Adevěrul, septembrie 1905 (Anul 18, nr. 5764-5793)
1905-09-26 / nr. 5789
aswa Anul al XVII-lea.— No. 5785 IO.VIKITOR Alex. V. Beldimano „ ABONAMENTE Un an . . , lel 16.— 6 Inni . , _ 8.— 3 luni 9 luna .. . . . . , „ 1.6. Intra in Stata îndoit Abonamenta combinate (Adevierul politic si Dimineața) Un an . .......................lel 33 — 6 luni.......................... „16.8 luni................................ 8 — o lună.......................... „ 3 — In străinătate îndoit Apare zilnic la ora 5 bani in toata țara DIRECTOR 1’CMTH. CONST. MILLE PUBLICITATEA Linia pe corp 6 în pag. III-abani 20 » « » „ „ „ IV-a „ 10 PUBULITATEA UNITA. In aceiași z K la ambele ziare /> Linia,iîi,pagina UT. . . , bani 35 / . „ - . 'ly • • ■ „ îs Li inserții jii^ccrarna, linia Lei 2 _L__i... u" . - >' ■*. seara en ultimele știri ale zilei Telefon 260, giarourile ziarului: Str.Sărindar, 11 Luni 26 Septembrie 1905 3nci constă slăbiciunea guvernului o declarație a d-lui general Manu.—Clientelele politice din județe.—La ce duc dezbinările D. general Manu e unul dintre oamenii politici cari își spun foarte rar părerile asupra situațiunei. Totuși sînt momente cînd și d. general Manu simte nevoia de a-șî spune părerile și atunci d-sa e franc, spune lucrurile scurt, neted și fără înconjur. Zilele trecute de general Manu a găsit cu cale să spue unui amic politic cu care sta de vorbă, care sunt părerile sale asupra actualei situațiuni a guvernului. — Ceea ce o să ne dezbine pe noi, nu sunt chestiunile despre care se spune că ați provocat neînțelegeri între noi. N’o să ne dezbine nici chestia petrolului și nici altă chestie de ordin general, ci o să ne dezbine clientelele politice. Scurt și destul de clar, nu e așa ? * Dar i a să vedem de ce e vorba? Dacă examinăm ultimele mișcări politice din partidul conservator, vedem la elementul cantacuzinist, sau mai exact la d. Cantacuzino și fiii săi, tendința urmărită cu persistență de a face cît mai mulți aderenți personali și devotați în diferite părți ale țârei. Vedem că la Buzău se schimbă cu totul situația politică. Buzău e județul unde conservatorii stau mai rău decît întricare altă parte a țărei ; acolo ar fi deci ascesiv de necesară armonia între guvernamentali. In schimb însă vedem că prefectul, care e pus sub ordinele directe ale ministrului de interne, care e și șeful partidului conservator, lucrează din răsputeri, pentru dărîmarea situației primarului local, pe care reușește să-l înlăture, împreună cu un deputat pe care-l are de amic. Se face oarecare agitație, se intervine la șeful partidului și acesta aprobă acțiunea prefectului și pe deo parte ia prezidenția de onoare a grupărei conservatoare din Buzău, iar pe de altă parte face să fie ales ca președinte efectiv un om al său de încredere. Dar procedînd astfel, șeful partidului trece peste genezalul Lahovary care era mai ’nainte șeful guvernamentalilor din Buzau și trece și peste un alt ministru care avea ca amic pe primarul Buzăului a cărui situație politică a fost redusă. Aceasta înainte de vacanță. După vacanță, imediat ce revine din străinătate, primul ministru primește să fie președintele de onoare al clubului guvernamentalilor din Piatra- Neamț. Aceste procedeuri dacă nu ne înșelăm, înseamnă a umbla după clientele politice și ținînd seamă de ele, ne putem explica spusele d-lui general Manu.