curile pe cari liberalii­­ și le-au creat și la cari se împărtășesc și junimiștii. A mai făcut o constatare, d. Take Ionescu , aceea că partidul conservator fiind destul de puternic și conștient de rolul său, merge cu liniște spre putere, fără a se deda la manifestaț­i scanda­loase. N’are nevoe să dea asalturi spre a lua puterea, căci după spusa sfin­tei Scripturi: „Zidurile Icrihorului au­ căzut cînd îngerii au suflat în trîmbi­­țele Domnului,‘‘—iar citadela liberală va cădea pentru că luptătorii partidu­lui conservator au suflat in trîmbițele voinței naționale.* Mulțimea de la întrunire s’a convins că nu maî o nevoe de nici un fel de violențo și s’a risipit în liniște, imediat după eșirea din sala de întrunire și plină de entuziasm. R P. A. V. Achitarea țăranilor din Vaslui Jurații din Vaslui au­ justificat încă odata necesitatea justiției populare. Ță­ranii „revoluționari“ au­ fost achitați. Se vor găsi de­sigur reacționari cari să regrete aceasta, cari să vadă în a­­ceastă achitare o încurajare pentru săteni, deci o primejdie pentru stat, recte pentru „sfînta“ lor dreptate ți „sfintele“ lor drepturi, căci drepturile ți dreptatea reac­ționarilor sînt în­totdeauna sfinte­­l­or insă li s’ar putea răspunde că e dovedit că nicăeri pedepsirea unor răzvră­tiți n’a înlăturat răzvrătirile. Câtă vreme acestea nu erau de­cît în aparență opera unor instigatori, la bază însă aveau cauze de ordin economic ți social. Dar­ nici nu e nevoie de acest argument. Țaranii din Vols­uf nu erau nici revoluționari, nici răz­vrătiți. Eî erau victimele severităței par­chetului. De la o vreme încoace, de cînd locul ideilor înaintate ți democratice pe cari mult defăimatul socialism le răspîndise în pătura cultă, l-au luat ideile reacțio­nare izvorîte din crezul cîtor­va „Stipen­­diați“ veniți de peste graniță la noi cu gîndul de a ne împinge înapoi cu cite­va decenii,—țăranii au devenit un fel de fiară ale căora doine se laudă ți se cîntă, Cari insăți insă trebuiesc ținuți in frica de Dumnezeu ți de stăpînire, pentru Ca să nu ceară și ei dreptul la viață. Din această morală veche, înainte combătută, azi ridicată in dogmă uni­versală, se procedează acum ori de cîte ori e vorba ca țăranii arată vreo velei­tate de a cere sau reclama ceva. Din fe­ricire modul acesta de a judeca n’a pă­truns adînc, ața că jurați din Vaslui au­ putut încă achita pe țărani și restabili cumpăna justiției sociale. Vintilă redivivas A scăpat Voința Națională de sti­lul eminent al eminentului bărbat de stat Vintilă Brătianu și iată că nenorocirea și fatalitatea au căzut pe nenorocita de Independența Ro­mina, în coloanele căreia acelaș Vin­­tilă Brătianu voește să lumineze țara și Europa despre mersul crizei liberale. Eminent însă cum este acest o­­norabil fiu al statuei, nu voește să scrie ca toată lumea, ca teroliea­­bereche a gazetăriei „profesioniste". El scrie cu schepsis, îți toarnă o co­­roană și jumătate, pe care o citești cu încordare și după ce nu pricepi nimic, te descalțî, o iei de-a-cape și fiindcă tot nu pricepi mare treabă, îți pui picioarele în apă caldă, iei un gram de piramidon și la urma urmei te duci la d-na Constance, ghicitoarea de gînduri, ca să-țî ex­plice : ce a voit să spună onoratul viitor ministru în articolul său înti­tulat înainte de alegeri, și publicat în ziarul L' Indépendance