Adevěrul, ianuarie 1923 (Anul 36, nr. 11912-11940)

1923-01-28 / nr. 11937

Constituţia reacţiunei! Guvernul d-lui Ionel Brătianu a ridicat braţul pentru a da lovitura cea mare. Proiectul de Constiuţiune sub jugul căreia e vorba să fie siluită România Mare, a fost depus pe biroul Camerelor. Pentru a simboliza toată a formalitatea ce ar fi această lege fundamentală, votată de Camere ordinare, alese pe sprinfieuuâ in lipsa celor mai de seamă partide de opoziţie, contra protestului naţiunei politiceşte organizată, guvernul a ţinut să supuie chiar şi acestor Camere proiectul pe o cale anormală. Astfel Constituţia aceasta e oarecum copilul nimănui. Guvernul nu a prezentat-o direct, Parlamentul nu a luat iniţiativa propunerea ei. Suveranul nu a trimes-o înaintea Camerelor printr-un decret al său. Nimeni nu vrea să-şi asume paternitatea acestei legi a legilor, sub care românii din România Mare şi liberă, ar putea fi condamnaţi să trăiască. Cu toate formulele la cari guvernul a recurs pentru a masca acest fapt, va rămâne eternizat în isto de scandalul fără pereche că a vroit ca Constituţia ţărei mari şi noul, să fie pentru locuitorii vechiului regat un pas inapoi, iar In ce priveşte pe fraţii lifcezaţi şi veniţi din libera lor voinţă alături de noi, să fi fost alcătuită fără concursul lor, fără ca glasul lor să fi fost ascultat. De ce Insă, se vor întreba oamenii de bună credinţă, a umblat guvernul cu proiectul său pa căi atât de intortochiate? De ce Suveranul nu a ţinut să aibă partea ce i se cuvine in I- iniţiativa legei fundamentale a statului? De ce guvernul nu se dă Înapoi nici de la faptul de impune ţărei o Constituţie de partid, la care opoziţia nu ar colabora? Cetirea proiectului dă răspunsul. Proiectul acesta de Constituţie este un uriaş pas înapoi faţă cu Constituţia sub care a trăit vechea Românie Mică. El este o lovitură de măciucă dată drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. El este siluirea poporului României Mari sub un regim reacţionar şi samavolnic, împotriva căruia să nu poate fi invocate nici măcar dispoziţii constituţionale pe ca şi le calcă azi şi cari sunt totuşi un permanent fanion al speranţei. El este definitiva trecere a ţărei in patrimoniul politic al partidului liberal. In faţa acestei situaţiuni, ne întrebăm dacă opoziţia va fi acum cel puţin la înălţime, dacă acum cel puţin îşi va recunoaşte datoria, dacă va şti acum să-şi strângă rândurile, pentru ca astfel chemarea pe care o va adresa cetăţenilor ca sâ se ridi-1 ............miim imm'Turmniniiiiiii ce pentru ca pe toate căile legale, cu utilizarea acelor drepturi şi libertăţi pe cari azi încă le au şi mâine nu le vor mai avea poate, să împiedice îndeplinirea loviturei, să aibă răsunet şi să fie eficace. In ce priveşte presa democrată şi independentă, a cărei soartă se joacă de asemenea de data aceasta, ea va fi ca întotdeauna la postul ei. Libertatea presei, desfiinţată! Nu e nici o surpriză, pentru că ştiam de mult care e voinţa nestrămutată a guvernului, liste drept că diferiţi miniştri şi alţi fruntaşi liberali au căutat mereu să îndulcească pilula , dar noi nu ne-am lăsat amăgiţi Articolul 27 din proiectul de constituţie depus în parlament trece în judecata tribunalelor ordinare „îndemnurile la asasinate şi rebeliune, precum şi calomniile“, plus „delictele de presă conexe cu alte delicte sau crime“. Sancţiunile — amenzi, daune civile şi închisori — sunt lăsate pe seama unor legi speciale, cari vor avea grija, desigur, să fie atât de aspre, încât să poată distruge orice ziar neplăcut guvernului. Autorii proiectului îşi demască perfect sentimentele prin dispoziţia în adevăr fenomenală ca, dintre toţi deputaţii şi senatorii, singuri ziariştii să fie lipsiţi de avantajul imunităţii parlamentare. Un deputat sau senator care e director sau girant la un ziar poate fi arestat, nu