* Ne reamintim vorbele ce ne spunea un alt ministru , că guvernul va căuta să înlăture din discuție chestiunile asupra cărora nu toți miniștrii sînt de acord. Desigur că acel ministru cînd ne-a făcut o asemenea declarațiune n’a ținut seama de ceea ce înțelege d. general Manu prin clientele politice. Convenim că guvernul poate înlătura din discuție chestiunile ce nu unesc la oțărere pe toți miniștrii, dar nu se pot înlătura din discuție chestiunile de partid. N’o să fie niciodată posibil ca d. Cantacuzino să renunțe la sistemul pe care-l folosește azi, de a lua măsuri pentru întărirea d-sale la șefia partidului conservator. Acest fapt îl avea în vedere d. general Manu cînd declara că aceea ce o să dezbine pe miniștrii sînt clientelele politice. * Dar d. general Manu e un vechiu militar și d-sa știe că nu e de ajuns să semnalezi pe inamic la timp, ci trebue să-l și întîmpini cu forțe cel puțin egale. De aceea, la tendința d-lui Cantacuzino de a-șî face clientelă politică, d. general Manu a răspuns cu vizita triumfală de la Iași, unde ministrul de războiu are cîțiva prieteni politici devotați și de seamă. A fost, desigur, un strașnic avertisment dat d-lui Cantacuzino, ceea ce a făcut d. general Manu la Iași, unde a fost sărbătorit ca adevăratul șef al partidului. Lucrurile n’au să rămîe însă aci. In afară de d-nii Cantacuzino și general Manu mai sunt și alții cari o să caute a’șî cultiva prietenii. * Dar aceste manifestațiuni ale fruntașilor, dau loc la adunei neînțelegeri între guvernamentalii din provincie. Aceia se dezbină, se prigonesc reciproc și cu modul acesta strică și începutul de organizație politică pe care conservatorii îl înjghebase în cei patru ani de opoziție. S’ar putea zice, și nu fără dreptate, că azi între guvernamentali sînt atîtea neînțelegeri cîte erau între liberali, după aproape patru ani de guvernare. Și neînțelegerile provoacă slăbirea partidului, iar această slăbire grăbește foarte mult retragerea de la putere. Incît, pot miniștrii să înlăture din discuție chestiile asupra cărora nu se înțeleg, dar nu pot înlătura neînțelegerile din partid, cari în mare parte lor se datorează. Vedeți clar că are dreptate d. general Manu să spue că ceea ce va dezbina pe membrii guvernului sunt clientelele politice, cari au și dezbinat aproape în toate județele pe guvernamentali. __ C. Dem. -Dezbinările Noul program junimist-Slăbiciunea guvernului acum că ese la lumină cazul Moscopol, din care reese lămurit că s’a expulzat un supus roman, care legalmente nu mai aparținea nici unui alt stat străin și care în tot cazul nu mai era cetățean grec. Dacă toate cele afirmate în scrisoarea d-lui Moscopol sunt exacte, guvernul este dator să studieze cazul și dacă în adevăr are dreptate o revocare a decretului de expulzare se impune. E și o chestiune de dreptate și o chestiune de dibăcie politică. Nu trebue ca grecii să ne arate cu degetul că în furia noastră contra lor, comitem ilegalități și dăm afară din țară pe proprii noștri supuși. Și mai este încă ceva. D. Moscopol se poate întoarce în țară și diferit tribunalelor, jurisprudența ultimă a Casației spune că supușii romini nu pot fi expulzați. E prudent dar ca guvernul să nu se expună la această ridiculă situațiune ca înalta noastră Curte de Casație să-i anuleze decretul. In tot cazul, ceea ce cerem în primul punct, e ca să se studieze serios cazul d-lui Moscopol, căci sperăm că, studiindu-se se va vedea că a fost lovit pe nedrept. ________ Sfinx Strigătul unui grec — „Mațo vreți frațicule cu noî ? Voi strigați din noî vreme se facem pe rumuni din Makidonia grei și chindo colo vodu ehe greuili din Rumunia se fați rumuni... Tronc. NĂZBÎȚII Protestăm și noi Voința Națională protestează cu energia ce o caracterizează, contra d-lui Al. Davilla directorul Teatrului Național, care a suprimat locurile date cu ghiotura primăriei, parchetului, jandarmeriei, poliției, etc. etc. Protestăm și noi și mergem și mai departe in protestul nostru : cerem ca fiecare bucureștean și fiecare român să aibă locul lui gratuit in Teatru, fiindcă de ce este contribuabil, de ce este cetățean și mai ales cetățean de al guvernului? Infama opozițiune poate aștepta la ușa Teatrului