Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)

1923-03-23 / nr. 11991

Ini XXXVI. No. 119911 ibo tXFirpiarm ib M tan 2 lei exemplarul in străinătate Vineri 23 Martie 1923 Adevărul fondatori AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Un discurs despre iContra amestecului statului noua Constituţie Cupajului Mussolini Evenimentele turburătoare cari s’au petrecut la noi, au făcut să se treacă aproape cu vederea, importantele cuvântări pe cari d. Mussolini le-a ţinut în zilele din urmă şi prin cari a precizat politica economică a fascismului-Advenirea politică a acestui a fost o revoluţiune, politica lui economică urmăreşte alta. Ultimii ani dinaintea războiului aduseseră o pronunţată tendinţă spre etatism- Războiul însuşi cu necesităţile apărărei naţionale, o perfecţionase până la exasperare. Perioada postbelică a adus însă în toate ţările falimentul acestei politici economice, interventionist© şi etatfete à outranee. Şi iată-l pe d. Mussolini ridicându-se cu energie contra ei. Monopolul chibriturilor îl desfiinţează şi se mulţumeşte cu un impozit asupra lor- Telegraful şi telefonul voeşte să le treacă unor companii particulare. Şi, horribile dicto, înseşi drumurile de fier, cari şi în Italia sunt ale statului, d. Mussolini voieşte să le treacă unor companii particulare, despre cari crede că le vor administra mai bine şi că vor realiza beneficii, pe când statul nu se alege din stăpânirea lor decât cu deficite. Trebue recunoscut că ruperea aceasta cu politica de etatizare şi întoarcerea la întreprinderea privată, este un act de curaj, căci nu tocmai a politicei naţionale, pe care nici un guvern nu o reprezintă totuși în mod mai exact, ca guvernul Mussolini. * Noi ne dăm perfect seama, că noua politică economică a d-lui Mussolini, prin faptul că se întoarce la cea veche, este de fapt un regres, nu un progres. Dar întreaga situațiune în Europa se află în regres față cu cea dinainte de război, înainte de război dezvoltarea economică luase un avânt care o apropiase până de punctul când socializarea, al cărei preludiu este etatizarea, apărea realizabilă. După război, subproductiunea, prăbusirea financiară, ruperea imitatei economice internationale reclama întoarcerea la acea fază a perioadei capitaliste, în care iniţiativa privată, avutul privat, interesul individual, sunt premisa progresului economic. D. Mussolini nu face deci decât să adapteze condiţiunilor reale actuale, forma economică. El nu face decât să retrogradeze forma economică, până punctul unde ea se adaptează stărei de dezvoltare a societătei D. Mussolini ai citat în sprijinul politicei sale economice în succesul etatismului în Rusia sovietică, în care fierbe pentru sociolog, materialul imens de experienţă, cum fierbe într’o retortă materialul de este o rupere numai cu o politică, experienţă al chimistului. Dar areconomică ,ci şi cu o prejudecată mumentul acesta e exact în alt sens de cât crede d- Mussolini. El nu dovedeşte imposibilitatea socializărei şi a etatizărei, el dovedeşte numai imposibilitatea lor când condiţiunile generale economice ale unei ţări nu sunt încă coapte pentru ele. Acesta a fost şi este cazul cu Rusia. Acesta nu a fost cazul cu alte ţări din Occidentul Europei. Dar războiul a produs o asemenea învălmăşală economică, încât chiar şi Germania, care a ieşit acum dintr’o revoluţie socialistă, introdus prin Constituţie consiliile muncitoreşti de exploatare şi trecut în Constituţie socializarea minelor, nu a putut încerca nici un început de realizare a acesteia din urmă, şi se vede tot mai mult împinsă în lagărul capitalismului, cu corolarele sale esenţiale : proprietatea individuală privată, iniţiativa individuală mânată de interesul individual şi liberalismul economic. I * In faţa acestor constatări naşte întrebarea dacă este logic şi util, că la noi, cel puţin direcţia economică a partidului de cârmă, persistă într’un