pentru delict de presă — arestul preventiv neexistând în materie de presă — ci pentru oricare motiv, chiar fără să fi căzut într-o vină vădită, — şi numai pentru că e ziarist, pe când nici un alt parlamentar nu poate fi arestat decât cu autorizarea Adunării din care face parte. Am mai spus-o şi o repetăm noi, ziariştii, nu avem nevoie de libertatea presei pentru noi. Despre partea noastră am putea scrie aşa fel ca să-i placă şi d-lui Vintilă Brătianu. Dar atunci nu ne-am mai face datoria, cea mai mare datorie noastră, aceea de a lovi în toate relele şi — când e nevoie — în toţi răii. Proiectul guvernului vrea să suprime acest control. E de văzut acum dacă ziariştii vor primi în tăcere această declasare şi despoiere a lor, dacă opinia publică va accepta această gâtuire a presei. Adevărul V Chesti* ziiai Intre tovarăşi O. A. C* CUZAe Isprăveşte mai repede cu constituţia aia, — că nu pot să in tind la infinit diversiunea! anul XXXVI. Ko. 11937 1 len fxeirpW in toafa pra lei mw\\m\ in străinătate U Dumineci 29 Ianuarie 1923 Adevĕrul FONDATOR*AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1920 iEchilibristice bugetară D. Vintilă Brătianu se laudă cu orice preţ că a făcut un lucru in adevăr mare: ne-a dat un buget echilibrat. Ce-i drept, frumos lucru! De cât, in fiecare zi găsim în ziare câte o informatie care ne pune pe gânduri. De pildă, aceasta: „Pe seama ministerului de război şi asupra exerciţiului 1922/923, s’a deschis un credit extraordinar de ,lei 45.500.000 pentru întreţinerea până la 31 Martie 1923, a contingentului 1923 ce s’a încorporat la 21 Ianuarie 1923“. Acum, am fi currioşi să ştim: când a făcut bugetul cel atât de echilibrat, rr avea guvernul mei o bănuială că Va veni şi anul 1923 şi că el va aduce cu sine un mu contingent ? Iar dacă avea o asemenea bănuială, cum se face că n’a prevăzut in bugetul cel echilibrat o sumuliţă căt de modestă pentru întreţinerea noului contingent ? Şi, băgaţi de seamă, cazul nu este unic. Mai dăunăzi s'a deschis un credit, tot atât de... extraordinar (curat!) pentru îmbrăcămintea soldaţilor, ca si cum la alcăturea bugetului ar fi fost vorba ca soldaţii să umble în pielea goală ! ...Se vede că echilibrarea constă tocmai in echilibristica asta de a nu trece cheltuielile în buget, pentru a-l putea încheia fără deficit! de stare de asediu? Nu numaî cu surprindere dar şi cu durere adâncă am luat cunoştinţă că starea de asediu s’a mai întins în Ardeal Cui i-ar fi trăznit prin minte, pe vremea când nu mai visam la unirea neamului, că în ziua în care o asemenea minune ar izbândi, România va fi nevoită să se menţie încingându-şi toate frontierele cu cuirasa stării de asediu ?! E ceva trecător ni se va răspunde, ea va dura numai cât vor dura şi agitaţiile duşmanilor noştri. Dar duşmanii noştri vor locui veşnic la graniţele noastre, căci nici ungurii, nici ruşii, nici bulgarii nu vor consimţi să se mute vreodată din locurile de unde sunt. Atunci cum rămâne cu vremelnicia stării de asediu, care durează, în mod legal sau de fapt, pretutindeni în provinciile alipite, de jur împrejur ? Şi ce va fi in ziua când, odată şi-odată, unguri, ruşi şi bulgari vor fi, dacă nu complect refăcuţi, intr’o situaţie mai bună totuşi decât astăzi? E starea de asediu un paravan împotriva unei asemenea primejdii ? Este ea o garanţie mai mare decât propriile noastre puteri militare şi morale şi decât toate prieteniile din apus şi alianţele cu vecinii noştri ? Dacă întreaga noastră putere materială şi morală, plus legăturile cu Marea şi cu Mica Antantă nu ni-s suficiente ca să ne apărăm de un popor dezarmat măcar relativ faţă de noi, orice s’ar zice, şi reprezentând de-abia 40 la sută din numărul nostru, — ce forţă nouă vom putea trage dintr’un petec de hârtie, din câteva şicane prilejite de ei, şi din suprimarea câtorva libertăţi ? Mi se pare că guvernul