roumaine, cu data de 4 Decembrie curent ? După atîtea măsuri pregătitoare, începi să întrevezi ce a voit să spu­nă eminentul și limpedele ziarist. El vorbește de unirea partidului, dar pledează pentru dezunirea lui fiindcă arată că trebue de lucrat în vederea alegerilor și cum această operațiune, trebue să conchidem noi, Vintilă so­­coate că nu poate să se facă cu ei. Lascar la interne, șarada vinillista ar putea să fie tradusă astfel : „Să ne unim pentru a lupta la alegeri, dar pentru aceasta să ne u­­nim mai întîiu ca să dăm pe Lascar afară de la interne, fiindcă altfel că­dem cu rușine“. Toate ar fi bune, dacă s’ar face unire prin sacrificarea d-luî Lascar. Din nefericire pentru Oculta și mai ales pentru partidul liberal, lucrul este cu neputință, fiindcă dacă se dă asalt d-luî Lascar, se dă asalt și d-luî Costinescu și fiindcă cu acești doi bărbați de stat se solidarizează și d. Sturdza și în prima linie și regele, lăsînd la o parte vechile cadre cari acum sînt pe cale să al­cătuiască garde de onoare în jurul celor doî drapeliștî și al d-nului Sturdza. Ce fel de ramură de măslin a ■ întrunirea conservatoare Mulțime enormă.—Declarațiile d-lui Cantacuzino.—Pentru idealul na­țional.— Un discurs de salon. — Constatările d-lui Take Ionosan — Entuziasmul pașnic al mulțimei. Partidul conservator a ținut Duminică în Capitală una dintre cele mai popu­lare întruniri. Marele nu­măr al cetățe­nilor prezenți—peste 2000—se datora faptului că, de cînd sa află în opoziție, partidul conservator ține un strîns con­tact cu masele electorale. La întrunire au vorbit d. Cantacu­­zino, șeful partidului și d-niî Take Io­­nescu, general Lahovary, Ionaș Grădiș­­teanu­ și M. G. Cantacuzino, I. Brătescu și T. Uguletti. D. Cantacuzino a rostit o cuvîntare foarte violentă la adresa d-lui Sturdza și a partidului liberal. Descriind fur­tuna din partidul liberal, șeful partidu­lui conservator și-a exprimat credința că în scurt timp liberalii vor părăsi pu­terea, iar conservatorii trebue să do­rească adversarilor o agonie cît mai scurtă și o reînviere cît mai îndepăr­tată. D. Ionaș Grădișteanu ne-a dovedit că nu și-a părăsit idealul său­ de națio­nalist, deși a făcut un timp parte din­­tr-o grupare politică refractară ideilor de politică naționalistă. Fostul­ preșe­­dinte al Ligei Culturale a vorbit despre idealul național al romînilor, cu aceeași căldură și vigoare ca națiunei cînd ac­țiunea Ligei Culturale stăpînea spiritele din întreaga țară. Pentru aducerea la îndeplinire a idea­lului național, d. Grădișteanu ni-l gă­sește apt pe d. Sturdza și d’acr.a, și-a Centenarul lui cc. Mitiță — O vajnică­ descoperire — Un glumeț ne scrie: „înainte de introducerea actelor stă­­rei civile (1865) se țineau­ la biserici condici în care se treceau, în mod foarte neregulat, nașterile, căsătoriile și mor­țile. „Dar mai înainte de a se introduce și acesta registre, vechii boeri ai țării, aveau deprinderea de a înscrie pe cele îmîî pagine a multor cărți, [diferite e­­pisode importante din viața familiară, precum : nașteri de copii, căsătorii și alte evenimente. „Zilele trecute a avut loc la Miclau­­șeni, județul Roman, o întrunire intimă a mai multor membrii ai familiei Sturdza, adunați spre a mai petrece impreună și a-și mai aminti de timpurile patriarhale apucate de banii și străbunii lor. „Urmînd