Adevěrul, septembrie 1905 (Anul 18, nr. 5764-5793)

1905-09-26 / nr. 5789

aswa Anul al XVII-lea.— No. 5785 IO.VIKIT­OR Alex. V. Beldimano „ ABONAMENTE Un an . . , lel 16.— 6 Inni . , _ 8.— 3 luni 9 luna .. . . . . , „ 1.6. In­­tra in Stata îndoit Abonamenta combinate (Adevierul politic si Dimineața) Un an . .......................lel 33 — 6 luni.......................... „16.­8 luni................................ 8 — o lună.......................... „ 3 — In străinătate îndoit Apare zilnic la ora 5 bani in toata țara DIRECTOR 1’CMTH. CONST. MILLE PUBLICITATEA Linia pe corp 6 în pag. III-abani 20 » « » „ „ „ IV-a „ 10 PUBULITATEA UNITA. In aceiași z K la ambele ziare /> Linia,­iîi,p­agina UT. . . , bani 35 / . „ -­­ . 'ly • • ■ „ îs Li­ inserții jii^ccrarna, linia Lei 2 _L__i... u" . - >' ■*. seara en ultimele știri ale zilei Telefon 260, giarourile ziarului: Str.Sărindar, 11 Luni 26 Septembrie 1905 3n­ci constă slăbiciunea guvernului o declarație a d-lui general Manu.—Clientelele politice­ din județe.—La ce duc dezbinările D. general Manu e unul dintre oamenii politici cari își spun foarte rar părerile asupra situațiunei. To­tuși sînt momente cînd și d. gene­ral Manu simte nevoia de a-șî spune părerile și atunci d-sa e franc, spu­ne lucrurile scurt, neted și fără în­conjur. Zilele trecute de general Manu a găsit cu cale să spue unui amic po­litic cu care sta de vorbă, care sunt părerile sale asupra actualei situa­­țiuni a guvernului. — Ceea ce o să ne dezbine pe noi, nu sunt chestiunile despre care se spune că ați provocat neînțelegeri în­tre noi. N’o să ne dezbine nici ches­tia petrolului și nici altă chestie de ordin general, ci o să ne dezbine clientelele politice. Scurt și destul de clar, nu e așa ? * Dar i­ a să vedem de ce e vorba? Dacă examinăm ultimele mișcări po­litice din partidul conservator, ve­dem la elementul cantacuzinist, sau mai exact la d. Cantacuzino și fiii săi, tendința urmărită cu persistență de a face cît mai mulți aderenți personali și devotați în diferite părți ale țârei. Vedem că la Buzău se schimbă cu totul situația politică. Buzău­ e județul unde conservatorii stau mai rău de­cît în­tri­care altă parte a țărei ; acolo ar fi deci ascesiv de necesară armonia între guvernamen­tali. In schimb însă vedem că pre­fectul, care e pus sub ordinele di­recte ale ministrului de interne, care e și șeful partidului conservator, lu­crează din răsputeri, pentru dărîma­­rea situației primarului local, pe care reușește să-l înlăture, împreună cu un deputat pe care-l are de amic. Se face oare­care agitație, se in­tervine la șeful partidului și acesta aprobă acțiunea prefectului și pe deo parte ia prezidenția de onoare a grupărei conservatoare din Buzău, iar pe de altă parte face să fie ales ca președinte efectiv un om al său de încredere. Dar procedînd astfel, șeful partidului trece peste geneza­lul Lahovary care era mai ’nainte șeful guvernamentalilor din Buzau și trece și peste un alt ministru care avea ca amic pe primarul Buzăului a cărui situație politică a fost re­dusă.­­ Aceasta înainte de vacanță. După vacanță, imediat ce revine din străi­nătate, primul ministru primește să fie președintele de onoare al clubu­lui guvernamentalilor din Piatra- Neamț. Aceste procedeuri dacă nu ne în­șelăm, înseamnă a umbla după clien­tele politice și ținînd seamă de ele, ne putem explica spusele d-lui ge­neral Manu.