etatism, care departe de a n0 îmblânzi, merge ascuţindu-se, cum dovedeşte tendinţa de a aduce tot subsolul sub imperiul statului, cum dovedeşte politica de amestec în comerţul de tot felul şi can dovedeşte teama de orice încercare particulară care ar voi să vie în ajutorul deficitarei administraţii a întreprinderilor de stat R. Brănişteanu Ziarul Adevărul şi-a’spus păre- Suntem destui’ rea despre noua Constituţie- In marginile acestei aprecieri voi spune câteva vorbe despre una din cele două cuvântări mai importante ce au putut îi auzite în Cameră : a d-lui Iorga şi a d-lui prim ministru-Dar mă voi ocupa de cuvântarea d-lui Iorga-Trebue să spun că, după convingerea mea, discursul d-lui Iorga se potriveşte cu credinţele mele , şi socotesc că a fost un discurs înţelept şi foarte potrivit cu momentul în care a fost rostit. D- Iorga a spus că nici un argument nu l-a convins cum că actualele Camere sunt Camere Constituante. Adevărul este acesta ^potrivit Constituţiei sub care trăim, actualele Camere nu pot fi Camere constituante. De aceea opera lor — cu obstrucţie ori fără obstrucţie, cu acţiune^ violentă extraparlamentară ori fără această acţiune — est© lovită de nulitate legală. Această operă poate îi oricând contestată. Nici o minte nepărtinitoare nu poate admite, în mod serios, cum că şeful guvernului — care e un om inteligen căptuşit cu un zeflemist— nu este şi el convins de îndrăzneaţă acţiune anti-constituţională ce a întreprins. Dar este raţiunea de stat !.. . Se’nţelege că de multe ori acţiunile violente sunt legalizate prin această raţiune de stat. In Rusia regimul bolşevist a devenit un regim legal de si s’a întemeiat prin revoluţiune. In Italia actualul guvern fascist, recunoscut de toate statele şi binecuvântat în Italia, este produsul unei lovituri revoluţionare. ^ . .. In amândouă aceste tari raţiunea d de stat acoperă şi scuză nelegalitatea. Dacă privim tot ce se petrece in jurul nostru de la războiul cel mare încoace, înţelegem tot mai mult ca vechea formulă a legaizorului şi-a trăit traiul şi că omenirea a urat într’o nouă perioadă istorică mn care forţa a înlocuit legalitatea. De aceea şi partidul liberal procedă la votarea unei noui comstituţiuni, printr’o revolaţiune de sus. De altfel totul este nou şi împotriva tradiţiilor; dovada e maniera cu care guvernul a combătut mişcarea opoziţiei de astădată. A început printr’o formidabilă presiune a maselor de infanterie asupra mulţimei şi a sfârşit cu inundarea duhului naţional. Adică a început cu masagiul şi a sfârşit cu hidroterapia. Combaterea unei revoluţii prin terapeutica hidrică este fireşte, o inovaţiune. ’ Dar să revin la discursurile din "Cameră. -y D* Iorga a fost în nota adevărata când a vorbit despre tratamentul minorităţilor, despre chestia evreilor, despre libertatea presei. A spus şi lucruri foarte juste despre drepturile femeilor. Poate că intrarea deputaţilor de alt sex în Camere ar pune capăt, grosolăniilor, injuriilor, spăimântătoarelor apostrofe cari au înjosit cu desăvârşire parlamentul României, de la 1918 încpa Femeea ar putea aduce puţină creştere acolo unde pare ca nu mai este deloc. " Afirmarea cum că statul român este un stat naţional înăuntrul căruia toate naţionalităţile trebue să se bucure de cele mai largi drepturi cari să le asigure putinţa de a nu fi desnaţionalizate, era trebuincioasă. Ea stă în conştiinţa tuturor românilor cari nu suntstrăini de punctul în care a ajuns astăzi dezvoltarea conştiinţei omeneşti. Statul român este un stat naţional, aceasta trebue să se ştie şi trebue să fie afirmat în toate actele solemne când este nevoe. Dar tocmai fiindcă acest stat este foarte naţional, adică fiindcămarea majoritate a locuitorilor săi sunt de aceeaş rasă, minorităţile, de ca număr, nu pot constitui o primejdie cotropitoare, dacă nu vor fi deznaţionalizate. Alta era situaţia fostului regat ungar dinainte de război. Statul