unei vechi tradițiuni, mem­brii prezenți au asistat, prealabil, la un serviciu ireligios, oficiat cu toată pompa în frumoasa biserică din curtea boerească. „Aflîndu-mă din intîmplare în Micla­­ușeni, am asistat și­­ eu la liturghie. Stăm lîngă strana psaltului din stingă. Pe pu­pitru din față erau deschise mai multe cărți bisericești. Una ’mi-­­ atras privi­rea, volumul din Minte, pe luna No­émime, în dialectul grecesc, t­părit în anul 1797, în Atena. Conu Mitiță (către d. Coculescu-Catolicu, astronomul partidului) El cum meu stă steaua guvernului? D. Coculescu : Pălește rău­! „Văzînd mai multe însemnări, pe pag. l­a. cu vechea scrisoare moldovenească, așa zisă „cu cerdacuri“, scrisoare cu care sînt deprins și o descifrez cu multă u­­șurință, am citit o curioasă dar și pre­­cioasă însemnare, pe care o reproduc textual : „In ziua de 17 Ianuarie 1805, s’a năs­cut întîiul al meu fiu iubit, pe care lam numit Dimitrie. Sfîntul botez s­a citit de preotul Gheorgh­e Irimia, la 31 ianuarie același an“. , (ss) A. Sturdza „Așa­dar, nu la 1931 se împlinește suta de ani, ci la 17 ianuarie 1905. „Să se bucure opozițiunea conserva­toare, căci zilele regimului lui cuconu Mitiță sînt numărate numai de s’ar ține de cuvînt“. Delațorogari. Testamentul lui Krueger Discursul lui Botha.—Ultima voință a lui Krueger.— Krueger n a disperat Telegramele noastre particulare au re­latat despre mișcătoarea ceremonie a înmormîntărei lui Krueger și în deosebi despre efectul ce l’a produs cuvîntarea generalului Botha, care a citit ultima voință a lui Krueger. Această ultimă voință, Krueger și-a exprimat-o printr’o scrisoare în care răspundea la o comunicare pe care a ex­­primat’o congresul burilor ce s’a ținut la Pretoria în Mai anul curent. S’a h­otărît atunci ca scrisoarea să nu fie adusă la cunoștința marelui public de­cît în ziua imnormîntărea bătrînului fost președinte. Reproducem și noi noi conținutul a­­cestei scrisori.e „Mă simt foarte satisfăcut de a putea confirma primirea telegramei dv. din 25 Mai și a scrisorei dv. din 29 Mai, prin care îmi transmiteți salutările congre­sului ce l’ațî ținut de la 23 pînă la 25 Mai la Pretoria. In toată tristeța și tot doliul cari sînt acum partea mea, această salutare m’a umplut de recunoștință. Și din toată inima mă gîndesc la toți a­­ceia cari adunați ca să se consfătuiască asupra prezentului și asupra viitorului, s’au­ gîndit la bătrînul lor președinte de stat și au dovedit prin aceasta că n’au uitat trecutul. „Căci cine dorește să creeze un vii­tor, să nu piardă din vedere trecutul. De aceia căutați în trecut tot ce-i bun și frumos ce se poate găsi în el, con­formați după el idealul vostru și încer­cați să realizați acest ideal în viitor. „E adevărat: mult din ceia ce a fost clădit, e acum nimicit, distrus, căzut, dar cu unitate de spirit și cu puteri unite e posibil să reclădim ceia ce a fost dărîmat „Mă umple de recunoștință și faptul că văd că există unire în alianța ce domnește între voi. Nu uitați nici odată învățătura mare ce rezidă în cuvintele „divide et impera" și căutați ca aceste cuvinte să nu se aplice nici odată na­țiunea africanderilor (burilor). Atunci naționalitatea și limba noastră se va men­ține și va înflori. Ce voi mai trăi eu‘ din toate astea, stă în mîna domnului. „Născut sub steagul englezesc, nu am dorința să mor sub