* Ne reamintim vorbele ce ne spu­nea un alt ministru , că guvernul va căuta să înlăture din discuție chestiunile asupra cărora nu toți mi­niștrii sînt de acord. Desigur că acel ministru cînd ne-a făcut o asemenea declarațiune n’a ținut seama de ceea ce înțelege d. general Manu prin clientele po­litice. Convenim că guvernul poate în­lătura din discuție chestiunile ce nu unesc la oț­ărere pe toți miniștrii, dar nu se pot înlătura din discuți­e chestiunile de partid. N’o să fie niciodată posibil ca d. Cantacuzino să renunțe la sistemul pe care-l fo­losește azi, de a lua măsuri pentru întărirea d-sale la șefia partidului conservator. Acest fapt îl avea în vedere d. general Manu cînd declara că aceea ce o să dezbine pe miniștrii sînt clientelele politice. * Dar d. general Manu e un vechiu militar și d-sa știe că nu e de a­­juns să semnalezi pe inamic la timp, ci trebue să-l și întîmpini cu forțe cel puțin egale. De aceea, la tendința d-lui Can­­tacuzino de a-șî face clientelă poli­tică, d. general Manu a răspuns cu vizita triumfală de la Iași, unde mi­nistrul de războiu are cîțiva prie­teni politici devotați și de seamă. A fost, de­sigur, un strașnic aver­tisment dat d-lui Cantacuzino, ceea ce a făcut d. general Manu la Iași, unde a fost sărbătorit ca adevăra­tul șef al partidului. Lucrurile n’au să rămîe însă aci. In afară de d-nii Cantacuzino și ge­neral Manu mai sunt și alții cari o să caute a’șî cultiva prietenii. * Dar aceste manifestațiuni ale frun­tașilor, dau loc la adunei neînțele­geri între guvernamentalii din pro­vincie. Aceia se dezbină, se prigo­nesc reciproc și cu modul acesta strică și începutul de organizație po­litică pe care conservatorii îl în­jghebase în cei patru ani de opo­ziție. S’ar putea zice, și nu fără drep­tate, că azi între guvernamentali sînt atîtea neînțelegeri cîte erau în­tre liberali, după aproape patru ani de guvernare. Și neînțelegerile provoacă slăbi­rea partidului, iar această slăbire grăbește foarte mult retragerea de la putere. In­cît, pot miniștrii să înlăture din discuție chestiile asupra cărora nu se înțeleg, dar nu pot înlătura neînțelegerile din partid, cari în mare parte lor se datorează. Vedeți clar că are dreptate d. ge­neral Manu să spue că ceea ce va dezbina pe membrii guvernului sunt clientelele politice, cari au și dezbi­nat aproape în toate județele pe gu­vernamentali. __ C. Dem. -Dezbinările Noul program junimist-Slăbiciunea guvernului acum că ese la lumină cazul Mosco­pol, din care reese lămurit că s’a expulzat un supus roman, care le­­galmente nu mai aparținea nici unui alt stat străin și care în tot cazul nu mai era cetățean grec. Dacă toate cele afirmate în scri­soarea d-lui Moscopol sunt exacte, guvernul este dator să studieze cazul și dacă în adevăr are dreptate o re­vocare a decretului de expulzare se impune. E și o chestiune de dreptate și o chestiune de dibăcie politică. Nu trebue ca grecii să ne arate cu de­getul că în furia noastră contra lor, comitem ilegalități și dăm afară din țară pe proprii noștri supuși. Și mai este încă ceva. D. Mosco­pol se poate întoarce în țară și di­ferit tribunalelor, jurisprudența ul­timă a Casației spune că supușii ro­mini nu pot fi expulzați. E prudent dar ca guvernul să nu se expună la această ridiculă situațiune ca înalta noastră Curte de Casație să-i anuleze decretul. In tot cazul, ceea ce cerem în pri­mul punct, e ca să se studieze serios cazul d-lui Moscopol, căci sperăm că, studiindu-se se va vedea că a fost lovit pe nedrept. ________ Sfinx Strigătul unui grec — „Ma­țo vreți frațicule cu noî ? Voi strigați din noî vreme se facem pe ru­­muni din Makidonia grei și chindo colo vodu ehe greuili din Rumunia se fați rumuni... Tronc. NĂZBÎȚII Protestăm și noi Voința Națională protestează cu energia ce o caracterizează, contra d-lui Al. Da­­villa directorul Teatrului Național, care a suprimat locurile date cu ghiotura primă­­riei, parchetului, jandarmeriei, poliției, etc. etc. Protestăm și noi și mergem și mai departe in protestul nostru : cerem ca fiecare bucureștean și fiecare român să aibă locul lui gratuit in Teatru, fiindcă de ce este contribuabil, de ce este cetă­țean și mai ales cetățean de al guver­nului? Infama opozițiune poate aștepta la ușa