ungar era un stat compus din mai multe naţionalităţi faţă de blocul cărora naţiunea dominantă se afla în minoritate-Mai numeroşi decât fiecare naţionalitate în parte, dar în minoritate faţă de celelalte naţionalităţi reunite, ungurii simţeau că le va scăpa într’o zi stăpânirea dacă nu îşi vor creşte numărul prin deznaţionalizarea celor subjugaţi- Dar nu aceasta este cazul statului român, departe de acest caz-Afară de asta nici nu avem interesul să deznaţionalizăm. Procesul plămăditor prin care a trecut populaţia celor mai multe oraşe ale noastre este un argument cum c că rasa noastră a atins limita puterei sale de absorbţiune. Populaţiunea românească de la oraşe este ajunsă la saturaţia ingestiunei etnice Este momentul să P® oprimromâni astăzi în statul României Unite. Marea şi urgenta operă ce ne revine acum este să uniformizăm deosebitele ramuri ale aceluiaşi trunchi şi să creăm sufletul românesc al rasei române. Iar pe străini să-i lăsăm să se dezvolte liberi mai ales dacă nu cer mai mult de cât să trăiască în libertate într’un stat pe care vor să-l slujească. Intr’un cuvânt, nu mai suntem dornici de curcitură Şi să aşteptăm creşterea populaţiilor noastre urbane de la singura filtraţie rurală. Statul puternic de Dunăre despre care a vorbit de prim ministru în aceeaş şedinţă a Camerei, şi în care civilizaţia europeană a pus şi pune mari speranţe, nu-şi va putea îndeplini misiunea decât respectând acest principiu . Conştiinţa naţională întotdeauna deşteaptă unită cu o largă toleranţă pentru prietenii de alte rase. Const. MacaiBiaşa O constituţie bine simţită Frumoasa Constituţie ce se pregăteşte fericitei Românii, cu foc, apă, şi fier, are colaborarea tuturor senzaţiilor : auzul, văzul, mirosul, pipăitul şi gustul. Din punct de vedere auditiv, rareori s’a putut realiza un jast-band mai formidabil ca cel care a acompaniat discursurile melodioase ale d-lui Ionel Brătianu. Că văzul a jucat un rol însemnat în făurirea Constituţiei o ştim din faptul că discursurile au fost numai... văzute, ca, la cinematograf, cu gesturi şi cu buze cari dansează violent.. In ce priveşte mirosul, — ce să, mai zicem? Asupra pipăituilur, ştiu să vă spună deputaţii şi cetăţenii cari au primit deja întâiul botez... al Constituţiei. In ce priveşte gustul,r o să ne dea lămuriri guvernul după ce-şî va fi înghiţit, opera !... , NAZBATII _ Kix. Alegerile din Jugoslavia Telegraful ne-a adus rezultatele alegerilor din Jugoslavia. Din 331 mandate, partidul d-l Pasiei a dobândit 120, partidul radical croat (Rodiei) 76, partdul democrat 50, partidul mahomedan 18. Celelalte mandate au fost cucerite de partidele mai mici, sau de personalităţi răzleţe. Aceste alegeri au o deosebită importanţă şi pentru noi. Situaţia din Iugoslavia este asemănătoare aceleia de la noi Cu deosebirea că etr colo e mai gravă. Partidul croat, care s’ar putea compara cu cel naţional arădean de la noi, are pretenţii mult mai radicale decât acesta. El vrea autonomia pentru Croaţia, pe când partidul naţional se mulţumeşte a cere o participare a Ardealului la guvernarea ţării, proporţională cu importanţa acestei provincii. Retragerea din parlament a reprezentanţilor Croaţiei a făcut ca guvernul de coaliţie al lui Passici să nu poată dăinui. După demisia acestui guvern, regele Alexandru a dat puterea lii Passici singur, cu condiţia să facă noi alegeri. S’a crezut un moment că d. Passici ar avea intenţia să imite pe d- Brătianu şi să facă alegerile în aşa fel încât să obţie majoritatea. Se şopteşte chiar numele persoanei care aflându-se în interese familiare la Belgrad ar fi sugerat d-lui Passici ideea de a proceda astfel. Dar rezultatul a arătat că într-o ţară democrată lucrurile nu se pot petrece aşa. Ţăranul sârb, deprins de 30 de ani cu dreptul electoral, nu poate fi jefuit de votul său. In Iugoslavia parlamentul reprezintă în adevăr poporul. Din 331 locuri, d. Passici a