el. Am învățat să mă obișnuesc cu amarul gînd că trebue să închid ochii într’o țară stră­ină, în exil, aproape singur, la o de­părtare mare de rude și amici, pe cari probabil că nu-i voi mai revedea nici odată, la o depărtare mare de pămîn­­tul african, pe care probabil că nu voi mai călca nici odată, la o mare depăr­tare de țara căreia i-am devotat viața mea pentru a o deschide civilizației­ și în care am văzut dezvoltarea unei na­țiuni. „Dar această amărăciune e îndulcită cită vreme pot să’mî maî mențin con­vingerea, că opera odată începută va fi continuată. Căci atunci îmi sprijinesc speranța și așteptarea că sfîrșitul operei va fi bun. „Așa să fie! Din adîncul inimei vă salut pe toți S. I. P. Krueger“. * Arare ori ni s’a întîmplat să citim un document mai mișcător. Voința a­­ceasta ultimă va fi sfîntă pentru popo­rul burilor. Dar tocmai în aceasta stă tragicul ei, — că nu e nici o speranță că Anglia va lăsa ca visul bătrînului să se realizeze. East. A de vérárig—­aiawBwüiBaiajttsasnjBBigagBNoroc! Oficiosul francez a guvernului atri­­bue opoziției ideea de a acuza guvernul de reaua recoltă din ăst­an și adaugă „Noroc că partidul liberal e la putere“. Curat noroc, c’altfel nu numai recolta­rea, dar norii, ceața, dezghețul de pa lacul Cișmigiului și ploaia de zilele astea s’ar fi spart toate în capul gu­vernului ! Audiențele la rege. Zilele acestea iar a urmat o serie de audiențe la rege. Un personagiu care tocmai sosea de la Palat la un fir’o’clok, fu asaltat: „Ei, ce știi? Cum stăm? Ce ai aflat?­“ Foarte resemnat, personagiul scoase un oftat și zise : „ — E bine să știi ceva înnainte de a merge la Palat, fiindcă după ce eși­ slabă nădejde !! Rigoletto ! Cronica teatrală Teatru Național, Aleluia, diamă în 3 acte de Marco Praga.— Grație d-lui Petre Sturdza, care-și face din ce în ce drum mai sigur spre societariat, avem de câțiva ani încoace plăcerea de a vedea aproape în fiecare stagiune cite una sau două din piesele repertoriului italian modern. D. Sturdza e un fervent al teatrului italian de azi și Novelli ne-a arătat pînă unde merge azi arta dramatică italiană, deși nu ni s'a înfățișat în nici una din piesele au­torilor așa numiți „veriști“ ai nouei școli italiane. D. Sturdza a aparținut Teatrului Național din Iași, unde se a­­fla ca regizor d. Borelli, un actor ita­lian și regizor de merit, care i-a insu­flat dragostea de teatru italian, i-a dat ca modele pe un Novelli, pe un Zac­­colli, d. Sturdza i-a urmărit de aproape, în chiar țara lor, în frumoasa Italie și a avut și cultura necesară pentru a pă­trunde arta acestor geniali actori, care e o artă mai înainte de toate profund psih­ologică. Cum că s-a folosit mult, aceasta a dovedit’o prin modul cum a jucat într’o serie de piese, precum : „Contesa Sarah“, „Thereza „Raquin“, „Ca frunzele“, „Jertfa“, „Don Pietro Caruso“, aceste trei din urmă din re­pertoriul italian. Marțea trecută d-sa a apărut pentru întâia oră într’o altă piesă, de asemenea din repertoriul ita­ian , Aleluia de Marco Praga. Piesa, prin factura sa, nu e tocmai modernă, sau mai bine zis e cam ieșită din modă. Autorul a lucrat cu mijloace împrumutate școalei lirice franceze și dacă predecesorul său, Emilio Praga, un precursor al natura­izmului italian, a purces de la Alfred de Musset, Marco Praga miroase încă în „Aleluia“, a Geor­ges