Teatrului pînă a veni un director „de-ai noștri“. Cetățenii însă „amici ai guvernului“, e o infamie ne­mai pomenită să fie excluși din Teatru, mai ales cînd Teatrul este școală publică—și instrucția publică este gratuită și obligatorie ! Rușine, de o mie de ori rușine, dar d-le Davilla și să te vedem aruncat de către actori și de către public de la ul­tima galerie, la fundul subsolului­ ______ *>era GAZUL MOSCOPOL Am publicat în Adeverul scrisoa­rea ziaristului Moscopol, supus ro­mân de două generațiuni, fost sluj­baș al statului român, care totuși a fost expulzat, pentru că făcea parte din redacțiunea ziarului grec Patris. Noi, ne-am ridicat contra expulzărea ziariștilor greci, și ne-am ridicat cu atît mai multă autoritate, cu cît nu putem fi bănuiți de simpatie față de grecii cari uită datoriile izvorîte din lunga ospitalitate și toleranță de care se bucură în Romînia. Legea expulzărea străinilor totdea­una a dat loc la nedreptăți, la prostii și la acte de răzbunare ori de simplă zăpăceală. Trebuea de înserat poli­tica anti-romînească a grecilor din Romînia și s’a crezut că-i bine să se lovească în presa lor. In această măsură însă s’a uitat măsura și iată D. de Gautsch . Primul ministru al Austriei Al cărui discurs privitor la chestia su­fragiului universal a stîrnit o discuție atît de aprinsă în Camera austriacă. N­oul program junimist Zilele de glorie ale partidului ju­nimist par a se fi dus și nu se vor întoarce nici odată. Au pățit și junimiștii ce au pă­țit socialiștii, în momentul în care s’au­ amestecat în vălmășagul lup­telor politice, le-a scăzut odată cu puterea morală, pe care o exercita­seră ca grupare intelectuală și pres­tigiul de care se bucurau. Ne obicinuiserăm să vedem în gruparea junimistă o forță morală, care se ținea pe cît posibil departe de luptele aricioase de partid și se mulțumea cu rolul, frumosul rol de a ajuta partidul conservator cu per­sonalitățile sale, cu ideile sale cu puterea sa morală! In mijlocul lup­telor politice și a noroiului ce ele împroașcă la noi încă mai mult de­cît aiurea, s-a prăbușit însă tot ce o muncă persistentă de decenii a­­dusese junimiștilor și poate că nu­mai d. Carp a reușit să-și salveze in­vidualitatea sa neștirbită și nepătată, zdruncinîndu-i-se cel mult situația politică, pe care însă nu pare a pune mare preț. După căderea grupărei junimiste, „întărite“ prin prezența în minister a d-lui Nicu Filipescu—se știe că junimiștii s’au luat la luptă cu ve­chii conservatori de la cestiunea că cine e adevăratul stăpîn al partidu­lui. Lupta a fost omerită și cu drept cuvînt a stîrnit rîsul tuturor oame­nilor cuminți cari vedeau că pre­tinsul partid pentru care junimiștii și bătrânii se luptau, nu exista, ci tre­buia abia creat, iar recunoașterea lui depindea de grația regelui care putea să-și aleagă partidul conser­vator, cum și de unde vroia. Era do­vada cea mai splendidă că partidele noastre politice nu sunt rezultatul unei necesități organice a țărei, ci instrumente făurite de suveran și deci fără de voință proprie în mîna acestuia. La începutul luptelor dintre ti­nerii și bătrînii conservatori, juni­miștii căutau­ să mai menție vechile lor tradiții. Voiau să râmînă parti­dul intelectualilor, își puseseră fru­moasa țintă de a lupta pentru ridi­carea vieței noastre politice, pentru stîrpirea imoralităței, distrugerea nu­lităților, pentru a face loc meritului adevărat și cinstei. Frumos program care dacă pentru moment nu se ga­ranta succes în viața noastră poli­tică se rezerva însă un splendid vii­tor. In finul grupării junimiste se introdusese însă d. Filipescu. Nu se putea ca odată cu d-sa să nu fi pătruns în gruparea junimistă politicianismul, spiritul de intrigă, credința că toată arta politică nu este de­cît arta de a trage sforile.. D. Filipescu era cunoscut ca fost mare