obţinut 120. D-sa va trebui acum să caute o înţelegere cu alte partide, făcându-le concesii programatice, pentru a-şi putea crea o majoritate. Şi astfel guvernul va fi rezultanta năzuinţelor reale ale ţării întregi, iar nu un număr de oameni impuşi la cârmă şi urâţi de întreaga ţară, cum se întâmplă la unii vecini ai Iugoslaviei . In Serbia nu se poate ajunge la revoluţie, pentru că poporul îşi poate manifesta nemulţumirile prin deputaţii săi. La noi, între deputaţii numiţi de guvern şi alegători neexistând nici uun fel de legătură, nemulţumirile poporului n’au nici o supapă de siguranţă şi o revoluţie este oricând posibilă*D. G. 1 I Constituţia oligarchiei financiare Constatări interesante Când presa democratică constată că suntem astăzi guvernaţi de o Oligarchie, de cea mai dezagreabilă dintre olgarchii, de o oligarchia financiară; când spune că această oligarhie a întins prin băncile ei o reţea asupra ţărei întregi; când spune că ea a făcut actuala Constituţie după chipul şi asemănarea ei şi pentru apărarea şi salvgardarea numai a intereselor ei; când presa democratică le spune toate acestea, presa oficioasă o tratează drept o „anume presă“ şi o acuză că insultă şi calomniază. Iată însă că găsim exact aeste constatări in revista „Dreptatea socială“ care apare sub direcţiunea d-lui D. Drăghicescu, senator şi fruntaş al partidului liberal. Le găsim înregistrate ca rezultat al unor cercetări obiective, ştiinţifice, dar binevoitoare, le găsim deduse dintr-un şir de constatări şi justificate prin alt şir de constatări. E un neaşteptat concurs pa care-l primeşte presa democrată, când chiar în revista unui fruntaş liberal, om de ştiinţă, se confirmă că tot ce susţinem noi, ce susţin partidele noastre demo -cratice, despre partidul liberal şi o lui, fiindcă nu se adresa inimii pera lui constituţională, este sfânt _Er&l ~ m,.?er;' şi adevărat. In aprecierea constatărilor acestora se înţelege că revista d-lui Drăghicescu se deosebeşte de presa democrată. Ea crede că toate aceste constatări sunt bune pentru ţară. Ea crede chiar că cel puţin în momentele acestea, de nu ar fi bune şi inimoase, ele ar fi fatalmente inevitabile. România nu poate scăpa acum de predominaţiunea politică şi economică a reprezentanţilor marei finanţe, realizată — cităm textual — „prin întinsa lor reţea de bănci, ajunsă la o largă expansiune şi la sate“, şi „prin creditul acordat Statului de vre-o 12 miliarde", fiindcă după revista d-lui Drăghicescu numai el există ca factor conştient in această ţară, toate celelalte partide find expresiuni politice fără substrat social. Aşa se spune de către d. St. Zeletin in revista de sub direcţiunea d-lui Drăghicescu şi in asemenea condiţii, desigur că nici cel mai înalt factor politic, regele, nu există, decât doar intru cât e exponentul politicei marilor financiari, de vreme ce, în afară de dânşii, un substrat social nu există. Dar presa democratică, „anumita nu crede aşa. Ea crede că e o nenorocire pentru o ţară ca să fie guvernată de o oligarhie financiară, şi să fie supusă pentru un şir de generaţiuni unei Constituţiuni ieşită din interesele şi aspiraţiunile acestei oligarhii. „Anumita presă" crede de asemenea că mai există în ţara aceasta şi alte pături sociale interesante decât oligarchia financiară şi:• ţărănimea, nu e atât da inconştienta, cum o prezintă pentru uzul cauzei, revista d-lui Drăghicescu, de vreme ce a ales da cinci ori pe Mihalache, de două ori pe Lupu, de trei ori pe Nicolae Iorga şi niciodată pe fruntaşii oligarhiei financiare liberale, cari pentru a intra in parlament au trebuit să-şi Însuşească cu forţa mandatele pe cari ţărănimea ’i le refuzase. Ad. ...... " ■■■rimEiiit.. -’HitWhow—— -----— — * Carnetul nostru Dimitrie Onciu! A murit un profesor, care putuse să rămână, în România, numai profesor. Era aspru şi trist, era migălos şi stăruitor, ca tot! dascălii InSficuţi. Nu se făcea