pînă a veni un director „de-ai noștri“. Cetățenii însă „amici ai guvernului“, e o infamie nemai pomenită să fie excluși din Teatru, mai ales cînd Teatrul este școală publică—și instrucția publică este gratuită și obligatorie ! Rușine, de o mie de ori rușine, dar d-le Davilla și să te vedem aruncat de către actori și de către public de la ultima galerie, la fundul subsolului ______ *>era GAZUL MOSCOPOL Am publicat în Adeverul scrisoarea ziaristului Moscopol, supus român de două generațiuni, fost slujbaș al statului român, care totuși a fost expulzat, pentru că făcea parte din redacțiunea ziarului grec Patris. Noi, ne-am ridicat contra expulzărea ziariștilor greci, și ne-am ridicat cu atît mai multă autoritate, cu cît nu putem fi bănuiți de simpatie față de grecii cari uită datoriile izvorîte din lunga ospitalitate și toleranță de care se bucură în Romînia. Legea expulzărea străinilor totdeauna a dat loc la nedreptăți, la prostii și la acte de răzbunare ori de simplă zăpăceală. Trebuea de înserat politica anti-romînească a grecilor din Romînia și s’a crezut că-i bine să se lovească în presa lor. In această măsură însă s’a uitat măsura și iată D. de Gautsch . Primul ministru al Austriei Al cărui discurs privitor la chestia sufragiului universal a stîrnit o discuție atît de aprinsă în Camera austriacă. Noul program junimist Zilele de glorie ale partidului junimist par a se fi dus și nu se vor întoarce nici odată. Au pățit și junimiștii ce au pățit socialiștii, în momentul în care s’au amestecat în vălmășagul luptelor politice, le-a scăzut odată cu puterea morală, pe care o exercitaseră ca grupare intelectuală și prestigiul de care se bucurau. Ne obicinuiserăm să vedem în gruparea junimistă o forță morală, care se ținea pe cît posibil departe de luptele aricioase de partid și se mulțumea cu rolul, frumosul rol de a ajuta partidul conservator cu personalitățile sale, cu ideile sale cu puterea sa morală! In mijlocul luptelor politice și a noroiului ce ele împroașcă la noi încă mai mult decît aiurea, s-a prăbușit însă tot ce o muncă persistentă de decenii adusese junimiștilor și poate că numai d. Carp a reușit să-și salveze invidualitatea sa neștirbită și nepătată, zdruncinîndu-i-se cel mult situația politică, pe care însă nu pare a pune mare preț. După căderea grupărei junimiste, „întărite“ prin prezența în minister a d-lui Nicu Filipescu—se știe că junimiștii s’au luat la luptă cu vechii conservatori de la cestiunea că cine e adevăratul stăpîn al partidului. Lupta a fost omerită și cu drept cuvînt a stîrnit rîsul tuturor oamenilor cuminți cari vedeau că pretinsul partid pentru care junimiștii și bătrânii se luptau, nu exista, ci trebuia abia creat, iar recunoașterea lui depindea de grația regelui care putea să-și aleagă partidul conservator, cum și de unde vroia. Era dovada cea mai splendidă că partidele noastre politice nu sunt rezultatul unei necesități organice a țărei, ci instrumente făurite de suveran și deci fără de voință proprie în mîna acestuia. La începutul luptelor dintre tinerii și bătrînii conservatori, junimiștii căutau să mai menție vechile lor tradiții. Voiau să râmînă partidul intelectualilor, își puseseră frumoasa țintă de a lupta pentru ridicarea vieței noastre politice, pentru stîrpirea imoralităței, distrugerea nulităților, pentru a face loc meritului adevărat și cinstei. Frumos program care dacă pentru moment nu se garanta succes în viața noastră politică se rezerva însă un splendid viitor. In finul grupării junimiste se introdusese însă d. Filipescu. Nu se putea ca odată cu d-sa să nu fi pătruns în gruparea junimistă politicianismul, spiritul de intrigă, credința că toată arta politică nu este decît arta de a trage sforile.. D. Filipescu era cunoscut ca fost mare