elector al partidului conserva­tor și cu greu putea cineva să crea­dă că un om care o viață întreagă a făcut politică de politician, s’ar putea debarasa deodată de vechile deprinderi și deda unei politice ideale care se mulțumește a’șî exer­cita influența prin puterea morală a ideilor. Și într’adevăr : pe zi ce trecea junimiștii se asimilau mai mult cu politicianii noștrii. Programul lor se subția văzînd cu ochii. Nu mai era obiectivitatea acea a judecăței, era patima care făcea să clocotească sîn­­gele și care a condus la înlocuirea programului aceluia frum­ise printr’un singur principiu : tot ce ^ju­ce guver­nul e­rou și trebue combătut. Și în­cetul cu încetul acest pr­ogram s’a subțiat și el, dorința de a ajunge la cîrmă a început să predomin­e toate și programul nu mai sună astăzi de­cît: „vrem capul d-lui Bădărău !“ O grupare care altă dată, cu toate vederile ei reacționare în unele pri­­vinți, mai reprezenta nădejdea că pe terenul luptelor politice ideile nu vor dispare cu totul, aruncîndu-șî tot programul peste bord, și uzînd de toată puterea sa, de toate mij­loacele reale și nereale pentru a combate un om,­aceasta e ultima deziluzie ce oamenii de inimă au mai putut-o avea în această țară și credem că nu ne înșelăm că e și ultima deziluzie ce a putut-o avea d. Petre Carp. E. — Adevăruri ■*— Nu consimțim Independența e furioasă pe noi că nu ne asociăm la campaniile ce duce. Deci înjurături și insinuări la adresa noastră... Avizăm la Independența, că noi sun­tem­ numai de partea dreptății, ea nu­mai de partea partidului... E greu deci să consimțim la campa­niile ei și o vestim chiar că cu cît o va dori mai mult eu atît vom consimți mai puțin... Vroim să vedem și noi cine poate face curente în opinia publică'. Aluzie malițioasă Se vede că avînd in vedere tonul în care au căzut ziarele de opoziție cu orice preț, un ziar liberal publică un lung și amănunțit articol asupra..... tur­burei. Să fim atenți Poate să fim­ luați drept niște oameni încăpățînați și cari, cînd au apucat’o înainte, n’o mai slăbesc cu strigătele lor. Noi, de cînd cu asa­sinarea lui Fitovski și Mihăileanu, ne-am deschis ochii asupra mentali­­tăței bulgarilor, nu am încetat și nu vom înceta să facem atenți pe romînî asupra pericolului care ne amenință de peste Dunăre. Avem răul obiceiu, de a adormi pe laurii de la Plevna și a ne bate joc de vecinii noștrii, de abea năs­cuți pentru viața publică indepen­dentă. Facem rău­, fiindcă acești vecini sînt conștienți de menirea lor, muncesc fără de preget, și fără de multă gălăgie, dar muncesc astfel încît dacă îî admirăm, nu’î mai puțin adevărat, că trebue și noi să ne luăm măsurile ca să nu ne fie primejdioși într’o zi. Astă vară am văzut ce aui ajuns să facă bulgarii pe terenul gimnasticei. Pe terenul militar articolele noastre atît de importante asupra marinei bulgare, ne-a arătat că vecinii noștrii sînt mai bine armați de­cît noi în această privință, iar cine a urmărit ultimele manevre ale armatei bulgă­rești, manevre a căror temă era respingerea unui atac din­spre Ro­mânia, s’a convins de perfecta stare a armatei vecinilor noștrii. Noi nu dușmănim propriu zis pe bulgari. Sîntem în drept însă să veghem, fiind-că mentalitatea lor ne temem să nu’î împingă la acte de ostilitate în­potriva noastră, pen­tru a realiza planul lor național de o Bulgarie Mare. A. D. PĂRERI ȘI IMPRESII Obligativitatea învățămîntului Obligativitatea învățămîntului este una din prevederile Constituției noastre, care pînă acum n’a putut să dea roade. De aproape cinci­zeci de ani o avem în vi­goare și numărul analfabeților tot mai este încă, după aprecierile cele mai opti­miste, de opt­zeci la sută. Cauza acestei lipse de eficacități a unei măsuri care în multe locuri a dat roade excelente, trebue căutată nu atît în proasta stare culturală a