mai curând ne slăbeşte încrederea luând asemenea măsuri,, mai cu seamă că te ia fără să fi încercat mai întâi în mod deplin şi sincer regimul celălalt, al dreptăţii şi al libertăţii, pe scurt regimul dreptului comun, practicat europeneşte. I-am propune numai modelul Alsaciei-Lorenei şi al teritoriilor alipite la Belgia, deşi Belgia e vecină doar cu Germania şi stăpâneşte pământuri pe cari niciodată nu le-a revendicat, ci le-a căpătat ca să zic aşa, forţat, I. T. 1 Cronica săptămânală de CONSTANTIN BACALBAŞA Bucureştii de altă dată LII Alegerile generale pentru Cameră măresc agitaţia în Bucureşti. Opoziţia prinde cufragiu şi hotărăşte lupta extra-parlamentară. In sala Orfeu, care se afla în dosul palatului regal, pe strada Câmpineanu, se tine o întrunire publică spre a se protesta împotriva guvernului şi a arestarea lui Gheorghe Panu, ales deputat al Iaşilor. Precum am spus, mai nainte, Gheorghe Panu, fugise la Paris, spre a scăpa de detenţiune în urma osândiri lui pentru articolul Omul Periculos. De îndată ce a fost ales deputat de Iaşi a părăsit Parisul şi a intrat în ţară. Insă la graniţă a fost arestat şi întemniţat în oraşul Piatra. De aci agitaţia. In sala Orfeu, au vorbit mai mulţi oratori printre cari Alexandru Lahovari şi Gheorghe Paladi. Atunci am vorbit şi eu ca reprezentant al ziarului Lupta. In Cameră şedinţele sunt furtunoase. Intr’o zi, la 14 Martie 1888, este iarăşi întrunire la sala Orfeu. Cu acest prilej, la eşirea de la întrunire un număr de agenţi şi alţii, deshamă caii de la cupeul care du-icea pe Gheorghe Vernescu şi Nicolae Blaramberg. Dar bătăuşii gu- vernului năvălesc, iau la goană pe cei cari târau cupeul, îi sparg gea-j marile şi silesc pe Blaramberg şi pe Vernescu să fugă. Pe calea Victoriei agitaţia începe. Mulţimea se adună de pretutindeni, mai multe mii de oameni fierb şi vociferează. Strigătul: „La Palat“ răsună. Şi toată mulţimea se abate asupra palatului regal. Forţele poliţieneşti aleargă în fuga. Compania de jandarmi pedeştri pune cordoane pe calea Victoriei, pe când maiorul Fănuţă în capul jandarmilor călări, şarjează. Mulţinea intră în curtea palatului şinăvăleşte pe scări. Geamurile de la una din uşi cad urnind. MaiorulFănuţă intră cu jandarmii lui şarjând spre a goni lumea. Nicolae Filipescu, care era în mijlocul vălmăşagului şi printre cei urcaţi pe scară spre a pătrunde în palat, scoate revolverul şi voeşte să tragă în maiorul Fănuţă. In clipa aceia cineva îl apucă de braţ strigându-î: — Ce faci, Nieule, eşti nebun Era Kneazul Dimitrie Moruzi, prefectulde poliţie care, fiind şi rudă cu Filipescu, îl oprea de la un act necugetat Pe când aceste fapte se petreceau la sala Orfeu şi la palatul regal, un număr de deputaţi opozanţi intră în Cameră zgomotos, pe când se discută. Gheorghe Vernescu, foarte agitat, eraîn fruntea noiilor veniţi. Ridicând braţul, el striga cu glasul ca tunetul: ~* Domnilor, pe când dumneavoastră discutaţi aici, afară poporul Capitalei este măcelărit! Toată Camera este în picioare ! Deputaţii din opoziţie îşi părăsesc locurile şi înconjoară pe Vernescu cerând informaţii! In tribune fierbere mare, mulţi es repede ca să alergie pe calea Victoriei ! Şedinţa Camerei nu mai poate continua. In această zi care, dimpreună cu ziua următoare, au format faimoasele zile de la 14 şi 15 Martiie, s’au petrecut şi unele fapte comice. Cafeneaua Fialkovsky exista încă, acolo unde este astăzi restaurantul Elysée. In cafenea s’au refugiat mulţi opozanţi când armata a început să cureţe strada. Dar iată că soseşte maiorul Fănuţă în capul escadronului de jandarmi. Atunci mai multi es din cafenea pe trotuar şi în stradă, având în frunte pe avocatul Atanasiadi care era mic, cocoşat şi cu figura unei maimuţe. Atanasiadi era prieten cu Făuriţă, dar in acel moment era pină de indignare. Eşind în mijlocul stradei ltă o poziţiune