adorat de elesul cel bun al vorbii — temut, fiindcă vorbea numai minţilor şi datoriei lor. Onciul era un rece, precis şi categoric purtător de lumină. Tinerimea noastră nervoasă vibrantă, caldă, nu găsea In cuvântul greu şi cântărit al profesorului acesta, ceea ce-i plăcea mai mult. Dar, spiritul ei sglobiu făcea totdeauna o bună baie de gravitate sub vigoarea lecţiei lui Onciul. A fost unul din marii profesori cari în vremea când profesorii mari erau aşa de căutaţi pretutindeni, au rămas între catedra şi biblioteca lor. Universitatea bucureşteană care a cunoscut,în zilele noastre, măestria fermecătoare a lui Maiorescu, care a primit înobilarea spiritului neasemuit a lui Dumitrescu-Iaşi şi care e dominată încă de vraja elocinţei şi de vastitatea ştiinţei lui Nicolae Iorga — a avut sau are şi statul ei major de metodă şi exclusivism şcolar: Onciul, Rădulescu-Motru, Densuşianu, ca să nu rămân decât în cuprinsul facultăţii de litere. Dispare cu Onciul o impresionantă figură academică și universitară, __imagină, morală ce nu e prea comodă temperamentului fierbinte al românului. DOT« «Se CONST. SAINEANU Este incontestabil ci prea puţini relief divina apariţiunie a Mântuiîn ţara noastră au citit lucrările istoricei, lingvistice şi filosofice ale lui Renan. Publicul ce mare nu-l cunoaşte decât din auzite sau din citirea faimoasei sale cărţi Viaţa lui Isus, care nu este decât un fragment din monumentala sa piperă Originile Creştinismului în 5 volume. Partea aceasta, al cărei erou este cea mai înaltă şi mai vie concepţie a omenirii, a stârnit atâta vâlvă, în Franţa şi în străinătate, prin vederile îndrăzneţe ce conţine, că nu e limbă civilizată în care să nu fi fost tradusă Cum se găsesc totuş mulţi cari n’au citit-o încă, cred că le aduc un serviciu rezumându-le în acest articol conţinutul ei. Cu a scoate şi mai feme în totului, autorul ne face mai întâi o descriere fizică a Palestinei, a mediului ei, caracteristica poporului care a locuit-o ; ne explică principiul său vital, unificarea sentimentului religios cu cel politic, în aşa chip că unul se resimte de nenorocirea celuilalt; ne arată starea de efervescenţă, de continuă fierbere, în care se ara poporul iudeu , ivirea Mântuitorului, prin credinţa ce avea în Mesia, în primenirea lumei, vestită de profeţi. Nimic mai pitoresc, întriadevăr, mai încântător, în raport cu natura arida din restul Palestinei, ca partea de Nord, ca orizontul Nazaretului în care Isus îşi petrece prima fază a vieţei, şi care avea să devie centrul activităţii sale. Aci îşi primi el învăţătura, învăţătură simplă constând din cunoaşterea Legei, adică a Peotateucului şi a profeţilor, şi din interpretarea celei dintâi. Cunoscu şi câteva cărţi apocrife cari avură mare înrîurire asupra minţii sale. De timpuriu se manifestă într’însul un caracter deosebit, original, așa că mediul înconjurător, am putea zice, n’a avut nici o putere asupra lui, mai ales cel din Ierusalim care era perfect contrariu firii sale- Probabil că din pricina aceasta, familia sa pare a nu fi iubit, a-i se fi împotrivit, şi el însuş câteodată s’a arătat aspru cu dânsa. Ca pe toţi oamenii exclusiv preocupaţi die o idee mare, legăturile sângelui îl lăsau indiferent. Mai târziu, în revolta sa contra naturei, va merge şi mai departe, îl vom vedea călcând în picioare familia, iubire, pattrie, nepăstrându-şi dragostea decât pentru ideea ce i se prezenta lui sub forma absolută a binelui şi a adevărului. Ca şi marii întemeietori de religii, Isus n’a fost metafizic, ci om de acţiune. Prin acţiune a putut să se împie. Şi pentru a fi discipol al lui Isus, nu trebuia nici o profesiune de credinţă, trebuia un singur lucru: să te alipeşti de dânsul, să-l iubeşti. Cu strămutarea familiei, după moartea tatălui, în Cana, două ore departe de Nazaret, misiunea lui Isus începe să se deseneze. Un lucru îl frământă: că D-zeu e într’însul, în inima lui. Şi