Ohnet. Nu e nici factura lui Gia­­cosa, nici acea a lui Roberto Bracco. Mai întîi că însu­și rezultatul conflic­tului dramatic prezentat în „Aleluia“ stabilește o corelație, care, cel puțin așa cum ne-o înfățișează autorul, apare falsă, sau, în tot cazul, slab motivată; apare, mai mult ca o coincidență decît ca o legătură cauzală. Oare mama adul­teră dă numai decît o fiică adulteră ? Există vreo corelație organică între cauză și efect, care să stabilească o a­­semenea legătură psih­o-fizică ? De­si­gur că nu. Or, acesta e­ rezultatul con­flictului dramatic din „Aleluia“. O fată ca să ajungă soție adulteră, nu din în­­tîmplare, Ci fiindcă ți mama ei a fost la fel, trebue să fi ajuns aci prin conti­nuele exemple rele ce a putut vedea din partea mamei sale și printr’o edu­­cațiune detestabilă, care i-a îndreptat firea în această direcțiune. Despre ase­menea motive autorul nu ne spune însă nimic. El ne pune în fața unui rezultat fatal : mamă adulteră — fiică adulteră. Iată ceea ce mintea noastră nu poate primi. Mai mult, ca să înconjoară și mai bine acest rezultat de fatalitate, pune coincidența ca tocmai în seara cînd se serbează în casa părinților nunta de argint, care pentru nefericitul tată, însă, înseamnă reamintirea și mai crudă a adulterului soției sale, tocmai în a­ceastă seară să se surprindă și adulte­rul fiicei. Aceasta e partea slabă, melo­dramatică, a piesei și neverosimila prin simplu faptul că însă­și împrejurarea că ginerele se află la serbarea nuntei de argint a părinților, iar fiica nu (pentru a putea fi la locul adulterului!)—însă­și această împrejurare e neverosimilă, mai cu seamă cînd e atît de slab scuzată, prin pretextul indispoziției copilului. Cum că e o dramă (mulți vor zice că e o prostie!) ca un om care și-a surprins nevasta să o ierte, să trăiască separați de corp și să tacă aproape douăzeci și cinci de ani, numai spre a putea spune fiicei sale: „ai o mamă sfîntă și model de virtute“, n­u mai încape vorbă. Deși apare, iarăși, cam puțin verosimil ca aproape douăzeci și cinci de ani să trăiască separați de corp, în care timp —a se nota— soția adulteră nu a dus vreo viață ușoară și de petreceri, ci expun mereu greșeala adulterului său. Separațiu­nea aceasta de corp și detaliul unui bătrân lucrător care vine să aducă felicitări la nunta de argint amintește pe „Le maitre des forges“ a lui Georges Ohnet. Dar dacă traiul acesta de tortură și tăcere de un sfert de veac cu o soție adulteră, duce la faptul că fiica, pen­tru care tatăl a îndurat toate­­ stea, îl aduce, drept dar la trista­, nuntă de argint ce e nevoit să serbeze de ochii lumei, adulterul e î — care e oare de­ducția logică ? De­sigur că logică e deducția : iată ce înseamnă minciuna, iată roadele min­­ciunei convenționale, ca un tată să se tortureze, să tacă douăzeci și cinci de ani, asupra adulterului soției sale, să dea fiicei, ca pildă de sfîntă, pe mama ei adulteră! Roadele sînt : o fiică adul­teră ca și mama ei ! Iată de ce ziceam că fatalitatea întrebuințată de autor în conflictul său dramatic e ceva fals. In­tr’un singur caz falșitatra aceasta sluje­a un scop moral și inteligent. A­­tunci, cînd sărmanul tată, blînd și mult îndurător, văzînd rezultatul prostește­­lui tăceri și suferinți, văzînd pe fiica sa adust­ră, i s’ar fi luminat mintea și a­r fi izbit el însu­și în