elector al partidului conservator și cu greu putea cineva să creadă că un om care o viață întreagă a făcut politică de politician, s’ar putea debarasa deodată de vechile deprinderi și deda unei politice ideale care se mulțumește a’șî exercita influența prin puterea morală a ideilor. Și într’adevăr : pe zi ce trecea junimiștii se asimilau mai mult cu politicianii noștrii. Programul lor se subția văzînd cu ochii. Nu mai era obiectivitatea acea a judecăței, era patima care făcea să clocotească sîngele și care a condus la înlocuirea programului aceluia frumise printr’un singur principiu : tot ce ^juce guvernul erou și trebue combătut. Și încetul cu încetul acest program s’a subțiat și el, dorința de a ajunge la cîrmă a început să predomine toate și programul nu mai sună astăzi decît: „vrem capul d-lui Bădărău !“ O grupare care altă dată, cu toate vederile ei reacționare în unele privinți, mai reprezenta nădejdea că pe terenul luptelor politice ideile nu vor dispare cu totul, aruncîndu-șî tot programul peste bord, și uzînd de toată puterea sa, de toate mijloacele reale și nereale pentru a combate un om,aceasta e ultima deziluzie ce oamenii de inimă au mai putut-o avea în această țară și credem că nu ne înșelăm că e și ultima deziluzie ce a putut-o avea d. Petre Carp. E. — Adevăruri ■*— Nu consimțim Independența e furioasă pe noi că nu ne asociăm la campaniile ce duce. Deci înjurături și insinuări la adresa noastră... Avizăm la Independența, că noi suntem numai de partea dreptății, ea numai de partea partidului... E greu deci să consimțim la campaniile ei și o vestim chiar că cu cît o va dori mai mult eu atît vom consimți mai puțin... Vroim să vedem și noi cine poate face curente în opinia publică'. Aluzie malițioasă Se vede că avînd in vedere tonul în care au căzut ziarele de opoziție cu orice preț, un ziar liberal publică un lung și amănunțit articol asupra..... turburei. Să fim atenți Poate să fim luați drept niște oameni încăpățînați și cari, cînd au apucat’o înainte, n’o mai slăbesc cu strigătele lor. Noi, de cînd cu asasinarea lui Fitovski și Mihăileanu, ne-am deschis ochii asupra mentalităței bulgarilor, nu am încetat și nu vom înceta să facem atenți pe romînî asupra pericolului care ne amenință de peste Dunăre. Avem răul obiceiu, de a adormi pe laurii de la Plevna și a ne bate joc de vecinii noștrii, de abea născuți pentru viața publică independentă. Facem rău, fiindcă acești vecini sînt conștienți de menirea lor, muncesc fără de preget, și fără de multă gălăgie, dar muncesc astfel încît dacă îî admirăm, nu’î mai puțin adevărat, că trebue și noi să ne luăm măsurile ca să nu ne fie primejdioși într’o zi. Astă vară am văzut ce aui ajuns să facă bulgarii pe terenul gimnasticei. Pe terenul militar articolele noastre atît de importante asupra marinei bulgare, ne-a arătat că vecinii noștrii sînt mai bine armați decît noi în această privință, iar cine a urmărit ultimele manevre ale armatei bulgărești, manevre a căror temă era respingerea unui atac dinspre România, s’a convins de perfecta stare a armatei vecinilor noștrii. Noi nu dușmănim propriu zis pe bulgari. Sîntem în drept însă să veghem, fiind-că mentalitatea lor ne temem să nu’î împingă la acte de ostilitate înpotriva noastră, pentru a realiza planul lor național de o Bulgarie Mare. A. D. PĂRERI ȘI IMPRESII Obligativitatea învățămîntului Obligativitatea învățămîntului este una din prevederile Constituției noastre, care pînă acum n’a putut să dea roade. De aproape cincizeci de ani o avem în vigoare și numărul analfabeților tot mai este încă, după aprecierile cele mai optimiste, de optzeci la sută. Cauza acestei lipse de eficacități a unei măsuri care în multe locuri a dat roade excelente, trebue căutată nu atît în proasta stare culturală