atunci o concepţie vastă.: D-zeu nu mai este răzbunătorul evreilor, care condamnă, omoară şi mântue când îi place; el este Tatăl bun al tuturora, el nu pedepseşte, ci iartă; el nu e în cer ci în inima noastră. Isus nu-l vede pe D-zeu, dar îl aude, se crede în raport direct cu D-zeu, se crede fiul lui D-zeu. .Această conştinţă a lui Isus despre D-zeu coexistând în sânul omenirii e cea mai înaltă D-zeu, conceput imediat ca Tată, stă marea originalitate a lui Isus, iată ce-l deosebeşte de ai săi: împărăţia acestui D-zeu el o întemeiază în inima noastră. Şi atunci începe să pună în practică ideile sale, prin răspândirea în popor a acelor maxime admirabile, neauzite încă pe acea vreme, noui, centrării celor existente, şi cari rămân cea mai înaltă creaţiune, difi conştinţa omenească. Cine din noi nu le cunoaşte? Cu aceste maximă şi învăţători, creştinismul era întemeiat. întâia fază a activităţii lui Isus a luat sfârşit. * 1 A doua fază începe de la întâlnirea sa cu Ion Botezătorul- Acesta, trăind în pustietate, propovăduia botezul ca unicul mijloc de pocăinţă, de regenerare. Poporul îl lua, unii drept profet, alţii drept Mesia. „Pocăiţivă, le zicea el, căci împărăţia cerurilor se apropie“ Isus auzise de faima Botezătorului. Se duse şi dânsul să se boteze. Stătură câtăva vreme împreună. Apoi Isus se întoarse în Galilea, după ce mai întâiu făcu în pustiu un popas de 40 de zile, cufundânduse în pustiri şi în meditaţiuni. Influenţa lui Ion asupra lui Isus a fost însă nulă: Isus era superior lui Ion. Un singur lucru luă de la acesta: felul de a predica şi de a înrâuri asupra poporului. El începe să predice cu putere, cu autoritate, să se impue mulţumit. Devine autoritar din simplu contemplativ (Citiți continuarea in pag. II-a) D-l Iorga a constatat în proiectul „constituţiei” liberale nenumărate greşeli de gramatica... ...E singura dovadă pe care au putut-o da redactorii proiectului, că nu sunt stăpâniţi de forme învechite şi tradiţii conservatoare 0 industrie care dispare la Cameră, ca şi Senatde altminteri, s-au ridicat voci de parlamentari împotriva dispoziţiei din proectul de Constituţie după care împământenirile vor fi rezolvate pe viitor pe cale administrativă. Pare curioasă această opoziţie ce se face unei dispoziţiuni menite a simplifica modalitatea, prin care un străin domiciliat în ţară poate deveni cetăţean român. Ce motiv invoacă aceia cari cer ca împământenirile să fie acordate şi pe viitor de Corpurile legiuitoare ? Teama de a nu se strecura în cetăţenia română şi cine nu merită? Dar dacă e vorba să se cântărească bine chezăşiile morde ale unui solicitator, cine o poate face mai bine decât administraţia, care are la îndemână toate mijloacele de investigaţie? Ce posibilităţi de control are parlamentarul, care nu poate decât să voteze fie pentru, fie contra, în complectă recunoştinţă de cauză? Sistemul indigenatelor prin Corpurile legiuitoare s’a experimentat la noi atâta timp, cu dezvlltate practice şi morale din cele mai dezastruoase. Maşina parlamentară funcţionează foarte greu, din care pricină mii de cereri aşteptau în cartoanele Camerelor câte 20 şi 30 de ani fără să le vie rândul. Şi tocmai din cauza acestei greutăţi de funcţionare, împământenirile ajunseseră o industrie foarte lucrativă pentru cei ce aveau putinţa să accelereze maşina. Lucrurile luaseră proporţiile unui adevărat scandal. Erau deputaţi şi senatori cu trecere cari ţineau veritabile birouri de împământeniri. Ei, precum e lesne de înţeles, treceau mai repede tocmai cei ce meritau poate mai puţin, dar cari aveau mijloacele de a satisface exigenţele mijlocitorilor ; pe când ceilalţi, de pildă intelectualii cari nu solicitau împământenirea decât pe baza meritelor lor, aşteptau zadarnic. Dacă n’ar fi decât pentru ca să se pună capăt acestei industrii ruşinoase, și tot ar trebui să se ia împământenirile dda parlament. Pan. Problemele maghiarilor