minciuna con­vențională a cărei victimă a fost. Dacă ar fi arătat unde l’a adus tăcerea, căci e sigur că greșelile părinților se răz­bună mai puțin asupra copiilor, cînd copiii le cunosc, le au mereu înaintea ochilor și se învață a se feri de ele. A­­ceasta, departe de a face pe copil să piardă respectul și iubirea către pă­rinți, fac din ei niște adevărați prieteni și consolatori ai părinților păcătoși și— ceea ce e și mai principal—ii fac să se păzească de a cădea in aceleași greșeli. Ar fi fost aci o mare întorsătură umană a piesei, o întorsătură îndrăz­neață, dar reparatoare a adevărului și binefăcătoare pentru suflete. Autorul lui „Aleluia“ însă­­ Aleluia e poreclit tatăl pentru firea sa jovială) pînă în ultimul moment pune pe nenorocitul tată, chiar după adulterul și despăr­țirea fiicei sale de soțul ei, să con­tinue a ascundă față de fiica sa ade­vărul asupra mamei sale, ba că-i facă reproșuri cum că ea, care a avut o mamă sfîntă, a căzut Sa așa păcătoșie! Min­ciuna aceasta repugnă omului modern, căci e o injustiție strigătoare la cer ca două drame cumplite să sfîșie pieptul unui părinte, fără ca dînsul să dea drum durerei sale, și este o imoralitate a ceea ce pare a fi jertfa unui tată pentru a nu cobori pe mama în fața fiicei sale— mai cu seamă, cînd această fiică a că­zut in aceeași greșeală ca și mama sa. Aci, în această minciună imorală, care rămîne în picioare, trebue căutată pu­țina simpatie și rezerva ce spectatorul, în mod instinctiv, simte față de piesa lui Marco Praga. Ca lucrare teatrală ca oferă un rol admirabil in personagiul părintelui și d. Petru Sturdza l-a jucat remarcabil. Studiul și pasiunea de teatru la acest artist îl vor face să mai aibă multe succese frumoase. A redat bine nota durerei sale as­cunse, a fost puternic în scena cu fra­tele ginerelui sau și sguduitor în scena finală cu fiica sa, cînd ii aruncă în față dovada adulterului ei. Ceea ce poate că nu era destul de expresiv o bunătatea, jo­vialitatea acestui personagiu, calități cari i-au atras porecla de „Alleluia“. Aci e și chestiune de fizicul însuși al artistului. Novelli de pildă, care a creat personagiul acesta, are par’că întipărită pe fața sa această bunătate a bărbaților , duioși, a soților blînzi și iertători, cari sunt o predilecție a sa și par a fi și o predilecție a autorilor italieni. Nu mai­ puțin d. Sturdza a repurtat un succes,­ care comptează și pentru teatru și de care îl felicit .■ Alte tipuri în piesă sunt: fratele gi­nerelui, un cavaler foarte puțin corect, dar vecinie cu onoarea pe buze, în care d. Livescu și-a plasat din nou cu mult succes natura,era tonului său sac și i­­ronie , un inoportun plictisitor, care în­ mijlocul dezastrului familiar al nenoro­­­citului soț și părinte, vine să’l cheme sa asigure reușita unei serbări vesele,­ tip cu care d. Soreanu și-a cîștigat o salvă de aplauze la scenă deschisă : un maniac al toasturilor, humoristic­ schițat de d. Carussy; un br­iv lucrător veteran, bine dat de d. Paciurea. Restul rolurilor sînt mai palide și, în special, rolul soției și al fiicei adultere, arată la autor o mult mai mare putere­­în zugrăvirea personagiilor bărbătești de­cît a celor femeești. ; întreaga piesă ar putea prea bine să fie con­densată în două acte — și ar cîștiga cu aceasta în intensitate emo­­­țională. EMII. ». FAGOSÎJ

Next