a unei mari majorități a populațiunei noastre, cît în proasta ei stare economică. Cazul cu obligativitatea învățămîntului, este identic cu acel al regulelor de higienă prescrise, sau cu cel adesea ori citat, în care un medic recomandă unul bolnav sărac șampanie, vin vechiü negru, carne albă etc., cînd nenorocitul n’are nici bani depline. CHESTIA ZILEI Metamorfozarea grecului Dorobanțul : Dar ce ai pățit măi grecule ? De ce îți schimbi portul. Grecul (cu mîndrie). Nu vezi că mă fac de acum rus ! Dorobanțul. Dar dacă m’oî face și eu japonez, pe un de ai să-ți sco fustanela ? Maieri circula prin ziare o informațiune care spunea că ministrul instrucțiunei publice a hotărit să ia măsuri energice contra locuitorilor mărginași ai Capitalei, cari —citez textual— „din diferite motive nu și-ar trimite copiii la școală"”. Aceste diferite motive ar merita o anchetă minuțioasă, fiindcă dacă locuitorii, fie și mărginași, ai Capitalei nu-și trimit copiii la școală, ce să te mai miri de țărani, și apoi e bine să se știe de ce nu-și trimit copiii la școală, cari sint acele »diferite pretexte“, pentru a se lua măsuri de îndreptare... In țările Occidentului de mult s’a înțeles că obligativitatea învățămîntului este necomplectă fără băi, cantine și gratuitatea mijloacelor de instrucție. Ultima cerință a și fost satisfăcută în Elveția. Copiii mărginașilor Capitalei n’au probabil haine, n’au ghete, n’au cărți, n’au mîncare,—adică n’au chip să meargă la școală și toate aceste lucruri nu sînt „pretexte“, sunt motive întemeiate. Pe deasupra, probabil că nu au nici școli în apropiere. Dacă deci ministerul instrucției vroește să se aplice riguros obligativitatea învățămîntului să nu recurgă iar la sistemul amenzilor cari nu se plătesc, ci să facă o anchetă riguroasă și să lucreze în sensul de a îndepărta cauzele pentru cari părinții nu trimit copiii la școală, fie făcînd chiar apel la inițiativa privată. ______ Bar- Politica Angliei Vechea politică.—„Mîndru izolare“.— Alianțele.—Stupina mărilor.—Anglia invincibilă. In timpul războiului anglo-bur, Anglia s'a simțit pentru întra oară izolată pe binao și atunci bărbații ei de stat s’au gîndit să caute alianțe trainice și puternice. Vechea politică Multă vreme englezii au exploatat rivalitatea care despărțea Europa în două tabere : Germania, Austro-Ungaria și Italia dintr’o parte, Franța și Rusia din alta, și, in diferite rînduri, Anglia s’a alăturat, potrivit cu interesele sale, cînd de cea d’intima grupare, cînd de cea d’a doua , insă de la o vreme conflictul de interese cu Rusia în Asia, cît și conflictul de interese cu Germania din cauza dezvoltărei comerciale și coloniale a puterei acesteia, au convins pe englezi cum că va veni un moment în care politica lor de basculă nu va mai avea succese și în care se vor vedea puși în fața ostilității întregului continent. „Mîndra izolare“ Spre a eși din „mîndra ei izolare“ Anglia a căutat o apropiere de acela state cu care, sau nu are momentan conflicte acute, sau se află în armonia de interese ; astfel puterile către cari s’au îndreptat ochii bărbaților de stat englezi au fost: Franța, Italia, Portugalia, în Europa, Statele Unite în America și Japonia în Asia. Alianțele Mai intim Anglia a încheiat o înțelegere simpatică, nu o alianță formală, cu Statele Unite ale Americei de Nord și a pus astfel bazele unei alianțe viitoare, întemeiată atît pe comunitatea de interese cît și pe comunitatea de rasă. După aceea a fost încheiată alianța cu Japonia, alianță care a permis acestei din urmă puteri să se războiască cu Rusia și s’o învingă. In sfîrșit regele Eduard, cunoscut pentru simpatiile sale francofile, a încurajat apropierea de Franța și a stăruit chiar pentru încheorea unei alianțe îndreptată în contra Germaniei. In