din România Problema minoritară, o problemă a democraţiei de dr. EMERIC KADÂR CLUJ, 10 Martie. — Grupul intelectualilor maghiari, care sub conducerea lui Iaszi Oszkár a desvoltat o intensivă activitate ştiinţifică şi de clarificare a situaţiei în interesul desrobirii naţionalităţilor, n’a fost condus numai de sentimente umanitare când a socotit problema naţionalităţilor ca pe un punct cardinal al programului său. Grupul acesta a înţeles, că până când politica de divide et impera a Habsburgilor în faţa oricărei probleme va şti să alimenteze duşmănia între popoarele monarhiei, nu poate fi vorbă de fericirea poporului maghiar muncitor. Popoarele au fost învăţate să se işiască încă de pe băncile şcoalei,şi energiile destinate învăţăturei şi cultivării, prin o prea demagogică referire la superioritate lor culturală au fost sustrase, în scop de a le face paznice ale naţionalităţilor, neastâmpărate. Dorinţele poporului maghiar, cum e postulatul votului universal, au fost împiedicate de oamenii lui Andrassy, Tisza şi Apponyi, sub pretext că acesta ar duce la o expansiune a naţionalităţilor şi astfel s’ar primejdui supremaţia elementului maghiar. Tot cu acest mumus au împiedicat poporul maghiar şi dela înfăptuirea oricărei reforme agrare. Uriaşele cheltueli militare au fost votate întotdeauna cu motivarea că faţă de aspiraţiile statelor vecine e nevoe de o puternică armată, care fireşte, a sufocat totodată năzu Inţele de eliberare ale ţăranului, muncitorului şi cetăţeanului maghiar. Motivul care a îndemnat pe aşa numiţii reformatori progresişti, cari după o activitate publicistică de decenii au înfiinţat în timpul războiului partidul cetăţenesc radical, să lupte înainte de toate pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, că au şi înţeles pe deplin, că puternicii monarhiei totdeauna au folosit pericolul român, sârb, slovac ş. c. l. drept cal de bătaie contra prefacerii democratice a statului maghiar. Au prevăzut şi cu multă îngrijorare au şi prezis intelectualii maghiari, că popoarele monarhiei, artificial centralizate şi educate spre a se urî reciproc, la cea dintâi complicaţie politică externă vor distruge temniţa cea mare a Habsburgilor, cum a numit monarhia cel mai mare liric al nostru, Ady Endre. Concepţia lui Iaszi Oszkár, depusă în cărţi voluminoase şi în o mulţime de articole de ziar şi conferinţe, de mult, de mult era prefacerea monarhiei în autonomii naţionale cu sistem de guvernământ federativ pentru a-i evita prăbuşirea. Pierderea în-,delungatului războiu mondial fireşte, a realizat neasămănat mai mult decât concepţia aceasta, contra căreia reacţia a purtat cea mai vehementă luptă, aşa că n’a putut pătrunde în spiritele unor cercuri mai largi ale populaţiei. Revoluţia din Octombrie, al cărei ministru de naţionalităţi a fost Iaszi, a îndeplinit numai tragica operă a lichidării. Nimic n’a putut să mai stea în drumul dorinţelor de separare a naţiunilor amărâte. A fost necesară această privire retrospectivă pentru a-mi motiva convingerea, că o soluţie satisfăcătoare a problemei maghiare e interesul primordial şi al democraţiei române şi că politicianii de amândouă părţile pot încerca numai atunci o soluţionare cu sorţi de izbândă, dacă munca lor va fi precedată de o pregătire a spiritelor prin intelectualii celor două popoare. E interesul vital şi al unora şi al altora, ca Românii şi Maghiarii să-şi cunoască reciproc intenţiile, împrejurările de viaţă, cultura şi valorile, între cari să se facă un frăţesc schimb, să-şi înţeleagă misiunea comună ce o au îin albia Dunării. Intelectualii maghiari trebue să îndemne poporul maghiar, iar intelectualii români pe cei român, la o sinceră apropiere şi încredere, creând o mentalitate de dorinţă a progresului paşnic, pentru că sunt cu mult mai mare (Citiţi continicare în pag. II). Chestia zilei Morbfassorge — Ce, iar facefii război ? — Nu, facem Constituție !