marţială, puse mâna în şold şi irigă : — Sclavule, dă-te înapoi, căci eştisoldatul tiraniei! Fănuţă râzând îi răspunse : — Dă-te într’o parte, pocitura, că n’am ce-alege de tine ! .Unii au râs, altii, văzând că nu e glumă, au şters-o repede. Seara toţi parlamentarii opoziţiei sunt adunate la băile Eforiei, unde se afla instalată Liga de rezistenţă . Gheorghe Panu, care în urma agitaţiilor opoziţiei şi a faptului că era ales deputat, fusese liberat, asista la adunare. In această adunare se hotărăşte ca toţi deputaţii din opoziţie, în număr de 52 sau 54, să plece de la băile Eforiei şi să se ducă cu capetele descoperite pe jos până la Cameră. In acelaş timp toţi agenţii au fost expediati ca să scoale lumea pentru a doua zi. A doua zi, la ora 12, mă aflam larga de rezistenţă. La ora 1 fârî un ,sfert, deputaţii opozanţi în frunte cu Lascar Catargiu, Dumitru Brătianu, Gheorghe Vernescu etc., es din gangul băjor Eforiei a capetele descoperite şi pornea (Citiţi continuarea in pag. I-ax'! In fiecare zi guvernul lărgeşte zona stării de asediu, deocamdată în Ardeal. ^ # . De ce nu trece starea de asediu în proiectul de constituţie ca formă definitivă de guvernare pentru toată România? Aniversarea morţii lui Alexandru Ciurcu A trecut un an de când cititorii Adevărului puteau citi în aceeaşi zi un articol de Alexandru Ciurcu şi asista totdeodată la ceremonia sa mortuară. Articolul era din ajun. Acela care se îndeletnicise aproape în continuu cu ziaristica în cursul aproape a unei jumătăţi de secol, căzuse pe frontul nostru de luptă, ostaş viteaz, luptător neclintit, şi fruntaş între fruntaşii scrisului. A trecut un an de atunci şi mulţi din cititorii ziarului au început să-l uite, aşa precum toţi uităm, in învălmăşagul treburilor şi gândurilor cari ne fură viaţa şi liniştitul ei traiu. Noi însă, cari i-am fost camarazi şi prieteni, nu-l putem uita; căci intre noi el a lăsat neperitoare amintite . Şi în sufletele cititorilor a rămas ceva neperitor de la dânsul. E acea sămânţă rodnică de cugetări şi de simţiri pe care o lăsa pe nesimţite citirea articolelor lui, totdeauna folositoare şi pline de bun simţ. Câţi nu poartă intrinşii, fără să ştie, să bănuiască măcar, roadele rămase din citirea scrierilor lui Ciurcu! Este adevărat că noi ziariştii suntem în privinţa aceasta în mare inferioritate faţă de publicişti. Articolele noastre cele mai bune trăiesc cel mult 24 ore şi apoi rămân îngropate pentru vecie^ pe când cartea rămâne. Păstrată în biblioteci, ea foloseşte cititorilor mai multor genaraţiunî,chiar atunci când ea nu merită într’adevăr această cinste. Bine ar fi ca, din articolele lui Ciurcu, să fie alese unele din acelea cari nu se refereau numai la chestiuni de actualitate, ci tratau chestiuni de interes permanent. Din imensul lor număr să i se tipărească câteva volume pentru ca acestea să perpetueze pentru generaţiile viitoare memoria aceluia care a semănat cu largă mâtfă, înfolosul contimporanilor săi* sămânţa cea brună. Aceasta ar fi datoria celor cari i-au cunoscut şi iubit, dar şi a acelora cari, în dor de bine, voiesc să transmită urmaşilor noştri cele ce lor înşile le-au plăcut şi folosit în viaţă. C. G. Costa-Foru Alexandru Ciurcu Carnetul nostru mi lucrat însemn cu adâncă emoţie ştirea încetării din viaţă a lucrătorului tipograf Ionel Mihăescu, unul din cei mai statornici şi mai bravi colaboratori technici ai „ Adeverului", şi-a început activitatea ca ucenic in atelierele ziarului şi şi-o încheee după trei ani de boală cari au fost pentru el o lungă agonie — ca pensionar al ■ instituţiei. Işi împletise In mod aşa de intim activitatea cu aceea a „Adeveruliui”, în cât şiunul şi celalt ajunseseră a se socoti inseparabili. In erarhia valorilor sociale, locul ocupat de Ionel --- aşa-i zicea toată lumea — era un loc modest de paginator; in erarhia valorilor de utilitate practică însăi locul ocupat de el era considerabil. In mijlocul perfecţionărilor technice cari au cu r.