urma războiului ruso-japonez, englezii au desăvârșit politica lor prin încheerea unei alianțe categorice cu biruitoarea de la Mukden și de la Țușima și astfel Anglia, eșind din mîndra izolare cu care se fălea, se găsește azi serios asigurată în contra loviturilor vrăjmașului. Stăpîna mărilor In adevăr, în momentul de față puternica Englizeză, încheind alianța cu Japonia, și stănd în legătură de simpatie cu Franța și cu Statele Unite ale Americei, nu-i mai este teamă de un atac pe apă; politica aceasta și alianțele încheiate de dinsa au avut de scop mai ales, stăpînirea mărilor, și în realitate atita timp cît Marea Britanie nu va avea de luptat decît cu Germania, cu Rusia și cu Austro-Ungaria, negreșit că această luptă ar fi o glumă pentru dînsa. Rusia a încetat de a fi o putere maritimă și va trebui să treacă multe decenii pînă ce să aibă o nouă flotă de războiu. Austro-Ungaria are o putere navală foarte redusă și în nici un caz capabilă de a inspira îngrijiri puternice Angliei ; sau Germania, singura care ar putea da de gîndit, nu e de talie să fie piept nici Angliei, nici Japoniei. Pe apă, deci, alianța anglo-japoneză constitue o forță formidabilă înpotriva căreia ar trebui să se înscrie toate celelalte flote din Europa și din America, însă aceasta nu se va întîmpla. Anglia invincibilă Politica engleză, foarte prevăzătoare, prin alianța ei cu Japonia, a făcut din LETOPISIȚI DUMINICĂ—Mă întorc de la Bellu, Unde am asistat la înmormîntarea bunului și vechiului meu prieten, Barbu Gănescu. Rar mă duc la asemenea ceremonii. Și nu fac aceasta din lipsă de interes pentru cei dispăruți. Nu, ci pentru că mi se pare că odată ce omul a devenit cadavru, de această icoană ștearsă și de multe ori urîtă a aceluia care a fost, nu mai ai pentru ce să te interesezi. Ceea ce rămîne, este amintirea celui pierdut, o chipul lui oarecum idealizat, curățit de tot ce a fost rău și secondar și purtat în fundul sufletului tău ca o relicvie sfîntă. Față cu această amintire, ce are a face cadavrul hidos și intrat în descompunere, grozav la vedere și care este cu totul altfel decit acela care a dispărut pentru totdeauna ? In așteptarea ceremoniei funebre — iarăși ceva sălbatic—am rătăcit printre morminte. Am impresiunea că sunt într’o lume de cunoscuți, și crucea rece și albă, îmi ajunge ca să revăd un amic, o rubedenie, un sfîrșit pe cineva pe care de aproape, ori de departe, l-am cunoscut. Îmi pare că sunt pe calea Victoriei ori într’un local de spectacol, unde recunosc pe X. pe Y. pe Z. îmi amintesc figura fiecărui, întreaga lui personalitate îmi este evocată, mă gîndesc la cîteva anecdote din viața-I și, prin asociațiunea de idei, la cercul lui intim și la ce au devenit aceea cari l’au prins odată cu atîtea lacrimi, pe cînd preoții citeau „Veșnica lui pomenire“. Ar fi o idee originală de scris o carte întitulată „Bellu“, în care să scrii tot ce gîndești, și simți despre morții acestui cimitir , ar fi un fel de memorii foarte interesante, dacă, bineînțeles, autorul ar ști să le facă interesante. — De altfel, nici cimitirile nu-mi fac impresiunea macabră care de obiceiu se pune pe socoteala acestor necropole. E o simplă impresiune de liniște sufletească și în colțul buzei, cel mult, dacă naște un zîmbet ironic față de atîtea monumente pretențioase ori înscripțiuni ridicole. Odată m’am gîndit că și eu poate să ajung mai devreme ori mai tîrziu aici și mi-am zis în mine să las cu limbă de moarte la ai mei, să nu-mi pună pe mormînt decit o simplă lespede lucie, pe care să se scrie: „a murit muncind“, singura calitate de altfel ce-mi recunosc fără să fiu socotit că nu sunt modest. LUNI.