unei mari majorități a populațiunei noastre, cît în proasta ei stare economică. Cazul cu obligativitatea învățămîntului, este identic cu acel al regulelor de higienă prescrise, sau cu cel adesea ori citat, în care un medic reco­mandă unul bolnav sărac șampanie, vin vechiü negru, carne albă etc., cînd neno­rocitul n’are nici bani de­pline. CHESTIA ZILEI Metamorfozarea grecului Dorobanțul : Dar ce ai pățit măi grecule ? De ce îți schimbi portul. Grecul­­ (cu mîndrie). Nu vezi că mă fac de acum rus ! Dorobanțul. Dar dacă m’oî face și eu japonez, pe un de ai să-ți sco fustanela ? Mai­eri circula prin ziare o informa­­țiune care spunea că ministrul instrucți­unei publice a hotărit să ia măsuri ener­gice contra locuitorilor mărginași ai Ca­pitalei, cari —citez textual— „din diferite motive nu și-ar trimite copiii la școală"”. Aceste diferite motive ar merita o an­chetă minuțioasă, fiindcă dacă locuitorii, fie și mărginași, ai Capitalei nu-și trimit copiii la școală, ce să te mai miri de ță­rani, și apoi e bine să se știe de ce nu-și trimit copiii la școală, cari sint acele »di­ferite pretexte“, pentru a se lua măsuri de îndreptare... In țările Occidentului de mult s’a în­țeles că obligativitatea învățămîntului este necomplectă fără băi, cantine și gra­tuitatea mijloacelor de instrucție. Ultima cerință a și fost satisfăcută în Elveția. Copiii mărginașilor Capitalei n’au proba­bil haine, n’au ghete, n’au cărți, n’au mîncare,—adică n’au chip să meargă la școală și toate aceste lucruri nu sînt „pre­texte“, sunt motive întemeiate. Pe dea­supra, probabil că nu au nici școli în a­­propiere. Dacă deci ministerul instrucției vroește să se aplice riguros obligativitatea învă­­țămîntului să nu recurgă iar la sistemul amenzilor cari nu se plătesc, ci să facă o anchetă riguroasă și să lucreze în sensul de a îndepărta cauzele pentru cari părinții nu trimit copiii la școală, fie făcînd chiar apel la inițiativa privată. ______ B­ar- Politica Angliei Vechea politică.—„Mîndru izolare“.— Alianțele.—Stupina mărilor.—An­glia invincibilă. In timpul războiului anglo-bur, Anglia s'a simțit pentru întra oară izolată pe binao și atunci bărbații ei de stat s’au gîndit să caute alianțe trainice și puter­nice. Vechea politică Multă vreme englezii au exploatat rivalitatea care despărțea Europa în două tabere : Germania, Austro-Ungaria și Italia dintr’o parte, Franța și Rusia din alta, și, in diferite rînduri, Anglia s’a alăturat, potrivit cu interesele sale, cînd de cea d’intima grupare, cînd de cea d’a doua , insă de la o vreme con­flictul de interese cu Rusia în Asia, cît și conflictul de interese cu Germania din cauza dezvoltărei comerciale și co­loniale a puterei acesteia, au convins pe englezi cum că va veni un moment în care politica lor de basculă nu va mai avea succese și în care se vor ve­dea puși în fața ostilității întregului continent. „Mîndra izolare“ Spre a eși din „mîndra ei izolare“ Anglia a căutat o apropiere de acela state cu care, sau nu are momentan conflicte acute, sau se află în armonia de interese ; astfel puterile către cari s’au îndreptat ochii bărbaților de stat englezi au fost: Franța, Italia, Portu­galia, în Europa, Statele­ Unite în Ame­rica și Japonia în Asia. Alianțele Mai intim­ Anglia a încheiat o înțe­legere simpatică, nu o alianță formală, cu Statele­ Unite ale Am­ericei de Nord și a pus astfel bazele unei alianțe vii­toare, întemeiată atît pe comunitatea de interese cît și pe comunitatea de rasă. După aceea a fost încheiată alianța cu Japonia, alianță care a permis a­­cestei din urmă puteri să se războiască cu Rusia și s’o învingă. In sfîrșit regele Eduard, cunoscut pentru simpatiile sale franco­file, a încurajat apropierea de Franța și a stăruit chiar pentru înche­­orea unei alianțe îndreptată în contra Germaniei. In urma războiului