~ erau realizate la „Adeverul”, Ionel rămânea el însuşi exemplarul cel mai perfecţionat, al muncei. O activitate vie, mobilă, în permanentă ebuliţiune. Pe cât de nein-semnat şi de firav îi era trupul, pe atât de mare energia care-l însufleţea. Neastâmpărat şi iute, dar totdeauna socotit şi precis, la el deriziunea era urmată prompt de realizare. Gălăgios şi turbulent, pe când vocea lui umplea atelierul, mânile lui se mişcau cu febrilitate şi rezolvau multe probleme dificile de punere în pagină. Prin felul îndeletnicirilor mele obişnuite am avut prilejul să cunosc mulţi lucrători. Niciodată insă nu mi-a fost dat să întâlnesc o mai mare dragoste de lucru, o aplicaţie mai complectă, un devotament mai necondiţionat şi o întrupare mai desăvârşită a muncei De aceea mi-era drag după cum era drag tuturor acelora cari l-au cunoscut. Şi de aceea moartea lui Îndurerează adânc întreaga mare familie a „Adeverului” . N. NARBAŢII Pentru judecătorul de Instrucţie De multă vreme lumea se Întreabă cu mirare: de ce nu mai scrie d. Goga? Talent, slavă Domnului, are berechet; cu hârtie este aprovizionat din belşug. Atunci de ce s’a condamnat la o abstinenţă atât de încăpăţânată? In sfârşit, d. Goga a scris; a scris o poezie, din care semnalăm versul principal: „Pământ, mi-am fost duhovnic de păcate!". Versul acesta n’are numai o valoare literară; el mai are şi una juridică. Pământul poate, astfel, să devie un martor preţios pentru o chestie pe care o cercetează judecătorul de instrucţie. Ştim că bardul s’a bizuit pe vechilil cântec popular: „Taci, taci, ca pământulfum dar credem că un ’ magistrat isteţ ştie să deschidă şi discreţiile cale mai bine Încuiate. Klz. Romain Rolland faţă de războiul mondial de H. SANIELEVICI Romain Rolland a publicat trei opere literare în contra răsboiului: romanul Clarambault; comedia sabrică Liluli (,,epopee aristofanică — o numește autorul); şi micul roman (care-i mai degrabă o lungă nuvelă) Pierre et Luce. Această dininnă lucrare am primit’o acum din partea autorului, împreună cu volumul Annette et Sylvie, primul dintr’o nouă serie care poartă titlul L’âme enchantâe și este analoagă seriei Jean Christophe. Clérambault trezise în mine bănuiala, că autorul, părăsind domeniul eternului omenesc pentru acela, — mai superficial, şi ’n veciinică prefacere, — al tezei şi al criticei sociale, trădează un uşor declin al inspiraţiei sale creatoare. Exprimasem, cu perfectă sinceritate, această bănuială mea, într’o scrisoare trimeasă anul trecut marelui scriitor, care şi ca om, şi ca artist, îmi inspiră simpatia admiraţie , şi respect. Cu bucurie constat acum, după ce am cetit Annette et Sylvie, că m’am înşelat: noua serie nu va fi inferioară celor două opere mai însemnate ale lui Roman Rolland: Jean Christophe şi Colas Bretignon. Găsim in Annette et Sylvie tipuri noi: ele poartă intipăritura secolului al douăzecelea, faţă de care noi, cei cari ne-am format personalitatea in secolul trecut, rămânem cam desorientati... Psihologie adâncă şi respectuoasă de adevăr; sentimente etern omeneşti; iubire de oameni şi toleranţă larg umanitară; o mare putere dramatică; şi un stil de o rară fluiditate şi transparentă, sorbi volunul în câteva ceasuri, fără umbră de osteneală. In numita scrisoare exprimasem oarecari îndoeli şi în privinţa atitudinea pe care o ia Romain Rolland, în Clarambault, faţă de curentul patriotic şi răsboinic francez din timpul conflictului mondial Spuneam, că după cum medicul vindecă adesea pe bolnav, ‘ administrându-i otrăvuri, tot aşa Istoria universalis. Serveşte de pasiunile omeneşti, pentru scopurile ei superioare, vinovate faţă de progresul politic al omenirii, erau şi feuda- litatea rusă, şi cea germană; vinovate erau şi de provocarea războiului; pe amândouă