—Intr’an cerc se vorbea astăzi de cazul unui tînăr care șî-a lăsat nevasta, copilul și slujba, pentru ca să plece cu o femee măritată. Toată lumea il osîndea—și eu mărturisesc că nu l'am apărat, dar nici nu l’am acuzat, căci în definitiv, ce-i pot zice, de ce-i poți arunca piatra ? Doar că și-a complicat viața în chip inutil și stupid. Zic stupid, fiindcă in lumea noastră materialistă pentru pasiune este așa de puțin loc față de interesul a tot puternic care joacă primul rol. E fără de îndoială că din acest punct de vedere, cineva care-șî abandonează o situațiune greu cîștigată, pentru o clipă de iubire, e prost. Totuși, cînd te ridici mai sus puțin, cînd cîntăreștî faptele omenești cu altă balanță decit aceea obicinuită, aui nu-î mai de preferat o acțiune omenească provocată de pasiune,decit aceea bazată pe calcul și interes ? Oricît ai plînge pe femeea abandonată, pe bietul copil părăsit, oricît ai constata gravitatea ruinelor ce lasă după ea această patimă, totuși, pare că omul devine mai superior, ascultînd de ea și dînd cu piciorul la tot ce este practic, cuminte și obicinuit. ... Ei hei, amice, îmi șoptește mie, simțul meu practic, nu crezi oare că aluneci pe un povirniș prea repede și că te vei trezi făcînd apologia adulterului, a dragostei pasagere și a altor lucruri... oribile ? — Așa-l amice bine sfătuitor. Nu-î momentul acum de-a discuta asemenea lucruri. Cine nu trec prin capul omului, cine s’ar putea discuta între amici, dar lumei nu trebue să-î dai aceea ce nu poate pricepe și aceea ce poate fi interpretat cu totul în alt chip decît tu ai cugetat. MARȚI.—Tocmai cînd reciteam cele scrise ori, o scrisoare a unei doamne care iscălește „Fetița dulce“, îmi amintește că credința conjugală a noastră, a bărbaților este un mare moft. Uite, onorată doamnă, ori domnișoară, nu credeți că sînteți cam părtinitoare, cu sexul dv.? Eu sunt mult mai imparțial și ați putea subscrie, cu oarecare rezervă, altiul Maican și mai ales acesta din urmă.îndATTe». rgioV rfonnvel ai nnnmn no nrn. n’nii no CilliQft rAiî mia Qn.ti mn adevăr mai general și anume că credința conjugală și a bărbatului și a femeei este un mare mort. Dacă nu te vei supăra atît d-ta cît și aceia cari mă citesc, dacă nu te vei scandaliza și dacă veți cugeta puțin mai adine, veți putea vedea că omul este un animal poligam. Faptul că azi există după legi și după unele religiuni perechi, perechi, cu schimbă de loc această constatare. Dacă acest adevăr este adevărat, atunci totul se explică și oricît ar protesta morala curentă, tristul adevăr, rămîne atare. Monogamia însă există, dar există în stare de excepție și ea se datorește prejudecăților sociale, obiceiului și la mulți oameni cinstiți și cu sentimente delicate, care-și înfrînă pasiunea firească, aceasta se datorește stimei și iubire între soț oi soață, îmi place cutare femee, ași fi atras către ea, dacă ași fi liber. Ne mai aparținîndu-mi mie, îmi înfrîng pasiunea și rămîn credincios soției cel puțin cu faptul și vice-versa. La cîți și la cite însă acest sentiment este oare destul de puternic, ca să lupte contra dorinței ? MERCURI. — Aflu din ziare că fostul colonel Demetrescu-Maican a încetat din viață. Totdeauna m’am întrebat dacă omul acesta, pe care l’a osîndit și l’a înfierat justiția țărei și în niște momente turburi și de patimi politice colcăitoare, m’am întrebat dacă omul acestea a fost osîndit pe sfînta dreptate ? Pot să vor 03 n’au făcut ca să li se revizuiască procesul. De cite ori n’a venit la mine plîngind și cerîndu-mi ajutor, și trebue să recunosc că am fost laș și am refuzat această mină de ajutor. De ce ? Fiindcă în fericita țară romînească, a apăra și a căuta să reabilitezi pe Marian Demetrescu, ar fi fost sinonim cu a te face pentru bani apărătorul unor oameni pătați și vinovați. E ușor să zici că dacă ai virtuți cetățenești trebue să înfrunți totul. Da. E însă greu să te războești