ruso-japonez, en­glezii au desăvârșit politica lor prin încheerea unei alianțe categorice cu biruitoarea de la Mukden și de la Țu­­șima și astfel Anglia, eșind din mîndra izolare cu care se fălea, se găsește azi serios asigurată în contra loviturilor vrăjmașului. Stăpîna mărilor In adevăr, în momentul de față pu­ternica Englizeză, încheind alianța cu Japonia, și stănd în legătură de simpatie cu Franța și cu Statele­ Unite ale Ame­­ricei, nu-i mai este teamă de un atac pe apă; politica aceasta și alianțele în­­cheiate de dinsa au avut de scop mai ales, stăpînirea mărilor, și în realitate atita timp cît Marea Britanie nu va avea de luptat de­cît cu Germania, cu Rusia și cu Austro-Ungaria, negreșit că această luptă ar fi o glumă pentru dînsa. Rusia a încetat de a fi o putere mari­timă și va trebui să treacă multe decenii pînă ce să aibă o nouă flotă de războiu. Austro-Ungaria are o putere navală foarte redusă și în nici un caz capabilă de a inspira îngrijiri puternice Angliei ; sau Germania, singura care ar putea da de gîndit, nu e de talie să fie piept nici Angliei, nici Japoniei. Pe apă, deci, alianța anglo-japoneză constitue o forță formidabilă în­potriva căreia ar trebui să se înscrie toate cele­­l­alte flote din Europa și din America, însă aceasta nu se va întîmpla. Anglia invincibilă Politica engleză, foarte prevăzătoare, prin alianța ei cu Japonia, a făcut din LETOPISIȚI DUMINICĂ—Mă întorc de la Bellu, Unde am asistat la înmormîntarea bu­nului și vechiului meu prieten, Barbu Gănescu. Rar mă duc la asemenea ce­remonii. Și nu fac aceasta din lipsă de interes pentru cei dispăruți. Nu, ci pentru că mi se pare că odată ce omul a devenit cadavru, de această icoană ștearsă și de multe ori urîtă a aceluia care a fost, nu mai ai pentru ce să te interesezi. Ceea ce rămîne, este amin­tirea celui pierdut, o chipul lui oare­cum idealizat, curățit de tot ce a fost rău și secondar și purtat în fundul su­­fletului tău ca o relicvie sfînt­ă. Față cu această amintire, ce are a face ca­davrul hidos și intrat în descompu­nere, grozav la vedere și care este cu totul altfel de­cit acela care a dispărut pentru totdeauna ? In așteptarea ceremoniei funebre — iară­și ceva sălbatic—am rătăcit printre morminte. Am impresiunea că sunt în­tr’o lume de cunoscuți, și crucea rece și albă, îmi ajunge ca să revăd un amic, o rubedenie, un sfîrșit pe cineva pe care de aproape, ori de departe, l-am cunoscut. Îmi pare că sunt pe calea Victoriei ori într’un local de spectacol, unde recunosc pe X. pe Y. pe Z. îmi amintesc figura fiecărui, întreaga lui personalitate îmi este evocată, mă gîndesc la cîteva anecdote din viața-I și, prin asociațiunea de idei, la cercul lui intim și la ce au devenit aceea cari l’au prins odată cu atîtea lacrimi, pe cînd preoții citeau „Veșnica lui pome­nire“. Ar fi o idee originală de scris o carte întitulată „Bellu“, în care să scrii tot ce­ gîndești, și simți despre morții acestui cimitir , ar fi un fel de memo­rii foarte interesante, dacă, bine­înțeles, autorul ar ști să le facă interesante. — De altfel, nici cimitirile nu-mi fac impresiunea macabră care de obiceiu se pune pe socoteala acestor necropole. E o simplă impresiune de liniște sufle­tească și în colțul buzei, cel mult, dacă naște un zîmbet ironic față de atîtea monumente pretențioase ori înscripțiuni ridicole. Odată m’am gîndit că și eu poate să ajung mai de­vreme ori mai tîrziu aici și mi-am zis în mine să las cu limbă de moarte la ai mei, să nu-mi pună pe mormînt decit o simplă lespede lucie, pe care să se scrie: „a murit muncind“, singura calitate de altfel ce-mi recunosc fără să fiu socotit că nu sunt modest. LUNI.