le-a doborât răsboiul. Acceptând răsboiul, social, democraţia germană avea ca scuză sălbătăcia ţaristă; acceptând răsboiul, socialiştii francezi aveau ca scuză militarismul şi agresiunea prusacă. Defetismul francez, negăsind răsunet în Germania, ar fi adus subjugarea Franţei şi retrogardarea omenirii. Cât de înţelept lucrează Istoria universală, nu servind, ci servindu-se de patimile şi interesele oamenilor, ne arată faptul, că Germania a învins Rusia, iar Franţa a învins Germania, cei doi vinovaţi, deşi în tabere opuse, au eşit amândoi înfrânţi. Cu alte cuvinte, Istoria a separat după un criteriu etic, interese pe cari popoarele le împletiseră, din considtaţiuni realiste. „Die Weltgeschichte ist das Weltgericht Totuşi, ţinând seamă de împrejurarea că Clarambault, Liluli şi Pierre et Luce sunt publicate după înfrângerea Germaniei, punctul lor de vedere apare în altă lumină: nicăeri nu mai vedem astăzi un pericol serios pentru evoluţia politică a luptei, nicăeri un obstacol pentru democraţie şi progres. Chiar ocuparea Rhurului de către Franţa, a fost primită cu linişte de către social-democraţia germană. La invitaţia partidelor burgheze de a lua parte la o demonstraţie uriaşă sub cerul liber, socialiştii nemţi au răspuns că „vor să protesteze în focaluri închise“, cu alte cuvinte: „mai încet cu entusiasmul!”... Au declarat apoi în parlament, că ei au protestat în contra expediţiilor imperialiste, chiar când au fost întreprinse de către nemţi (de indignare, câţiva deputaţi din dreapta au părăsit atunci sala de şedinţă); că Germania are nevoie de un împrumut internaţional ca să poată plăti; şi că sclaiştîi francezi au adirat cu energie interesele germane- Ceea ce înseamnă că: poporul german e gata să se înţeleagă şi poate să se înţeleagă cu poporul francez; dacă burgheziile nu pot cădea la învoială, asta-i treaba lor. Pentru desvoltarea normală a socialismului francez şi a celui european „imperialismul“ francez nu poate fi o piedică serioasă. In Germania, reacţionarii se agită zadarnic: clasele peste cari a trecut, strivindu-le, roata Istoriei, spumegă mult, dar n’au putere.. In atari împrejurări discreditarea răsboiului este o acţiune de înaltă moralitate. Şi apoi, problema se pune şi din alt punct de vedere. Un scriitor de valoarea lui Romain Rolland nu se adresează numai contemporanilor, ca şi viitorimii; îi este deci îngăduit să facă abstracţie de ceea ce este şi să pledeze pentru ceea ce trebue să fie şi va fi. Că Europa, însă, se îndreaptă către o înfrăţire a popoarelor — asta mi se pare neîndoelnic. Se poate discuta numai intervalul de timp: numărul deceniilor care ne desparte de o atare organizare a Europei. Spengler, în al doilea volum —a apărut acum câteva luni — al operei sale. Agonia Occidentului" susţine că instinctul răsboinic este fundamentala manifestare de viaţă a unui popor sănătos, că răsboiul este eternul proces creator al Istoriei; iar aceste afirmări ale sale, le întemeiază pe constatarea că aşa a fost întotdeauna până acum. Argumentul e departe de a fi doveditor. Şi sclavia a existat „totdeauna“, şi, după Aristotel, trebuia să nu dispară niciodată; şi totuşi, dacă lumea ar afla astăzi, că într’o tară civilizată oare care, se vând oameni cu ocaua, un strigăt de indignare ar sgudui sufletele, necum dacă s’ar încumeta cine va să puie robi sau prizonieri în luptă cu fiarele în arene, ori să hrănească moruni cu carne de sclav, pt motiv că morunul se vinde maî scump decât robul. Numai cine-i ignorant în materie de Istorie, se va încumeta să nege că omenirea a progresat necontenit din toate punctele de vedere!... Poate că ’ntradins se ’nscenează mereu la Berlin, cu ajutorul unor profesori specialiști, filme istorice, cari nu lasă (Continuare trt vagina II a) Conferinţa în caricatură M. B. VENIZELOS Primul delegat al Gretei la conferinţa din Lausanne.