cu toată lumea și mai ales cu calomnia și cu bănuiala — și de aceea de atîtea ori nu -ți îndeplinești datoria, așa cum îți dictează conștiința ta! Și grația mie, grație] altora ca mine, doi oameni poate mor, fără să se fi putut reabilita, fără să poată lăsa copiilor lor un nume curat—dacă în adevăr, ceea ce nu știu— dînșii au suferit oprobriul public fiindcă totdeauna cineva trebue să plătească pentru alții. JOI. — Constantin Bacalbașa și-a reluat pana lni de altă dată și a reînceput la Adeverul o serie de cronici, cari dovedesc că această pană n’a ruginit de loc. Colegul meu de subsol (în limba redacțională de la Adeverul, subsol numim foița de la pagina I-a) face o constatare tristă— decăderea presei de azi față de ceea ce era altădată. Nimeni ca mine nu a putut și nu poate constata mai bine, această tristă stare de lucruri. Nu trebue însă să fim nedrepți cu ziubesc astăzi, fiindcă am înaintea mea două riști. In întreaga noastră societate este o morminte. Atît colonetul cit și genera o decădere morală și intelectuală. Pe cînd n viața publică de altă dată erau oameni de mîna întiia, azi ne aflăm în fața unor simpli epigoni. Presa de altă dată agita idei—dar și lumea politică de atunci făcea același lucru. Azi totul se reduce la intrigi și cancanuri; ideile sunt de prisos și o greutate pentru politician. Fatalmente, ca și presa care este oglinda societăței și in special a lumei politice, trebue să se resimtă de această decădere intelectuală, de această scoborîre a moralului intelectual și moral politic. De altfel Bacalbașa n’a simțit ca și mine, ca și alții cîțîva, cît de înăbușitoare este atmosfera în care trăim și cum cu ideile și cu sentimentele noastre, par’că avem în juru-ne un vid, par’că trăim in altă lume, care nu ne mai pricepe și pe care deabea o înțelegem și noi? VINERI.—De ani de zile cineva, căruia nu l-am făcut nici rău, nici bine, sub pretext de deosebire de idei, mă înjură. Cum sunt deprins cu așa ceva, cum acesta este rolul meu ca ziarist, nu m’a prea emoționat și nu mă prea emoționează cind sunt numit prost, ignorant, pungaș, proxenet, șantagist, speculator murdar, vîndut evreilor și tuturor partidelor, și altele multe, multe de tot. Eri o scrisorică a acestui cineva, îmi imploră un mic ajutor. Primul sentiment a fost să resping cererea. Vorbea simțul răzbunărei, a triumfătorului față de cel învins. Apoi a venit sentimentul nu al milei, ci al indiferenței, căci cînd ajut pe cineva sunt stăpînit nu știu de ce, de acest sentiment. Azî însă mă gîndesc că poate rău am făcut. Omul acesta, cine știe, va crede că dîndu-i cîțîva lei, am vrut să-i conrup tăcerea și bunăvoință lui. La urma urmei, ce-mi pasă? Orîde va tăcea pe viitor legat de o recunoștință’ pe care nu i-am cerut-o, orî de mă va injura, împins de sentimentul firesc al răzbunărei, fiindcă se crede umilit prin darul meu, orî una, orî alta, ce mî pasă în definitiv, cînd prin pozițiunea în care sunt, trebue să fiu atacat, indiferent dacă azi este X, miine, și așa mai departe ? SIMBĂTĂ. — Cînd am fost la Paris am vizitat localul ziarului Le Matin și am admirat tehnica modernă a tuturori instalațiunilor. Mărturisesc însă, că nui m’am gîndit cu rușine la micul nostru! Adevĕr și la instalațiunea lui Imî zi,ceam că acest sentiment trebue să-țj aibă și un redactor de la Matin, care ar vizita localul nostru. E în mic cam arcelaș lucru, căci ar fi cu neputință ca un ziar din Paris, cu 600.000 de foi tiraji pe zi, apărînd intr’un oraș de 3 milioane de locuitori, să aibă aceeși proporțiune cu modestul sau confrate de pe malurile Dunărei. De altfel socot 1, că, totuși, ceea ce am făcut este prea mult pentru țara romînească, dar cum acesta este cusurul nostru al romînilor: voim să părem mai mult decît sîntem! CONST. MILLE