—Intr’an cerc se vorbea as­tăzi de cazul unui tînăr care șî-a lăsat nevasta, copilul și slujba, pentru ca să plece cu o fem­ee măritată. Toată lumea il osîndea—și eu mărturisesc că nu l'am apărat, dar nici nu l’am acuzat, căci în definitiv, ce-i pot zice, de ce-i poți a­­runca piatra ? Doar că și-a complicat viața în chip inutil și stupid. Zic stu­pid, fiindcă in lumea noastră materia­listă pentru pasiune este așa de puțin loc față de interesul a tot puternic care joacă primul rol. E fără de îndoială că din acest punct de vedere, cineva care-șî abandonează o situațiune greu cîștigată, pentru o clipă de iubire, e prost. Totuși, cînd te ridici mai sus puțin, cînd cîntăreștî fap­tele omenești cu altă balanță decit a­­ceea obicinuită, aui nu-î mai de prefe­rat o acțiune omenească provocată de pasiune,decit aceea bazată pe calcul și in­teres ? Oricît ai plînge pe femeea aban­donată, pe bietul copil părăsit, oricît ai constata gravitatea ruinelor ce lasă după ea această patimă, totuși, pare că omul devine mai superior, ascultînd de ea și dînd cu piciorul la tot ce este practic, cuminte și obicinuit. ... Ei hei, amice, îmi șoptește mie, simțul meu practic, nu crezi oare că a­­luneci pe un povirniș prea repede și că te vei trezi făcînd apologia adulte­rului, a dragostei pasagere și a altor lucruri... oribile ? — Așa-l amice bine sfătuitor. Nu-î momentul acum de-a discuta asemenea lucruri. Cine nu trec prin capul omu­lui, cine s’ar putea discuta între amici, dar lumei nu trebue să-î dai aceea ce nu poate pricepe și aceea ce poate fi interpretat cu totul în alt chip decît tu ai cugetat. MARȚI.—Tocmai cînd reciteam cele scrise ori, o scrisoare a unei doamne care iscălește „Fetița dulce“, îmi amin­tește că credința conjugală a noastră, a bărbaților este un mare moft. Uite, o­­norată doamnă, ori domnișoară, nu cre­deți că sînteți cam părtinitoare, cu sexul d­v.? Eu sunt mult mai imparțial și ați putea subscrie, cu oarecare rezervă, altiul Maican și mai ales acesta din urm­ă.î­ndATTe». rgioV rfonnvel ai nnnmn no nrn. n’nii no Cil­li­Qft rAi­î mia Qn.ti mn a­devăr mai general și anume că cre­dința conjugală și a bărbatului și a fe­­meei este un mare mort. Dacă nu te vei supăra atît d-ta cît și aceia cari mă citesc, dacă nu te vei scandaliza și dacă veți cugeta puțin mai adine, veți putea vedea că omul este un animal poligam. Faptul că azi există după legi și după u­­nele religiuni perechi, perechi, cu schim­bă de loc această constatare. Dacă acest adevăr este adevărat, atunci totul se ex­plică și oricît ar protesta morala cu­rentă, tristul adevăr, rămîne atare. Mo­­nogamia însă există, dar există în stare de excepție și ea se datorește prejude­căților sociale, obiceiului și la mulți oa­meni cinstiți și cu sentimente delicate, care-și înfrînă pasiunea firească, acea­sta se datorește stimei și iubire­ între soț oi soață, îmi place cutare femee, ași fi atras către ea, dacă ași fi liber. Ne mai aparținîndu-mi mie, îmi înfrîng pasiunea și rămîn credincios soției cel puțin cu faptul și vice-versa. La cîți și la cite însă acest sentiment este oare destul de puternic, ca să lupte con­tra dorinței ? MERCURI. — Aflu din ziare că fos­tul colonel Demetrescu-Maican a încetat din viață. Totdeauna m’am întrebat dacă omul acesta, pe care l’a osîndit și l’a înfierat justiția țărei și în niște momente turburi și de patimi politice colcăitoare, m’am întrebat dacă omul acestea a fost osîndit pe sfînta dreptate ? Pot să vor­ 03 n’au făcut ca să li se revizuiască pro­cesul. De cite ori n’a venit la mine plîn­­gind și cerîndu-mi ajutor, și trebue să recunosc că am fost laș și am refuzat această mină de ajutor. De ce ? Fiindcă în fericita țară romînească, a apăra și a căuta să reabilitezi pe Marian­ Deme­­trescu, ar fi fost sinonim cu a te face pentru bani apărătorul unor oameni pă­tați și vinovați. E ușor să zici că dacă ai virtuți cetățenești trebue să înfrunți totul. Da. E însă greu să te războești cu toată lumea și mai ales cu calomnia și cu bănuiala — și de aceea de atîtea ori nu -ți îndeplinești datoria, așa cum îți dictează conștiința ta! Și grația mie, grație] altora ca mine, doi oameni poate mor, fără să se fi pu­tut reabilita, fără să poată lăsa copiilor lor un nume curat—dacă în adevăr, ceea ce nu știu­— dînșii au suferit oprobriul public fiindcă totdeauna cineva trebue să plătească pentru alții. JOI. — Constantin Bacalbașa și-a re­luat pana lni de altă dată și a reînce­put la Adeverul o serie de cronici, cari dovedesc că această pană n’a ruginit de loc. Colegul meu de subsol (în limba redacțională de la Adeverul, subsol nu­mim foița de la pagina I-a) face o con­statare tristă— decăderea presei de azi față de ceea ce era altădată. Nimeni ca mine nu a putut și nu poate constata mai bine, această tristă stare de lucruri. Nu trebue însă să fim nedrepți cu ziu­besc astăzi, fiindcă am înaintea mea două riști­. In întreaga noastră societate este o morminte. Atît colonetul cit și genera­ o decădere morală și intelectuală. Pe cînd n viața publică d­e altă dată erau oa­­­­meni de mîna întiia, azi ne aflăm în fața unor simpli epigoni. Presa de altă dată agita idei—dar și lumea politică de a­­tunci făcea același lucru. Azi totul se reduce la intrigi și cancanuri; ideile sunt de prisos și o greutate pentru politi­cian­. Fatalmente, ca și presa care este oglinda societăței și in special a lumei politice, trebue să se resimtă de acea­stă decădere intelectuală, de această scoborîre a moralului intelectual și moral politic. De altfel Bacalbașa n’a simțit ca și mine, ca și alții cîțîva, cît de înăbuși­toare este atmosfera în care trăim și cum cu ideile și cu sentimentele noas­tre, par’că avem în juru-ne un vid, par’că trăim in altă lume, care nu ne mai pricepe și pe care deabea o înțe­legem și noi? VINERI.—De ani de zile cineva, că­ruia nu l-am făcut nici rău, nici bine, sub pretext de deosebire de idei, mă înjură. Cum sunt deprins cu așa ceva, cum acesta este rolul meu ca ziarist, nu m’a prea emoționat și nu mă prea emoționează cind sunt numit prost, ig­norant, pungaș, proxenet, șantagist, spe­culator murdar, vîndut evreilor și tu­turor partidelor, și altele multe, multe de tot. Eri o scrisorică a acestui ci­neva, îmi imploră un mic ajutor. Pri­mul sentiment a fost să resping cere­rea. Vorbea simțul răzbunărei, a trium­fătorului față de cel învins. Apoi a ve­nit sentimentul nu al milei, ci al indi­ferenței, căci cînd ajut pe cineva sunt stăpînit nu știu de ce, de acest senti­­­ment. Azî însă mă gîndesc că poate rău am făcut. Omul acesta, cine știe, va crede că dîndu-i cîțîva lei, am vrut să-i conrup tăcerea și bunăvoință lui. La urma urmei, ce-mi pasă? Orî­de va tăcea pe viitor legat de o recunoștință’­ pe care nu i-am cerut-o, orî de mă va injura, împins de sentimentul firesc al răzbunărei, fiindcă se crede umilit prin darul meu, orî una, orî alta, ce­ mî pasă în definitiv, cînd prin pozițiunea în care sunt, trebue să fiu atacat, indiferent dacă azi este X, miine­­, și așa mai­ departe ? SIMBĂTĂ. — Cînd am fost la Paris am vizitat localul ziarului Le Matin și­ am admirat teh­nica modernă a tuturori instalațiunilor. Mărturisesc însă, că nui m’am gîndit cu rușine la micul nostru! Adevĕr și la instalațiunea lui­ Imî zi­,­ceam că acest sentiment trebue să-țj aibă și un redactor de la Matin, care­ ar vizita localul nostru. E în mic cam ar­celaș lucru, căci ar fi cu neputință ca un­ ziar din Paris, cu 600.000 de foi tiraji pe zi, apărînd intr’un oraș de 3 mi­­­lioane de locuitori, să aibă aceeși pro­­­porțiune cu modestul sau confrate de­ pe malurile Dunărei. De altfel socot­ 1, că, totuși, ceea ce am făcut este prea­ mult pentru țara romînească, dar­­ cum acesta este cusurul nostru al romî­­nilor: voim să părem mai mult decît sîntem! CONST. MILLE

Next